Pe aceeași temă
Domnule Vintilă Mihăilescu, vreau să vorbim la început despre organizarea urbanului şi dinamica socială într-un oraş cum este Bucureştiul.
Dacă e să vorbim despre urbanism şi mobilitatea socială în urban, ajungem inevitabil la ceea ce este placa turnantă, locul geometric al întregii discuţii, şi anume, la politici urbane. Pentru că, în ultimă instanţă, totul depinde de existenţa sau nu a unui proiect – şi când spun proiect, nu mă refer la PUG, PUZ sau la chestiuni strict tehnice –, a unei viziuni. Deci, cum vrem să arate Micul Paris? Ca târg, ca cetate, ca metropolă cosmopolită, ca centru istoric, ca oraş turistic, ca hală industrială, ca oraş-dormitor? Este esenţială existenţa unei viziuni urbane, care se traduce apoi în practică prin politici urbane. Acestea au existat în timpul comunismului, aşa cum au existat, şi au fost foarte stricte, controlate, cu o viziune coerentă şi dramatic de consecventă. Politicile urbane comuniste au fost foarte agresive, cu excluderea populaţiei din procesul de negociere, care trebuie să existe întotdeauna între public şi privat într-un oraş. Pe de altă parte, imediat după comunism, s-a căzut în extrema cealaltă: după o monopolizare a spaţiului public de către stat, oraşul a devenit spaţiul unei privatizări aproape fără niciun fel de regulă. Este foarte greu, obiectiv vorbind, să spui când s-a distrus mai mult. Or, orice oraş este un spaţiu public care trebuie întotdeauna negociat între instituţiile statului şi interesele private. Orice fel de dezechilibru în această negociere, în această ideală armonie duce la degradarea oraşului: ori printr-o excrescenţă a spaţiilor publice şi eliminarea intereselor private, care nu se mai regăsesc în acest oraş; ori fiecare recuperează spaţiul cum vrea, cum poate şi cum ştie, de la parcatul pe trotuar - fiindcă „privatizezi“ trotuarul -, până la interesele constructorilor.
Care credeţi că este principala schimbare în această mobilitate socială în ultimii ani?
În perioada comunistă, politicile de mobilitate erau la fel de controlate precum politicile urbane, mergeau mână în mână. La un moment dat a fost o listă de oraşe închise, deci se exercita un control al mobilităţii - cine are voie să capete buletin de Bucureşti şi cine nu. Din acest punct de vedere, mobilitatea trecea printr-un filtru politic foarte dur. Nu înseamnă că nu existau şi mici „scurgeri“ colaterale, dar ele erau de domeniul accidentului. După ’90, evident că această barieră s-a ridicat, mobilitatea s-a autoreglat după criteriile pieţei, pentru că am devenit un stat care încerca să se alinieze la aceste norme. Pe de altă parte, piaţa a suferit nişte schimbări fundamentale. Să nu uităm că, imediat după căderea comunismului, a început decooperativizarea şi ceea ce s-a numit „reîmproprietărirea“, deci „revenirea la normal“ în lumea rurală. În acelaşi timp, a avut loc şi o puternică dezindustrializare, considerată şi ea tot un fel de „revenire la normal“. Urmarea a fost că oraşele nu au mai devenit la fel de atractive pentru mobilitate cum erau înainte, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai erau locuri de muncă. Mai mult, muncitorii care „primiseră pământ“ (ei sau rudele lor) erau invitaţi mai mult sau mai puţin politicos să îşi caute de lucru la ţară. Astfel, prin 1996 are loc, pentru prima dată în secolul XX, o răsturnare a raportului structurilor migratorii de la sat la oraş, cu o reducere semnificativă a fluxului de migraţie dinspre sat spre oraş, care a caracterizat toată modernizarea României.
Din acest punct de vedere, dacă Bucureştiul, ca şi celelalte oraşe, era o zonă de imigraţie controlată la un anumit moment al comunismului (pentru că la început a fost un exod), după ’90 a devenit o destinaţie mult mai selectivă, atrăgând mai degrabă o populaţie educată, pentru că au crescut joburile cu nivel calificat şi au scăzut cele necalificate, unde puteau să vină mai uşor cei din rural.
Ce diferenţe putem să observăm în mobilitatea socială între oraşe ca Sibiu sau Cluj şi oraşe ca Piteşti sau Slatina, mai industrializate?
Nu cred că se pot face generalizări. Depinde foarte mult de ce s-a întâmplat strict local. Dezindustrializarea, despre care putem să vorbim la modul general, s-a realizat foarte diferenţiat, cu implozii puternice ale unor zone monoindustriale sau cu redezvoltări ale unor platforme industriale, pe alte criterii. Sunt oraşe care au fost monoindustriale, unde această monoindustrie a dispărut şi nu s-a mai întâmplat nimic. Acolo este o cu totul altă situaţie. Sunt pungi de sărăcie. Apoi, sunt oraşe mai mari, care n-au fost monoindustriale şi care au demarat chiar o reindustrializare, după alte criterii: au apărut platforme industriale noi, care au relansat fluxurile de mobilitate, pentru că aveau nevoie de forţă de muncă.
