Pe aceeași temă
În ciuda unor estimări care prevedeau exact contrariul, bazându-se pe impactul crizei economice globale, meciul politic dintre dreapta şi stânga, la nivel european, a fost în acest an clar tranşat în favoarea primei opţiuni.
265 la 184, acesta a fost scorul final consemnat în dreptul Partidului Popular European (PPE) şi, respectiv, al celui socialist (PSE). Din punct de vedere strict aritmetic, numărul de mandate pe care PPE îl va deţine în Parlamentul European în perioada 2009–2014 e mai mic, 265, faţă de 284 în legislatura trecută, însă asta se datorează retragerii conservatorilor britanici, care, împreună cu alte câteva partide de pe continent, au alcătuit un grup politic separat (CRE), care se plasează ca pondere pe poziţia a patra, cu 54 de mandate din totalul de 785, câte există în total în Parlamentul European. Socialiştii, care au scăzut la 184 de europarlamentari, faţă de 215 cât au avut până în iunie 2009, au fost surprinşi şi descumpăniţi de dimensiunea înfrângerii. Cu atât mai mult, cu cât formaţiunile de centru-dreapta au obţinut rezultate excelente în toate cele 5 mari state europene – Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Spania –, chiar 6, dacă mai adăugăm pe listă şi Polonia.
Sigur, pare surprinzător că, în vremuri de criză economică severă, când se presupune ca interesul pentru protecţia socială, unul dintre principalii cai de bătăie ai stângii, să crească electoratul din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, a decis să penalizeze tocmai partidele cu această orientare. Trei ar putea fi principalele explicaţii. Prima e aceea că alegătorii din multe state de pe continent par să împărtăşească în majoritate opinia că partidele de centru-dreapta sunt mai competente din punctul de vedere al capacităţii de administrare a economiei. Fără îndoială, un argument serios în momentele complicate pe care le traversăm. În al doilea rând, unii observatori, precum Jackie Davis, analist asociat think tank-lui European Policy Center, consideră că rezultatul slab este şi o expresie a fragmentării forţelor de stânga la nivel continental.
În fine, a treia şi probabil cea mai solidă raţiune a ceea ce mulţi preferă să numească un eşec al stângii, mai degrabă, decât o victorie a dreptei europene e legată de maniera în care aceasta din urmă se raportează la politicile sociale. Pentru că aritmetica mandatelor poate fi extrem de înşelătoare. Clivajul ideologic e, de fapt, mult mai temperat în spaţiul european decât în America, de exemplu. Iar actuala criză economică mondială îi face pe majoritatea politicienilor din spaţiul comunitar să se declare in corpore mari adepţi ai statului social şi aprigi critici ai liberalismului „sălbatic“ de tip anglo-saxon, sloganul la modă acum.
Vocabularul politic european e plin astăzi de cuvinte precum fraternitate, solidaritate, redistribuire, în timp ce referirile la idei precum competiţia şi piaţa liberă sunt evitate cu grijă.
E drept, în alte chestiuni, precum relaţiile cu Statele Unite, rolul UE în lume şi profunzimea integrării politice europene, diferenţierile conceptuale stânga-dreapta sunt ceva mai semnificative. Cu toate acestea, în ansamblu şi încă într-o proporţie covârşitoare, Parlamentul European rămâne un teritoriu în care deciziile şi declaraţiile politice se înscriu cuminţi în arealul unui discurs subjugat de virtuţile aşa-zisei economii sociale de piaţă. E suficient să ne amintim că dreapta l-a apărat cu puţină convingere pe Franco Butiglione, candidatul iniţial la postul de comisar european pentru Justiţie şi Afaceri Interne în primul mandat Barroso, supus unui adevărat linşaj mediatic din partea cercurilor de stânga, după ce acesta şi-a expus deschis convingerile creştine, de unde şi reţinerile sale în plan moral faţă de homosexualitate. Sau, mult mai recent, merită menţionată rezistenţa acerbă a creştin-democraţilor germani conduşi de Angela Merkel faţă de propunerile de reforme economice solicitate de partenerii de guvernare liberali. Iată bune motive să apreciem că, în ciuda etichetelor ataşate diferitelor formaţiuni politice, dacă trecem în revistă declaraţiile şi politicile promovate per ansamblu de parlamentarii europeni, culoarea ideologică a acestora înclină mai degrabă spre stânga.
Dincolo de astfel de considerente, triumful PPE a fost benefic pentru José Manuel Durao Barroso care, pe 16 septembrie, a reuşit să obţină un al doilea mandat, în ciuda vehementei opoziţii a socialiştilor – la noi în ţară, de pildă, Adrian Severin s-a întrecut pe el însuşi prin virulenţa retoricii anti-Barroso –, care, înainte de alegeri, erau siguri că vor reuşi să-l debarce. Din punct de vedere ideologic, stânga nu ar fi trebuit să aibă teoretic prea multe motive de reproş. În comentariile făcute de fostul/noul preşedinte al Comisiei Europene la încheierea alegerilor europarlamentare, acesta vorbea, de exemplu, despre nevoia ca Europa „să-i sprijine pe cei mai vulnerabili din societate, în special pe şomeri, să construiască o nouă economie socială de piaţă, care să pună în centrul preocupărilor schimbările climatice“.
