Pe aceeași temă
Dezvoltarea urbană a Sibiului, un fenomen spectaculos pentru ultimii 10 ani, este rezultatul unui amestec de istorie, noroc şi administraţie pragmatică. Întrebarea este în ce măsură acest amestec specific poate constitui un model.
Sunt puţine oraşe din România care pot beneficia de această combinaţie eficientă. Norocul a însemnat pentru Sibiu păstrarea moştenirii medievale. Administraţia, condusă de primarul Klaus Johannis, a ştiut că punerea în valoare a patrimoniului este un pas esenţial, dar nu suficient pentru dezvoltarea locală. Strategia de urbanism a oraşului spune explicit că obiectivul strategic fundamental constă în împlinirea aspiraţiilor Sibiului de a-şi păstra identitatea medievală şi, în acelaşi timp, de a fi susţinut de o economie competitivă, dinamică şi novativă, cu un mediu de viaţă de calitate, având la bază principiile dezvoltării durabile şi înscris în circuitele de valori europene. De altfel, încercarea eficientă de punere în valoare a moştenirii istorice (şi de fructificarea turistică a ei) a fost precedată de insistenţa pentru crearea unor parcuri industriale la extremităţile oraşului, care au reabilitat structura industrială care caracteriza oraşul. Sibiu nu a fost, evident, un oraş turistic sau universitar până în anii aceştia. A fost un oraş comercial şi mai ales meşteşugăresc şi apoi industrial diversificat. Comunismul a păstrat (din nou, mai mult o chestiune de noroc) structura diversificată a industriei locale, aşa că oraşul nu a fost dependent de una-două unităţi industriale cum s-a întâmplat cu fratele siamez, Braşovul. Reluarea unui flux investiţional pentru Sibiu deja din jurul anului 2004 este principala cale de dezvoltare urbană a oraşului, prin investiţii greenfield, şi nu doar privatizări de mai mult sau mai puţin succes (60% dintre companiile nou înfiinţate provin din Germania şi Austria). La începutul anilor 2000 şomajul se apropia de 20%, ceea ce arată că primele iniţiaţive ale Primăriei de a dezvolta zone industriale la momentul potrivit au fost esenţiale. Un singur exemplu, al Zonei Industriale Vest (Sibiul are 3 asemenea zone): Primăria Sibiu a transformat, în perioada 2003–2004, o zonă de la marginea oraşului într-o zonă industrială. După instituirea Zonei Industriale Vest, terenurile au fost cumpărate în scopul construirii unor unităţi de producţie de către firme recunoscute la nivel european. Pentru încurajarea investitorilor, iniţial, a existat o mare receptivitate din partea autorităţilor pentru reducerea taxelor şi impozitelor pe clădirile industriale. În 2004, zona găzduia 15 firme, iar în 2007, 31 firme, întinzându-se pe o suprafaţă de peste 115 ha. Valoarea investiţiilor directe atrase de Sibiu prin Zona Industrială Vest, înainte de declanşarea crizei economice, s-a ridicat la peste 200 de milioane de euro, iar numărul locurilor de muncă nou înfiinţate a fost de aproximativ 2.500.
Odată cu declanşarea proiectului Sibiu Capitală Culturală 2004, accentul a căzut pe reabilitarea urbană a centrului oraşului. S-a reproşat actualului primar concentrarea investiţională pe centrul oraşului, în detrimentul zonelor periferice şi mai sărace, dar strategia aleasă de a împinge dezvoltarea de la centru spre periferie a fost singura valabilă şi aducătoare de profituri înaintea epuizării rezervelor locale. Strategia s-a bazat pe o inventariere exactă şi exhaustivă a zonelor de patrimoniu şi impunerea unor condiţii de reabilitare drastice.
Fondurile (locale, naţionale şi internaţionale) au fost utilizate prepronderent în aceste zone, cu riscul dezafectării chiar şi pentru 2 ani a unor străzi întregi ale oraşului. O simplă inventariere a uneia dintre străzile de patrimoniu (nici măcar printre cele mai importante), cum este Strada Mitropoliei, cuprindea atât monumentele istorice recunoscute ca atare, cât şi „casele susceptibile de a fi clasate ca monumente“, ceea ce dădea o unitatea stilistică şi de patrimoniu întregii zone (pe strada menţionată, de exemplu, sunt 12 case care intră în această categorie, alături de alte 6 monumente istorice, ceea ce înseamnă aproape jumătate din numerele de stradă). Investiţiile de capital au acoperit cea mai mare parte a investiţiilor şi, din 2006 începând, ponderea lor este de peste o treime din bugetul local, un buget degrevat de cheltuieli sociale prea mari, în urma creşterii economiei locale. Rezultatele s-au văzut rapid după 2007, odată cu intrarea eficientă în circuitele turistice (graţie şi unui aeroport care a beneficiat de o investiţie guvernamentală masivă). Sibiul a ajuns să ocupe un uimitor loc cinci în topul celor mai importante oraşe europene, după oraşe precum Roma, Paris sau Atena, iar suma cheltuită de un turist în medie pentru un sejur s-a dublat în 2009 faţă de 2006, an în care Sibiul a fost inclus în lista destinaţiilor culturale, se arată într-un raport ATLAS.
„Calitatea vizitei în Sibiu a parcurs o curbă ascendentă. Astfel, dacă în 2001, Sibiul a obţinut, pe o scară de la 1 la 10, o notă de 7,75, în 2009 Sibiul se situa la nivel de 9. Curba ascendentă în acest domeniu se justifică prin investiţiile în infrastructură care au schimbat în bine imaginea oraşului, dar şi prin îmbunătăţirea condiţiilor oferite turiştilor de unităţile de cazare şi de alimentaţie publică“, se arată în raportul European Association for Leisure Time and Tourism Studies (ATLAS), dat publicităţii de Primăria Sibiu.
Şi în ceea ce priveşte cheltuiala medie totală a vizitatorului, în Sibiu se observă o creştere. Astfel, dacă în 2004 vizitatorul cheltuia în medie sub 200 de euro pe şedere, în 2007 suma cheltuită a fost de peste 350 de euro, iar în 2009 a trecut de 400 de euro.
Taxele din turism reprezintă acum una dintre primele surse de bani ale oraşului. Creşterea semnificativă s-a produs în 2007 şi 2008, dar anul 2009 a adus hotelierilor venituri comparabile cu cele din 2007. Dacă în mai 2005 suma încasată de Direcţia Fiscală Sibiu drept taxă hotelieră era de 63.771 de lei, în mai 2007 suma s-a dublat, ajungând la 128.879 de lei, iar în mai 2009 aceasta era de 139.110 lei. Pornind de aici, singura condiţie pentru continuarea dezvoltării locale ţine de apariţia unor căi de acces – centură, autostrăzi, drumuri de legătură – care să nu sufoce unul dintre puţinele succese urbane de după 1990.