Aţi vorbit mai devreme despre politicile urbane. Cum sunt ele acum în Bucureşti?
Inexistente. Şi nu e întâmplător. După ’90, tot omul avea planuri de viitor şi visa o anumită ţară, dar, când s-a trecut de la vise la realitate, nu s-a ajuns la construirea unui proiect de ţară. Proiect de ţară înseamnă un lucru foarte simplu, în ultimă instanţă: peste, să spunem, 50 de ani, intenţionăm să ajungem într-o anume situaţie, adică să promovăm un sector sau altul, o direcţie sau alta - promovăm turismul, dar renunţăm la agricultură sau relansăm agricultura, dar contextul european ne pune nişte probleme şi trebuie s-o reorientăm într-un fel sau altul. Sau ne axăm pe servicii – India este un exemplu în acest sens. Este o opţiune, bună, rea, nu discut acest lucru aici, dar este o opţiune strategică. O astfel de opţiune strategică nu a existat şi nu există pentru societatea românească. Nu este de mirare că nu există nici pe scară mai mică, pentru Bucureşti, deşi ar fi mult mai simplu.
Când spun politici urbane, mă refer la un astfel de plan strategic. Nu avem niciun fel de viziune. Ce vrem să facem cu centrul istoric? În afară de declaraţiile pe care le face fiecare primar, au trecut 20 de ani şi e o groapă. S-a ales praful din el. Vrem să devină Bucureştiul un oraş turistic? Bun, pentru asta trebuie făcute anumite lucruri, nu numai indicatoarele amplasate când a fost Summit-ul NATO. Ca să fiu puţin urâcios, singurul proiect urbanistic recurent al Capitalei îl constituie palmierii. Dacă ăsta este viitorul Bucureştiului, faţă de un asemenea proiect eu am anumite reţineri... Există şi iniţiative bune, dar ele sunt punctuale şi, inevitabil, se pierd în lipsa unei coordonări sau a unui plan coerent şi consecvent. Este foarte banal ceea ce spun, dar un oraş ca Bucureştiul, care are peste 2 milioane de locuitori, nu poate exista ca spaţiu urban fără o anumită coeziune şi, în acelaşi timp, nu poate să se schimbe de la primar la primar, de la partid la partid, pentru că aceste schimbări nu se fac peste noapte, iar efectele lor se văd în ani. Rezumând, comunismul a avut o mare coerenţă şi consecvenţă în rău, postcomunismul o mare incoerenţă şi inconsecvenţă în bine...
Una dintre principalele nevoi sociale este cultura. Ce puteţi să ne spuneţi despre amenajarea culturală a Bucureştiului în contextul acesta urban?
Depinde ce înţelegem prin cultură. Cred că vă referiţi la cultură în sensul ei superior - cultura înaltă, cultura elitelor. Cred că aici este şi o anumită eroare de abordare: cultura este una şi oraşul este alta, deci hai să vedem cum populăm oraşul cu cultura. Cultura care populează oraşul, cultura în oraş, şi nu a oraşului… Nu, ele merg mână în mână tot timpul. Lipsa de perspectivă urbană înseamnă şi lipsă de cultură urbană, iar lipsa de cultură urbană înseamnă lipsă de textură urbană de calitate. Nu pot fi separate. Pentru a avea cultură, un oraş trebuie să fie „cult“ el însuşi, să respire o anumită cultură a sa, specifică, proprie. Iar această cultură eu aş căuta-o mai jos, ca să spun aşa, în cartier, de pildă, care este, după mine, „locul“ de predilecţie al culturii urbane. Un oraş fără cartiere este un oraş care moare sau un oraş care te asfixiază. Pentru că ceea ce se numeşte cartier în sens social, în sens uman nu este cartierul administrativ - Balta Albă, Militari etc., care sunt oraşe de sute de mii de oameni -, ci sunt spaţii intermediare între public şi privat. Cartierul este spaţiul unde se negociază trecerea privatului în public, unde se „domesticeşte“ oraşul, unde este trăit de către locuitorii săi şi de către cei care-l vizitează. Cartierul este mai important şi mai reprezentativ pentru cultura urbană decât monumentul. Într-un oraş care nu are astfel de spaţii nu poţi trăi senzaţia de apartenenţă sau de proprietate – de proprium. Oraşul cunoaşte un hiatus în acest caz, o ruptură între spaţiul restrâns al caselor, spaţiului privat, al intimităţii calde şi megaspaţiul urban, public, rece – care, în cazul nostru, este la îndemâna oricui, deci, al nimănui.