Dar, la urma urmei, cât de important este Parlamentul European? Dacă ne luăm după declaraţiile oficiale standard, el este expresia definitorie a democraţiei comunitare în acţiune. Există însă şi voci critice. Un înalt oficial de la Bruxelles îl considera a fi marele eşec al proiectului european. „Din punct de vedere instituţional, funcţionează bine, dar nu-şi îndeplineşte exact rolul fundamental pe care trebuie să-l aibă un parlament, acela de a face conexiunea între cetăţenii europeni şi Uniunea Europeană.“ Capacitatea sa de influenţă a fost până de curând semnificativ mai redusă decât aceea a Comisiei Europene şi cu atât mai mult faţă de cea a Consiliului European. Dar lucrurile se schimbă. Comisia Europeană este instituţia care propune legislaţie europeană, legislaţie care este ulterior adoptată de Consiliul European, organismul considerat drept cel mai influent din UE, care reprezintă guvernele naţionale. Însă, în multe cazuri, e nevoie şi de acordul Parlamentului European, de unde şi termenul de codecizie inventat la Bruxelles. În acest moment, Parlamentul joacă un rol esenţial, cel puţin în două situaţii concrete: 1) la alegerea preşedintelui şi Colegiului Comisiei Europene, adică a comisarilor; 2) la votarea bugetului multianual al Uniunii Europene. Iar după iminenta intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona rolul său va creşte din punct de vedere formal.
În fapt, două sunt schimbările majore care vor fi introduse de noul Tratat şi ambele ţin de mecanismele de decizie din interiorul instituţiilor europene. Introducerea unui sistem de vot de tip majoritar în 50 de categorii de politici în care, până acum, era nevoie de unanimitate. A fost şi unul dintre argumentele forte utilizate de promotorii şi susţinătorii Tratatului de la Lisabona, care spuneau că o Uniune Europeană extinsă la 27 de state ar fi altminteri paralizată. Justificare preluată pe nemestecate de mai toată lumea, deşi în ultimii ani, începând din 2004, când a avut loc un mare val de extindere, nu se poate da nici un exemplu de dosar major care să fi fost blocat din cauza „inflexibilităţii criteriului unanimităţii“. După cum observa însă recent săptămânalul The Economist, trecerea la votul majoritar reprezintă o schimbare politică de substanţă dintr-o perspectivă mai largă: diminuarea influenţei statelor membre, un pas în direcţia evoluţiei către o Europă federalizată, ipostază la care visează mulţi la Bruxelles.
A doua schimbare majoră ţine chiar de rolul Parlamentului European. Şi în acest caz apar un număr substanţial de noi zone de politici în care acesta are atribuţii în baza mecanismului de codecizie. Asta înseamnă că în domenii sensibile precum subvenţiile agricole, drepturile de pescuit, politicile de azil şi imigraţie, Parlamentul se va afla pe picior de egalitate cu Consiliul European. Practic, dintre subiectele critice, rămân exclusiv sub autoritatea guvernelor naţionale doar politicile fiscale, politica externă şi cea de securitate, ceea ce, desigur, nu poate decât să-i mulţumească pe eurodeputaţi, dar induce îngrijorare şi nervozitate prin cancelariile statelor membre.
În mod inerent, viziunea unui stat „unitar“ federal, avansată în anumite cercuri la Bruxelles drept ţintă finală a evoluţiei proiectului european, este destul de populară printre europarlamentari, dar intră în coliziune cu interesele naţionale, aşa cum sunt ele percepute la nivelul statelor membre. De fapt, aici ne aflăm în plin paradox. Pe de o parte, se discută despre Parlamentul European ca despre principalul reper al condiţiei de cetăţean european. Pe de alta, la fiecare 5 ani, aşa cum s-a întâmplat şi în această toamnă, se dă o aprigă luptă în culise între diferitele naţiuni europene pentru ocuparea poziţiilor de influenţă din Parlament şi din Comisie. Există, de pildă, destule voci în Franţa care deplâng ceea ce ele descriu drept pierderea de influenţă a Parisului după repartizarea poziţiilor critice de preşedinţi şi vicepreşedinţi ale comisiilor din Parlamentul European.
În acest sens, şi alţii se plâng, de exemplu, că Germania este suprareprezentată la acest nivel, controlând, între altele, două comisii cheie, cea de Mediu şi cea de Industrii, postură din care poate apăra interesele corporaţiilor germane atunci când se discută chestiuni legislative sensibile care ţin de schimbările climatice sau de energie. Un context care ilustrează elocvent ruptura dintre retorica de tip „paneuropean“, utilizată intens prin conferinţe şi alte evenimente similare, şi acţiunile concrete cu puternic iz naţional orchestrate prin capitalele europene.
