Pe aceeași temă
Wilhelm de Orania i-a întrebat pe orăşenii din Leiden ce vor: scutire de taxe pe perioadă nelimitată sau universitate? Era vorba de un oraş industrial la vremea aceea, plin de burghezi negustori. Ei au cerut universitate! Acum este una dintre cele mai puternice din Olanda. Am temeri că voi reuşi să primesc acelaşi răspuns şi în comunităţile româneşti. Dar trebuie să încercăm.
Aşa cum arta este o componentă sine qua non a peisajului urban actual, artistul este, şi el, o piesă de rezistenţă a ţesăturii sociale citadine. Artistul de acum lucrează nu doar în oraş. El lucrează cu oraşul, cu forul, cu strada, cu masele, e prezent în cluburi şi la manifestaţii. Artistul nu mai este un animal exotic cu un public de nişă. Cu sau fără voie, cu sau fără ştiinţă, artistul a devenit un catalizator sau activist social cu normă dublă: comunitară şi individuală. Artistul de celălalt tip, cel care stă în atelier şi doar în atelier (studiosaurus aestheticus) se apropie vertiginos de modelul artistului medieval, de modelul iconarului închis în mânăstire, dar a cărui producţie este calificată acum mai degrabă drept meşteşug decât artă.
Ca să fie artă, arta zilelor noastre trebuie să fie lifestyle, artă de a trăi. Artistul de altădată, artistul tradiţional, în sensul consacrat de secolul al XIX-lea, era un burghez bine plasat în ierarhia socială a vremii, pe scara căreia avansa ca deţinător al unei sui generis noblesse de robe, chiar dacă roba sa era halatul pătat de culori, iar pupitru îi era şevaletul vechi, ambele etalate cu o demnitate ce frizează aroganţa, în atâtea autoportrete din anii 1800. Artistul de acum, pentru care autoportretul nu mai reprezintă o temă interesantă tocmai pentru că problema statutului (afirmată prin autoportret) şi-a schimbat cu totul reperele, a devenit un fel de praf de copt al comunităţii urbane, pe care o face să se umfle de bine, de frumos, de corectitudine, de bunăstare, de profit.
Devenită de mult o pătură socială consistentă numeric, breasla artistică a determinat, frecvent, mutaţii sociale şi economice ale spaţiului urban. La Berlin, New York, Londra sau Paris artiştii au colonizat zone iniţial defavorizate ale oraşului: Kreuzberg, Greenwich Village, East End, Marais, pentru ca mai apoi, datorită valorii adăugate constant prin prezenţa lor, zona să devină ca un stup cu miere snoabă, bună pentru turişti şi investitori. Artiştii, organisme invertite care consumă distopie şi produc utopie, trag după ei cartierul spre modă. Atelierele artiştilor lasă apoi locul cluburilor, restaurantelor, buticurilor, designerilor, creativilor din publicitate, iar zona devine tot mai exclusivă, tot mai bogată, tot mai inaccesibilă, determinând coloniile de artişti să migreze din nou către alte teritorii urbane care intră, astfel, în acelaşi circuit al omologării culturale, sociale şi economice la cote de piaţă tot mai înalte. Prin analogie, sportivii, scriitorii, muzicienii, nu au avut şi nu au această capacitate socială înnăscută de a umfla valoarea imobiliară a cartierului preferat. Arta, artiştii sfinţesc locul, cel puţin pecuniar vorbind, iar acesta este apanajul lor global.
