22 Plus, nr. 286 - Canapeaua artistului

Erwin Kessler | 27.10.2009

Pe aceeași temă

Arta este cea care dă civilitate clădirilor, birourilor, relaţiilor de afaceri. Tot arta tratează publicul, mediul, oraşul ca un fel de psihanaliză publică, pe o canapea ambulantă.

Faptul că arta distrează cultural pare un lucru de la sine înţeles pentru o parte a publicului contemporan, la fel cum pentru cealaltă parte a publicului autohton pare de la sine înţeles faptul că arta celebrează un ritual, un cult. Împreună cu artiştii ce-i corespund, prima parte a publicului se relaxează în lumea artei, trăită ca un club exclusivist, mai select decât altele, unde poţi să pătrunzi doar dacă deţii un idiom (fie el simplu verbiaj politico-estetic), o gnoză şi o semioză la zi. Dimpotrivă, împreună cu artiştii-corifei, cealaltă parte a publicului se concentrează, meditativ, în lumea artei, considerată o biserică (neconvenţională) ceva mai transcendentă decât altele, unde se oficiază un cult, o serie de misterii şi iniţieri care transfigurează neofitul, apropiindu-l de divinitate.

Între perspectiva gen divertisment asupra artei şi perspectiva gen epifanie, doar rareori se produc interferenţe. Cele două modele separă nu doar două lumi de creatori şi de consumatori, ci două tipuri de experienţă curentă a lumii, a singurei lumi pe care o trăim, multiplicând-o în faţete ce nu-şi transmit una alteia strălucirile, deşi asta nu le diminuează cu nimic puterea de reflectare. Modelul artistic ritual-cultic a constituit, recent, obiectul mai multor luări de poziţie în revista 22 şi în presa scrisă şi nu mai prezintă un mare interes acum. Modelul celălalt este însă mult mai semnificativ, nu doar pentru că el corespunde, în mare, unei alte vârste a societăţii, aceleia juvenile, actuale, ci şi pentru că este în permanentă mişcare şi metamorfoză, fiind încă nesolidificat, spre deosebire de celălalt, care este deja închegat definitiv, tare şi rece ca piatra.

Artistul empatic cu structurarea societăţii actuale potrivit divertismentului este un tip de animator, parte a lumii clubbing-ului, la care contribuie cu obiecte, acţiuni şi performance-uri degrevate, acum, de aura gravă, eroică şi existenţialistă a începuturilor, a anilor ’60. El este un model actual de rol social citadin, fiind mobil, abil, lucid şi operativ în lumea imaginii, cu o bună toleranţă consumistă şi cu minime efecte secundare politice. Provocarea culturalmente aşteptată şi socialmente tolerată este acum de rigoare pentru artistul animator, în cazul căruia atacul la datul cultural curent a devenit normă profesională şi identitară. Artistul face un „masaj“ social asiduu şi ţintit, calculat, cu alibiuri critice şi melioriste, care înlocuieşte şi duce către vetust vechiul mesaj cultural generic, general şi generos. Aceasta nu-l împiedică însă nicidecum să devină purtător de etichetă al sistemului subminat, criticat, provocat, destructurat.

La noi şi aiurea, artişti mai mult sau mai puţin consacraţi au devenit „imagine“ a produselor comerciale în cel mai afirmativ şi voios-capitalist mod cu putinţă, fie că ei au lucrat pentru o anumită marcă de vodka sau pentru o anumită marcă de detergenţi. Partea cea mai sordidă a afacerii din spatele artei critice se întâlneşte, uneori mirabil, cu partea cea mai consistentă estetic a creativităţii, tocmai pentru a împlini astfel unul dintre paradoxurile fundamentale ale civilizaţiei timpului nostru, concomitenţa autenticului şi a iluziei în actul consumului.

Această tensiune nu apare doar în legăturile mereu primejdioase dintre artist şi sistem, ci şi dintre artă şi mediul ei de viaţă actual, acela urban. Arta este cea care dă civilitate clădirilor, birourilor, relaţiilor de afaceri. Arta pe şi în clădirile de birouri dă la prima vedere un efect de insolitare (mai mult la noi, acum, întrucât, la nivel global, această insolitare a devenit deja o convenţie, o reţetă). Arta în afaceri sau pe afaceri, pe efigia lor publică sau chiar pe corpul lor birocratic este ca un certificat de urbanitate şi de bune maniere al corporaţiilor. Arta distrează şi distrage totodată. Cei care „au artă în instalaţie“ nu sunt doar deţinătorii unui blazon care-i plasează, pasămite, deasupra cruzimii oarbe a capitalismului sălbatic, ci ei pot arbora astfel arta ca pe un stindard al progresului, al ofertei deschise, al împărtăşirii către populaţie a binefacerilor hrănite de afaceri. O corporaţie care-şi arată arta (ca pe nişte muşchi alternativi) este astfel şi o instituţie de cultură care lucreză pentru comunitate (chiar dacă uneori doar de ochii lumii), nu pentru atât de dispreţuiţii şi neinteresanţii bani.

Arta oferă corporaţiilor profitabile şansa nesperată de a-şi crea un alter-ego nonprofit, care, printr-o abilă suprapunere de planuri, le exonerează de culpe reale sau inventate, dar, mai ales, le distanţează, benefic, de chiar esenţa lor ultimă: obţinerea profitului cu orice preţ. Esenţa aceasta se evaporă treptat sub arşiţa funcţiei educative şi distractive a artei, care dă bine în oraş, are întotdeauna public şi nu poate fi niciodată complet indigestă astfel încât să frustreze şi doar să frustreze. Arta tratează publicul, mediul, oraşul ca un fel de psihanaliză publică, pe o canapea ambulantă. Terapie citadină consacrată (cu efect de placebo, vor spune mulţi, dar important e efectul, nu adecvarea cauzei la el), arta ne tratează, frecvent, de cele mai atroce boli închipuite. Prima maladie gravă ar fi descivita, golirea galopantă de simţ civic.

Artiştii de acum sunt parteneri de cursă lungă ai defavorizaţilor, ai minoritarilor de toate obedienţele, pe care se pricep să îi vândă într-un ambalaj profesionist (şi cu un preţ pe măsură), tocmai către sistemul care i-a respins, către consumismul global. A doua maladie căreia arta îi vine părelnic de hac este antiterita, ruperea (omului) de pământ. Arta şi artiştii actuali se numără printre cele mai Terra-prietenoase întreprinderi umane, una dintre procupările lor de bază fiind să denunţe acţiunea corozivă a omului asupra mediului şi relevarea frumuseţilor Pământului, alături sau chiar în parteneriat cu canalele eco-media. A treia maladie pe care arta o poate aparent ameliora simţitor este aspirita, retenţia spirituală. Arta, ca nechezol de religie garantat, prevalându-se de abilitatea sa tradiţională de a jongla cu semne, simboluri, ritualuri şi imagini, este unul dintre vehiculele de predilecţie ale spiritualismului postreligios sau ultraortodox.

De la model de rol citadin la acela de partener de afaceri şi de la funcţia contestatară la aceea terapeutică, arta contemporană şi-a transformat paleta de altădată într-o planşă de surf cu care se ţine cu dexteritate pe creasta de val a actualităţii. Posibil să fie vorba despre un Dallas cu multe episoade plictisitoare. Dar e la fel de posibil să fie o experienţă cu totul nouă, o inginerie genetică, ale cărei rezultate se vor vedea în urbanităţile viitorului.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22