Dacă acest gen de cultură a oraşului, de cultură urbană există, dacă avem un „oraş cult“, putem apoi să-l hrănim cu cultură cât vrem, putem să-l populăm cu instituţii şi evenimente, pentru că există textura care să le primească. Senzaţia mea în Bucureşti este că acesta a devenit un „oraş incult“, pe care numeroşi iubitori ai oraşului încearcă să-l populeze cu cultură. Din acest punct de vedere, Bucureştiul este un oraş frenetic, în care se întâmplă foarte multe lucruri, dar se întâmplă haotic. Cultura, în sens de activităţi culturale, populează intens oraşul, dar îl populează cumva „underground“, în sensul unei lipse de vizibilitate, de coerenţă şi de consecvenţă: „se întâmplă“ multe evenimente, dar „au loc“ foarte puţine. Or, „a avea loc“ este ceva - şi în spaţiul urban metafora e destul de explicită -, „a se întâmpla“ este altceva. Am devenit o ţară a târgurilor, a festivalurilor şi a concursurilor pentru Guinness Book.
Foarte bine, nevoia de sărbătoresc este mare, dar şi sărbătorescul este de mai multe calităţi. Această nevoie reală de sărbătoresc este satisfăcută printr-un circ care se întâmplă în mod excesiv şi unilateral, cu un număr tot mai mare de evenimente, pe amplasamente de cele mai multe ori nepotrivite.
În comunism, când se făcea un cartier nou, se făcea şi un cinematograf acolo, de exemplu. Acum, cu boom-ul imobiliar, se mai urmăreşte şi acoperirea acestor nevoi culturale prin crearea de infrastructură culturală?
Ne întoarcem la aceeaşi mare problemă a politicilor urbane, în măsura în care acestea sunt dictate aproape în întregime de interese imobiliare. Infrastructura culturală e neglijată. Mă rog, câteodată lipseşte chiar infrastructura, în sensul cel mai ingineresc, adică se construiesc întâi casele şi pe urmă se întreabă unde sunt drumurile... Dacă vorbim despre instituţiile culturale şi nevoile culturale ale acestor cartiere, nu se gândeşte nimeni la aşa ceva, pentru că ele nu aduc bani, şi atunci cei care investesc nu sunt interesaţi de acest aspect. Asta ţine iarăşi de o politică urbană, care trebuie să fie a statului. Neoliberalismul pe care îl practicăm noi este unul de „şcoală de duminică“, adică am învăţat prima lecţie - „piaţa reglează tot“ -, dar la a doua lecţie încă nu am ajuns. Statul ar trebui să intervină şi să le spună dezvoltatorilor imobiliari: trebuie să asiguraţi viaţa socială şi culturală a ceea ce construiţi, în caz contrar nu vă dăm aprobări. Se construieşte numai ca să se construiască, fără niciun fel de rost urban.
Acum, când ne sufocăm, am început să ne uităm în jur: de ce ne sufocăm, cine e de vină? Abia acum începem să ne mişcăm, să ne mobilizăm, au început să apară ONG-uri foarte puternice, foarte influente. Sigur, în lupta cu mamuţii imobiliari, deocamdată nu au câştig de cauză, dar sunt vizibile şi au început să aibă o anumită eficienţă. Sunt absolut convins că şi cetăţenii, locuitorii oraşelor vor începe încet-încet să ia poziţie, ceea ce-mi aduce aminte de o vorbă frumoasă a lui Mircea Vulcănescu: „la români se poate când nu se mai poate!“.
Ca director al Muzeului Ţăranului Român, puteţi să-mi spuneţi de ce unul dintre cele mai populare muzee din Bucureşti, deci dintr-un oraş, o adunare urbană, este un muzeu al ţăranului?
În primul rând, pentru că există încă o veneraţie a Satului şi a spiritualităţii sale, iar Muzeul Ţăranului vorbeşte cu măiestrie despre aceste lucruri. Dar cred că nu la asta vă refereaţi… Această „popularitate“ despre care vorbeaţi nu ţine de faptul că acest muzeu este al ţăranului, ci de faptul că este un muzeu. Şi anume, un muzeu care a realizat trecerea de la „muzeul-templu“ la „muzeul-forum“, după cum se exprima un expert în muzeografie, în urmă cu aproape o jumătate de secol. MŢR s-a orientat spre această formulă de muzeu-forum, care nu se reduce la colecţiile sale, ci devine o instituţie culturală în care se promovează diversitatea de puncte de vedere, dezbaterea publică, contactele publice. În jurul colecţilor se întâmplă multe evenimente. Muzeul este învelit în straturi succesive de fapte de cultură. Sigur, şi în cazul muzeului-templu, şi în al muzeului-forum există avantaje şi dezavantaje. Avantajul unui muzeu-forum este acela de a anima şi a avea mult mai mult acces la public, într-o lume în care vizitarea unui muzeu nu este chiar prima dorinţă a unui tânăr. Deci, dacă îi reuşeşte proiectul, poate să aibă acces la un public mai larg. Riscul este să se dizolve într-un centru cultural, în care specificitatea sa de muzeu începe să se atenueze. Din acest punct de vedere, orice management cultural este confruntat cu dificultatea găsirii unui echilibru. Nu există reţetă finală în această privinţă - până unde mergi cu deschiderea şi când te întorci spre templu. Dar o deschidere spre „forum“ mi se pare, în secolul XXI, nu numai firească, ci absolut necesară.
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