Artiştii şi imobiliarii
Mergând pe urmele acestei mecanici istorice inconştiente (chiar dacă evidentă), viziunea managerială asupra artei (ce se transformă, pe zi ce trece, într-o adevărată dictatură), care nu doar împachetează, ci şi preformează şi prelucrează arta pentru a se potrivi pe natura de afacere a managementului (mai tot ceea ce se întâmplă în arta actuală e rodul unui proiect de management cultural), a determinat apariţia unui duplicat raţional al acestei mişcări naturale. Bine instrumentată şi pusă în funcţiune de angrenajele industriei divertismentului, impregnarea inginerească cu artă a anumitor zone este făcută acum în chip deliberat, calculat, cu unicul scop al profitului. Dacă artiştii vin, de obicei, în mod spontan spre zonele decăzute (care nu sunt doar mai provocatoare şi pitoreşti, ci şi mult mai ieftine pentru închirierea spaţiilor ample de care ei au nevoie ca ateliere), aşezându-se ca un plasture decorativ peste o rană superficială, împiedicând astfel venirea buldozerului terminator, acum ei sunt inseminaţi artificial în zone asupra cărora planează interesul şi zelul excesiv al speculanţilor imobiliari pe termen lung.
Aceştia au, cu mulţi ani înainte, viziunea profiturilor uriaşe ce pot veni de la investiţiile modice în cultivarea şi sponsorizarea artiştilor. Este un lucru ce se întâmplă nu doar în marile capitale ale lumii, ci şi în oraşe mai mici, aşa cum este Cracovia (unde fostul cartier evreiesc este acum o retortă în care fierb laolaltă interesele galeriilor şi ale speculanţilor imobiliari), ba chiar şi Clujul, unde se investeşte deja, după modelul londonez, în convertirea spaţiilor industriale periferice în zone artistice fierbinţi, la modă, mizându-se pe faptul că brandul Şcolii de gri de la Cluj va supravieţui suficient de mult şi va crea un zumzet artistico-imobiliar suficient de puternic pentru ca cei ce se află în spatele entuziasmului congenital al artiştilor să îşi poată vedea investiţiile dublate, dacă nu triplate. Profitul nu provine atât din afluxul de turişti externi, cât din fluxul de turism cultural intern, determinat de apariţia, bine calculată, a unor ansambluri şi destinaţii obligatorii pentru divertismentul urban avansat, neconvenţional, şi a căror frecventare poate să aducă (prin costurile serviciilor) un randament mult mai mare decât o investiţie într-un obiectiv turistic convenţional precum un muzeu, de pildă.
Underground corporatist
Chiar şi Bucureştiul are East End-ul său. După implementarea Muzeului de Artă Contemporană în Casa Poporului, potrivit modelului occidental de expansiune urbană, zona (deşi reprezintă probabil cea mai dureroasă plagă arhitectonică a oraşului), recuplându-se la ceea ce a mai rămas din fostul cartier Uranus, a devenit una dintre cele mai active în domeniul culturii (pseudo)underground corporatiste. Galerii s-au înfiinţat şi prosperă în zonă, tineri artişti deja consacraţi îşi au atelierele acolo, designeri de modă şi-au deschis concept store-uri, cluburi s-au instalat în fabrici şi făbricuţe, unde organizează petreceri, spectacole şi expoziţii, în timp ce fosta Bursă de Mărfuri a devenit un conglomerat de firme din industria creativilor din publicitate şi – inevitabil - ONG-uri culturale destinate, şi ele, impulsionării fenomenului artistic local. Toate aspiră să transforme mahalaua în cuibul adevăraţilor Arnoteni de secol XXI, un lounge urban în care tot ceea ce este bun şi cool (oare mai este ceva bun acum, care să nu fie şi cool?) este la îndemână, la o aruncătură de (memory) stick. Reţeta e bună, e universal valabilă şi ar garanta prosperitate tuturor dacă... Dacă Bucureştiul n-ar fi ceea ce este, un oraş confuz şi imprevizibil, în care calculele pot fi făcute bine, dar socotelile pot să rămână, în cele din urmă, încurcate rău, tocmai pentru a asigura supravieţuirea acestui moloh sordid, a cărui singură calitate, vitalitatea dezordonată, nu poate fi pusă în chingile soluţiilor globale, ale calculelor şi reţetelor.
