Pe aceeași temă
Puţine oraşe din ţară posedă, deocamdată, şi un „ţesut“ urban atractiv pe spaţii ceva mai mari decât o stradă de vară şi o zonă centrală privilegiată.
Există, şi în România actuală, oraşe care încearcă, de bine-de rău, să îşi pună în evidenţă identitatea culturală prin evenimente pe care le găzduiesc, periodic, în funcţie de resursele disponibile. E cazul Sighişoarei, cu al său festival de artă medievală, sau al Sibiului, cu festivalul de jazz şi cel de teatru, al Clujului, cu festivalul de film... Nu uit, desigur, Zilele Bucureştilor din Capitală, marile târguri internaţionale de carte, evenimentele de la Muzeul Ţăranului Român şi altele. Nu cred, de altfel, că ducem lipsă neapărat de manifestări culturale, târguri sau spectacole de tot soiul în marile sau mai micile noastre oraşe (mai exact: în Bucureşti, Iaşi şi în localităţile din Transilvania sau Banat, că în rest...). Adevărata problemă stă în faptul că ele au un caracter ocazional, că vin şi trec lăsând în urmă aceeaşi mohorală apăsătoare. E ca în staţiunile turistice de pe litoral: în extrasezon, arată ca nişte paragini deprimante. Puţine oraşe din ţară posedă, deocamdată, şi un „ţesut“ urban atractiv pe spaţii ceva mai mari decât o stradă de vară şi o zonă centrală privilegiată.
De fapt, cu puţine excepţii, oraşele din România reproduc destul de fidel mentalitatea comună a cetăţeanului de rând: îşi pun, la rare ocazii, hainele bune, de sărbătoare, cumpărate cu chiu cu vai din împrumuturi şi economii, după care se întorc la umilinţele şi nevoile cotidiene.
Ca de obicei, excepţiile confirmă regula; Timişoara, între alte câteva, cu nenumăratele ei terase cochete din timpul verii, cu spaţiile ei neconvenţionale şi cu îmbinarea armonioasă, dezinvoltă de vechi şi nou. Iaşiul chiar, care începe să iasă din amorţeală printr-un nou dinamism cultural şi ambiental de bun augur. Însă micile iniţiative de umanizare a ambientului desfigurat de comunism şi înzorzonat la modul kitsch în postcomunism sunt, de regulă, haotice, izolate şi „nu fac sistem“. Sunt, altfel spus, nişte flori cu care nu se poate face, încă, primăvară.
Marea provocare la adresa tuturor edililor noştri este, în opinia mea, reumanizarea oraşelor, transformarea lor în spaţii respirabile, prietenoase şi, pe cât posibil, atrăgătoare. Pentru aceasta ar fi însă nevoie (pe lângă fonduri) de noi şi eficiente proiecte de estetică ambientală în acord cu restaurarea vechilor clădiri/faţade. Ar fi nevoie, apoi, de recondiţionarea corespunzătoare a carcaselor de beton, de mai multe parcuri şi de mai multă verdeaţă, de amenajarea unor zone speciale în cadrul oraşelor. Nu trebuie să fii neapărat specialist în urbanistică pentru a constata, străbătând oraşele patriei, educaţia estetică precară sau inexistentă care le patronează şi le defineşte fizionomia, aerul de subdezvoltare meschină, complacerea lor într-o urâţenie abrutizantă, vădind profunda criză de identitate şi delăsarea unei societăţi debusolate, confuze, lipsite de reguli şi incapabile să producă un proiect comun de dezvoltare.
Ei bine, educaţia estetică de care vorbeam ar putea fi impulsionată decisiv dinspre zona iniţiativelor şi manifestărilor culturale alternative la adresa bâlciului promiscuu care ne sufocă. Iniţiative benefice ar putea avea loc şi în zona turismului cultural, dacă ar funcţiona cu adevărat şi dacă ar fi cu adevărat cultural. Esenţială în acest sens este articularea unei societăţi civile a loisir-ului urban de acest tip. Sigur că într-o ţară în care absorbţia neglijabilă a fondurilor europene e direct proporţională cu absorbţia deficitară a mentalităţilor europene, iniţiative de acest gen sunt frustrant de dificile. Dar ele stau la îndemână. Oricum, plângându-ne de milă şi aşteptând la nesfârşit soluţii miraculoase nu vom face decât să ne asigurăm pe termen lung urâţenia din jurul nostru.
