Pe aceeași temă
Parlamentul European (PE) reprezintă singura instituţie multinaţională din lume compusă din peste 700 de deputaţi şi în care sunt auzite cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii. Dacă astăzi este compus din deputaţi aleşi în mod direct şi joacă un rol cheie în procesul decizional, trebuie reamintit că instituţia şi-a consolidat puterea progresiv, prin modificarea succesivă a Tratatelor şi prin activitatea susţinută a deputaţilor europeni. În anii 1950, în edificarea arhitecturii instituţionale a Comunităţilor Europene, elitele politice au favorizat cooperarea interguvernamentală, rolul tehnocraţilor, rolul Curţii de Justiţie şi reprezentarea corporatistă înaintea reprezentării parlamentare.
Adunarea Parlamentară, numită Parlament European, începând cu 1962, este creată deoarece şi Consiliul Europei se dotase cu o astfel de instituţie, dar rolul care îi este conferit este modest. Tratatul de la Roma atribuie Adunării puterea de deliberare şi stipulează că membrii acesteia sunt aleşi în mod direct de cetăţeni. Formată din 142 de deputaţi, prima Adunare comună celor trei Comunităţi se reuneşte la Strasbourg pe 19 martie 1958, în cadrul căreia, încă de la început, membrii săi se reunesc în funcţie de afinităţile ideologice (în grupuri politice), şi nu în funcţie de apartenenţa naţională.
Dacă, în anii 1950, interesul politic pentru parlament şi parlamentarism era relativ scăzut, în anii 1970 alegerea membrilor săi în mod direct de către cetăţeni devine „o revendicare constantă şi extrem de populară“ (Jean Louis Burban, 1977: 380).
Adoptarea, în 1976, a Actului privind alegerea deputaţilor europeni de către popoarele europene s-a înscris într-un proces sinuos, strâns legat de evoluţia Europei politice. Primele alegeri europene nu au fost organizate decât în 1979, deşi deputaţii europeni au solicitat încă din 1952 să se dea imediat curs prevederilor înscrise în Tratatul de la Roma cu privire la adoptarea unei proceduri electorale uniforme. Cei care se pronunţau în favoarea alegerilor subliniau că un parlament ales în mod direct de către cetăţeni ar fi putut asigura controlul democratic asupra politicilor Comunităţilor Europene, noi raporturi şi echilibre între instituţii (David Allen, Roger Morgan, 1978: 5). O primă propunere de adoptare a unei proceduri electorale uniforme a fost avansată de către PE în 1958 şi trimisă, în 1960, spre adoptare consiliului, care trebuia să se pronunţe cu unanimitate.
Adoptarea unei proceduri electorale uniforme era o chestiune de mare sensibilitate politică şi dificilă din punct de vedere tehnic.
Dificultăţile întâmpinate ilustrează încă o dată „ambiguitatea“ (John Fitzmaurice, 1999: 56) care plana asupra rolului instituţiei.
Cum se putea adopta o procedură electorală comună din moment ce statele membre dispuneau de sisteme complet diferite?
Deşi propunerile în acest sens au fost numeroase, deputaţii europeni nu sunt nici în prezent aleşi în baza unei proceduri electorale uniforme. Însă, prin Tratatul de la Maastricht şi cel de la Amsterdam, este instituţionalizat rolul partidelor politice europene şi sunt stabilite o serie de „principii comune“ privind organizarea alegerilor europene.
Ales în mod direct de către cetăţeni şi reprezentând interesele acestora, Parlamentul European a devenit o instituţie cheie în procesul decizional. Sediul instituţiei se află la Strasbourg, însă activitatea sa se desfăşoară în trei locuri diferite. Sesiunile plenare au loc la Strasbourg, sesiunile suplimentare, şedinţele comisiilor parlamentare care pregătesc lucrările sesiunilor plenare şi reuniunile grupurilor politice au loc la Bruxelles, în timp ce Secretariatul general al instituţiei se află la Luxemburg.
Referinţe:
Oliver Costa, Le Parlement Européen, assemblée délibérante, Editions de l’Université de Bruxelles, 2001, 507 p.
Jean-Louis Burban, La dialectique des élections européennes, Revue française de science politique, Vol. 27, nr. 3, 1977, p. 378.
John Fitzmaurice, Le Parlement dans le système institutionnel de l’Union européenne, Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele, Paul Magnette (sous la direction de), A quoi sert le Parlement européen?, Editions Complexe, Bruxelles, 1999, p. 56.
Edward Scholl, The Electoral System and Constituency Oriented Activity in the European Parliament, International Studies Quarterly, Vol. 30, nr. 3, 1986, pp. 315-332.
David Allen, Roger Morgan, Les élections directes au Parlement Européen: le dilemme britannique, Revue française de science politique, vol. 43, nr. 1, 1978, p. 5 (pp. 5-20).
* Lector la Université Libre de Bruxelles
