Pe aceeași temă
La începutul lunii iunie 2009, cel mai numeros electorat transnaţional, cel european, a avut posibilitatea de a participa la al şaptelea scrutin pentru alegerea Parlamentului European. 380 de milioane de electori ai bătrânului continent au putut astfel să aleagă, dintre câteva mii de candidaţi, pe cei care îi vor reprezenta în singura instituţie europeană ce întreţine o legătură directă cu cetăţenii. A fost pentru prima dată când o Europă cu 27 de state membre se ducea la urne. Şi aceasta se întâmpla la exact 30 de ani de când a avut loc primul scrutin direct pentru Parlamentul European, în 1979.
De atunci încoace însă, caracterul „european“ al alegerilor pentru Legislativul de la Bruxelles şi Strasbourg a fost, în mod constant, pus sub semnul întrebării. Încă de la începutul anilor 1980, s-a subliniat faptul că scrutinul european are în ochii electorilor o „mai mică importanţă“ decât cel naţional, fiind privit ca lipsit de mize semnificative. Campaniile electorale, se constata tot atunci, duse de diferitele partide politice, sunt mai degrabă legate de chestiuni naţionale decât europene. La fel şi votul alegătorilor.
Trei decenii mai târziu, nu multe lucruri par să se fi schimbat. Să luăm, ca exemplu, campaniile electorale care au precedat scrutinul din 4–7 iunie 2009, aşa cum au fost ele reflectate în presa scrisă din diferitele state membre. Într-o bună parte dintre ţările Uniunii Europene, campania electorală nu a avut aproape nicio legătură cu Europa. Este cazul Italiei, unde viaţa privată a preşedintelui Consiliului italian a cristalizat cea mai mare parte a dezbaterilor, ori al Marii Britanii, unde atenţia s-a concentrat în jurul scandalului cheltuielilor parlamentarilor naţionali. Această tendinţă de „naţionalizare“ a alegerilor europene se resimte cu atât mai puternic în statele în care urmează un scrutin naţional, ca în cazul Germaniei ori al Bulgariei. România nu face excepţie de la regulă, campania pentru alegerile europene fiind transformată într-o anexă a prezidenţialelor din noiembrie.
La nivel general, Europa nu a stârnit pasiuni în campaniile electorale. Chestiunile proprii nivelului european, care, de altfel, nu au constituit punctul focal al aproape niciunei campanii, au fost tratate într-o manieră superficială şi generală. Astfel că actorii politici care s-au exprimat în timpul campanilor nu „reflectă“ la Europa, la ceea ce este sau le ceea ce ar trebui să fie. Excepţiile sunt rare, dar există. Suedia este, fără îndoială, una dintre ele, căci tematicile europene au ocupat un spaţiu mediatic important, dezbătându-se atât diferitele politici, cât şi funcţionarea procesului decizional al Uniunii Europene.
Campanile electorale au fost cu atât mai naţionale cu cât, cu doar câteva excepţii, actorii ce ar putea fi consideraţi europeni, fie foşti, fie viitori deputaţi în Parlamentul European, au ocupat un loc secund. Spaţiul mediatic a fost dominat de preşedinţii partidelor politice naţionale în aproape toate ţările Uniunii Europene. Rare au fost cazurile în care reprezentanţi ai partidelor politice europene ori ai grupurilor din Parlamentul European să fie citaţi sau menţionaţi cel puţin în dezbateri. Astfel că, în campanii, Europa a fost greu de identificat. Un posibil remediu menit a personaliza Europa ar fi desemnarea de către partidele politice europene a candidaţilor la funcţia de preşedinte al Comisiei înainte de alegeri.
În mod paradoxal, tocmai lipsa vizibilităţii Uniunii, precum şi dificultatea cristalizării dezbaterilor în jurul unor tematici europene în majoritatea statelor membre au fost cele care au suscitat o oarecare europenizare a campaniei. Într-adevăr, preocuparea faţă de „naţionalizarea“ alegerilor europene a fost, fără îndoială, una dintre puţinele teme care au depăşit graniţele statelor membre. Acelaşi efect l-au avut şi previziunile unui nivel scăzut de participare la alegeri. Atât jurnaliştii, cât şi oamenii politici s-au arătat îngrijoraţi de perspectivele anunţate şi au încercat să incite alegătorii să meargă la urne. Mobilizarea electoratului a fost făcută, în cea mai mare partea a cazurilor, printr-o campanie informativă menită a explica ce este şi ce face Parlamentul European, întrucât slaba participare la scrutinul european este deseori atribuită dezinteresului şi lipsei de cunoştinţe a cetăţenilor despre Uniunea Europeană. Spaţiul mediatic semnifcativ acordat informării cetăţenilor este, fără îndoială, un indicator al faptului că instituţiile europene se găsesc într-un proces de construcţie a legitimităţii lor.
Între puţinele tematici „europenizate“, a căror prezenţă a depăşit graniţele unui singur stat, în mod sigur cea mai pregnantă a fost criza economică şi financiară. Faptul că s-a regăsit în aproape toate statele membre se datorează, bineînţeles, naturii mondiale a chestiunii. Ceea ce este propriu însă spaţiului european este faptul că ţările Uniunii menţionează nivelul european atunci când vine vorba despre soluţii pentru a face faţă crizei. Acelaşi tip de atitudine poate fi identificat şi în ceea ce priveşte politica de azil şi imigraţie, care a fost introdusă în campania mai multor state de către partide populiste sau naţionaliste. Spre exemplu, în Malta sau Irlanda, atunci când au menţionat această temă, politicienii au făcut deseori referire la alte state membre şi au specificat că soluţiile nu pot fi găsite decât la nivel european. Subiectul înceta însă să mai fie aprofundat de îndată ce nivelul european era citat, pentru ca dezbaterea să se întoarcă la chestiuni de ordin naţional. Această atitudine este simptomatică pentru imaginea pe care a avut-o Uniunea Europeană în campanie: o construcţie îndepărtată, de la care vin soluţii, dar care nu interesează în mod direct.
Astfel că, în campaniile pentru scrutinul din iunie, s-a vorbit puţin despre Europa. Iar atunci când s-a vorbit, Europa a fost privită de către ţările ce o compun precum o opţiune funcţională, precum un instrument care le permite să îşi rezolve probleme cu care sunt confruntate. Ceva mai pregnantă în ţările din Est, această atitudine nu este absentă din ţările Europei Occidentale. În Italia, Spania, Luxemburg ori Slovacia, nivelul european este cel la care chestiuni arzătoare de ordin intern pot fi soluţionate. Cu toate acestea, o reflecţie legată de modalităţile concrete în care aceste probleme ar putea fi tratate la nivel european a lipsit cu desăvârşire din campaniile electorale. Nimeni nu s-a identificat cu Europa şi nimeni nu a reflectat la „mâinele“ european. Şi aceasta se întâmpla la exact treizeci de ani de când a avut loc primul scrutin direct pentru Parlamentul European, în 1979.
* * Articolul rezumă concluzile proiectului de cercetare Alegeri europene 2009, realizat de Centrul de Studii al Vieţii Politice (CEVIPOL), Université Libre de Bruxelles, coordonat de Nathalie Brack, Yann-Sven Rittelmeyer şi Cristina Stănculescu.
* Asistent universitar la Université Libre de Bruxelles
