Pe aceeași temă
Street art-ul este o formă prin excelenţă efemeră, asumată ca atare într-o lume guvernată de valorile (şi de nonvalorile) efemerului. Ea are însă o funcţie complementară artelor „de conservare“ (ca să nu spun conservatoare) pe care n-o putem ignora.
Dincolo de scandaluri mediatice gen „poneiul roz“, street art este o formă de cultură urbană care începe să prindă cheag şi la noi, chiar dacă încă timid. Primele mostre de acest gen cu care cetăţeanul marilor, dar şi al mai micilor oraşe din România s-a obişnuit încă de la revoluţia din decembrie 1989 au fost, desigur, grafitti-urile, care în ultima vreme au trecut de la tag-urile rudimentare ale copiilor şi adolescenţilor aflaţi în treabă spre formule mult mai diverse, mai sofisticat-imaginative şi, în fond, mai profesionale. De altfel, pe o anumită latură a fenomenului, avem de-a face cu un demers artistic înrudit cu aşa-numita cultură hip-hop sau breakdance.
În principiu, dezvoltarea street art ar trebui să fie favorizată / impulsionată de urâţenia ambientului moştenit din comunism. Ea poate fi însă, la fel de bine, inhibată. Dacă – lăsând la o parte perimetrul fostei Case a Poporului şi „cartierul general“ din preajma Muzeului Naţional de Artă Contemporană – e încă timidă, ea este astfel şi din cauza faptului că avem prea puţini street art-eri în raport cu amploarea deconcertantă a zonelor în al căror peisaj ar putea să „intervină“ activ. Căci acest tip de artă urbană – coborâtă în stradă sau inscripţionată pe ziduri – are şansa de a umaniza suporturile dezolante şi de a infuza un strop de imaginaţie „tinerească“ şi insurgentă în ambienturi excesiv de severe. Prezenţa artei în spaţiul public cunoaşte forme de manifestare multiple (land art, media-art, sky-art, performance urban ş.a.m.d.) pe care deocamdată le experimentăm mai mult în condiţii de laborator. E, pentru mine, întristătoare puţinătatea lor în Capitală, prin comparaţie cu oraşele „civilizate“ de aiurea. Îmi amintesc amuzat uluiala trecătorilor care priveau, cu câţiva ani în urmă, zecile de văcuţe colorate apărute, brusc, în centrul Capitalei... Exemple de acest fel am putea invoca oricând.
Transformarea unor hale industriale sau a unor mari clădiri dezafectate ori neterminate (cum ar fi, de pildă, monstruoasa Casă Radio concepută de Ceauşescu lângă Podul Eroilor) în spaţii in-formate artistic rămâne încă un deziderat. Cu riscul de a repeta afirmaţii făcute şi cu alte ocazii, nu pot să nu pun debilitatea actuală a artelor ambientale autohtone pe seama unei lipse cronice de civilizaţie urbană. Există, fără doar şi poate, nuclee creative consistente, dar de obicei trebuie să le cauţi ca să le poţi vedea. Paradoxal sau nu, debilitatea acestor tipuri inovative de artă ambientală merge, la noi, în paralel cu precaritatea întreţinerii / restaurării vechilor faţade. Oraşul românesc de tip nou, comunist şi postcomunist deopotrivă, este un oraş în general anestetic şi inestetic, aflat într-o gravă şi prelungită criză de identitate. Evident, street art-ul este o formă prin excelenţă efemeră, asumată ca atare într-o lume guvernată de valorile (şi de nonvalorile) efemerului. Ea are însă o funcţie complementară artelor „de conservare“ (ca să nu spun conservatoare) pe care n-o putem ignora.
Totuşi, dacă privim jumătatea plină a paharului – sau, mă rog, sfertul... –, nu ne putem împiedica să constatăm, odată cu multiplicarea „focarelor“, o anumită sporire a caracterului programatic prin proiectele derulate de artiştii contemporani şi prin diversele iniţiative ale unor facultăţi de profil. Un lucru e cert: artele străzii nu-şi pot vădi eficienţa în absenţa unei resurecţii de ansamblu a esteticii urbane, iar Oraşul nostru arată cârpit, ponosit, înzorzonat de un kitsch haotic ce trece drept înfrumuseţare. Până departe mai e mult.
