Pe aceeași temă
Între 3 şi 8 noiembrie, Clubul Ţăranului Român va găzdui un festival klezmer cu titlul: Jazz Meets Klezmer. Bucureştiul va putea astfel, în sfârşit, să descopere frumuseţea acestei muzici ce alternează între ritmic şi melodios, între verva săltăreaţă şi tristeţea nesfârşită. Au fost invitate trupe din România, Ungaria, Polonia, Cehia şi Austria pentru a-şi prezenta interpretările lor.
Etimologic, noţiunea de „klezmer“ provine din ebraică: K(e)ley-zemer, unde avea iniţial semnificaţia de „purtător sau producător de sunet“, fiind deci o denumire pentru instrumente muzicale. Începând cu secolul al XVII-lea, este numit klezmer un instrumentist profesionist care cântă muzică evreiască de nuntă. Klezmorim-ii (pluralul de la klezmer) aveau în Europa de Est un vocabular propriu bine diferenţiat. În plus, aceştia erau adeseori cântăreţi rătăcitori, fiindu-le astfel asociată o viaţă boemă şi neconvenţională.
Pe la începutul secolului XX a avut loc emigrarea multor evrei din Europa de Est către America, astfel încât a fost nevoie să treacă o bună perioadă de vreme până când klezmer-ul să fie redescoperit.
Generaţiile de imigranţi au dispărut şi, odată cu ele, a murit şi dorinţa de cunoaştere a vechilor dansuri, cântece şi melodii. Cererea de ritmuri est-europene scăzuse atât de mult încât nu se mai puteau câştiga bani cu ele. Prin anii 60, după cum povestesc interpreţii mai în vârstă, nu se mai putea auzi, pe la nunţi, decât o singură melodie klezmer: o Doină românească, urmată de un scurt Freilach sau Bulgar. Până şi calitatea de muzică de dans a muzicii klezmer dispăruse. Doina era interpretată în timp ce se sta la masă, ca un fel de intermezzo între supă şi felurile principale de mâncare. Oaspeţii stăteau mulţumiţi la masă şi erau dispuşi să-şi îndrepte atenţia către lăutari. Aceştia reînviau „timpurile apuse“ şi-şi dovedeau virtuozitatea prin rafinate solouri fără metrică, de regulă cântate la clarinet. Acest interludiu, care nu dura în general mai mult de zece minute, mulţumea deja slaba cerinţă de muzică est-europeană, care nu mai era nici dorită, nici înţeleasă de către evreii complet americanizaţi.
În Europa, această muzică încetase deja să mai existe după cel de-al doilea război mondial. Nu mai este nevoie să amintim ce a dus la dispariţia ei.
O adevărată reînviere a klezmer-ului s-a produs, la început, cu Zev Feldman şi Andy Statman. Amândoi fuseseră interesaţi, prin anii 60–70, de tradiţiile muzicale ale diferitelor etnii din America, până când au ajuns să descopere muzica klezmer pentru sine. Feldman este un american de primă generaţie, părinţii lui fiind originari din Belarus şi Basarabia, emigrând către America abia după Holocaust. A fost crescut într-un mediu religios, iar cu bunicul său vorbea idiş. Încă din timpul adolescenţei a început să cânte la percuţie împreună cu diverse trupe de muzică balcanică. Statman devenise renumit, în special, prin interpretarea Bluegrass-ului pe mandolina sa, înainte de a se dedica muzicii evreieşti.
Până pe la mijlocul anilor 80 trupele de pionierat au reuşit să-şi facă un nume, cucerind cercuri din ce în ce mai largi de public. Kapelye a apărut în filmul The Chosen, reuşind astfel să ajungă la un public larg. În anul 1984 era prima trupă care pleca în turneu prin Europa. În acelaşi an, The Klezmorim dădeau concertul lor celebru la Carnegie Hall în New York, cu sala arhiplină. În 1985 avea loc, pentru prima dată, KlezKamp, care avea foarte repede să devină cel mai important forum pentru cei interesaţi de klezmer. În toate statele din SUA începeau să se formeze din ce în ce mai multe trupe care se preocupau de muzica klezmer, iar acest interes s-a extins treptat apoi şi în Europa.
Începând cu anii 90 se poate vorbi de o renaştere a muzicii klezmer şi în Europa.
Favorizate de un număr din ce în ce mai mare de festivaluri de muzică aşa-zis World Music, dar şi jazz, din ce în ce mai multe formaţii muzicale au reuşit să-şi cucerească publicul cu interpretări în ritmuri razante, vioaie sau melancolice.
Să sperăm că această primă încercare de a reînsufleţi în România un gen muzical atât de răspândit în Europa de Est se va bucura de interes şi va găsi din ce în ce mai mulţi susţinători.
