Pe aceeași temă
Cândva, după cutremurul din 1977, Constantin Noica se gândea că ar trebui mutată capitala României de la Bucureşti la Târgovişte. Culmea, se zvonea pe atunci că o idee asemănătoare îi încolţise în minte şi lui Ceauşescu. Din fericire, dacă aceasta a existat cu adevărat, ea nu a fost pusă în aplicare cu tot cortegiul inevitabil de uriaşe cheltuieli şi de demolări.
Între cele două războaie, exista la un moment dat planul mutării capitalei la Braşov. Mai raţional decât cel al mutării capitalei la Târgovişte, totuşi şi acest plan se izbea de mari obstacole economice şi, probabil, şi politice. Fapt este că mulţi dintre noi ne-am gândit, nu o dată, că Bucureştiul nu este deloc o capitală ideală şi că mutarea capitalei – mai ales la Braşov - nu ar fi fost o idee prea rea, în sine. Doar istoria, obişnuinţa, cheltuiala şi alte probleme mult mai presante ne fac să nu ne preocupăm prea mult de această chestiune, care – cum se vede – i-a interesat deopotrivă pe dictatori şi pe filosofi.
Într-adevăr, Bucureştiul e un oraş nefericit situat şi nefericit crescut. Oraş de câmpie, plasat pe un sol aproape plat (cu foarte mici excepţii), el nu are agrementele derivate din solul colinar, propriu Parisului sau Romei. E lipsit, de asemenea, de un fluviu sau un râu mare care să-l străbată, precum Dunărea, Tamisa, Tibrul, chiar Vltava - ceea ce este nu doar un dezavantaj economic, dar mai ales îi lipseşte pe locuitorii săi de desfătarea plimbării pe cheiuri şi poduri, aşa cum se întâmplă în mai toate capitalele europene. Lipsit de dealuri ceva mai înalte, de fluviu, de port, de cheiuri vrednice de acest nume, Bucureştiul nu se poate lăuda nici cu clima: arzătoare vara, destul de friguroasă iarna, abia vreo două-trei luni pe ani plăcute.
Dacă la acestea mai adăugăm cutremurele, avem imaginea unei inspiraţii nefericite de a plasa aici capitala. Desigur, cunoaştem motivul: turcii i-au silit pe domnii munteni să-şi pună capitala undeva mai aproape de Dunăre, pentru a putea fi mai uşor de controlat. Şi totuşi...
Cu aceste handicapuri naturale, Bucureştiul ar fi meritat poate o compensaţie din partea oamenilor. Nu prea a avut-o. Construit anapoda, ca un sat mare, împrăştiat, neavând decât pitoresc, şi nu frumuseţe reală, el a mai suportat şi valuri repetate de distrugeri şi refaceri, care au sacrificat adesea şi ceea ce se cuvenea păstrat. A fost mai întâi valul de demolări adus de arhitecţii lui Carol I. Măcar aceştia au creat nucleul unui oraş modern. A fost apoi momentul interbelic cu trasarea Bulevardului Magheru-Brătianu. Dar, mai ales, au fost distrugerile masive, copleşitoare de după al doilea război mondial, puse în operă de guvernele comuniste.
Uneori, s-a profitat de dezastre parţiale: bombardarea Teatrului Naţional, un incendiu la Muzeul Simu, stricăciuni la Biserica Enei după cutremurul din 1977. Nimic nu a fost refăcut, nimic restaurat, chiar când aceasta ar fi fost cu putinţă. Tot ce se putea complet distruge s-a distrus, inclusiv majestuoasa şi proaspăt restaurata Mănăstire Văcăreşti. S-au clădit, în schimb, blocuri urâte şi un monstruos „palat“. A venit, în fine, ultimul val, cel capitalist, al „dezvoltatorilor imobiliari“, care, prin fraudă, corupţie sau profitând pur şi simplu de legislaţia vagă, au demolat fără discernământ şi au construit „buildinguri“ în plin centru, alături de case modeste sau de biserici. În schimb, când este vorba despre refacere sau restaurare a unui ansamblu sau cartier – precum al vechiului centru – lucrările avansează suspect de încet. Ai impresia că niciun primar de până acum nu a înţeles cu adevărat o valoare arhitecturală şi culturală. Sau, poate, nu a vrut să înţeleagă...
Pe deasupra, Bucureştiul nu are cine ştie ce bună reputaţie morală: pesemne fiindcă îl are drept patron pe Sfântul Dumitru, Capitala noastră e oraşul „miticilor“, adică al superficialităţii, şmecheriei urâte, nesimţirii, vulgarităţii. Mai rău, se pare că, în ultimul timp, întreaga ţară s-a „miticizat“, contaminându-se astfel de la Capitală.
Am putea contrapune ceva acestei liste de rele de toate soiurile? Poate câteva străzi pitoreşti, câteva bulevarde frumoase (Lascăr Catargiu, Elisabeta, Carol), câteva parcuri agreabile, câteva monumente, poate o anumită libertate... Nu-i mult...
Atunci, dacă oricum nu vom muta capitala pe alte meleaguri, măcar să ne învăţăm s-o cultivăm pe aceasta pe care o avem. Merită ea şi, mai ales, merităm noi, cei care o locuim. Asta, dacă nu ne este chiar la îndemână s-o iubim...
