Pe aceeași temă
Aproape concomitent cu marile serbări care celebrau 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier în 9 noiembrie 1989 – trecerea prin Poarta Brandenburg a tuturor şefilor de stat şi de guverne europeni şi „căderea“ imensului domino colorat, care închipuia teribilul zid din Berlin, ca şi uriaşul happening din Place de la Concorde, în cursul căruia, din 20 de „bucăţi“ ale aceluiaşi zid, răsunau 20 de violoncele, amintind de Rostropovici, care, în urmă cu 20 de ani, cântase la poalele hidoasei ruine –, aşadar, aproape concomitent, pe 6 şi 7 noiembrie, ICR Paris a organizat colocviul internaţional L’intellectuel public en Europe, 1989-2009. (De notat că, în aceeaşi perioadă, în România, nu s-a înregistrat nicio manifestare similară, iar mass-media, mult preocupată de istorii locale, a expediat subiectul, undeva, la coada ştirilor, ca şi cum Cortina de Fier nu ar fi trecut dramatic prin istoria şi prin vieţile noastre.)
Găzduit de Institutul Goethe din Avenue d’Iena şi de Senatul francez, cu un parteneriat media de excepţie (cotidianul Libération şi revista Esprit), acest colocviu, gândit şi pus în operă de Magda Cârneci, directoarea ICR Paris, reprezintă un model de reuşită al unui proiect european. Punând la lucru „culturi instituţionale, recomandări naţionale, ba chiar şi birocraţii specifice“, Magda Cârneci a obţinut colaborarea a opt instituţii străine: Institutul Cultural Român, Goethe Institut, Centrul Ceh, Institutul Polonez, Institutul Ungar, Institutul Slovac, Ambasada Sloveniei şi Ambasada Croaţiei din Paris. 20 de intelectuali europeni, aflaţi într-un context de neimaginat în urmă cu 20 de ani – prăbuşirea comunismului, lărgirea NATO şi a UE - , au fost provocaţi să privească drumul parcurs, de la rolul de prim ordin jucat în ţările comuniste, până la momentul actual, în care o altă problematică şi alte „ziduri“ devin subiectul reflexiei critice şi al atitudinii. „Unde ne găsim în prezent? Care este adevăratul statut al intelectualului trăitor în Europa de Est? Care este situaţia lui socială şi profesională? Mai are el o influenţă politică şi un rol politic de jucat în actualul context naţional? Pe de altă parte, care sunt proiectele de societate care ar putea să-l atragă din nou în lupta critică?
În momentul de faţă, când ţările noaste sunt integrate în NATO şi UE, care ar fi noile provocări capabile să-i motiveze pe intelectuali să intre din nou în joc şi să reia lupta?“ – iată câteva chestionări lansate de Magda Cârneci participanţilor, în cuvântul de deschidere, la care a ţinut să adauge şi câteva repere ale problematicii actuale: „ce trebuie făcut pentru a relansa o nouă comunicare între cele două părţi ale continentului, acum, când suntem cu toţii membri ai UE şi când putem să ne punem întrebări care ne privesc în egală măsură? Mai există o problematică comună a intelectualităţii europene? Este intelectualitatea europeană în declin? Ar fi necesară o modificare naturală sau o adaptare cu adevărat vitală la condiţiile politice, sociale, culturale noi?“.
Alain Finkielkraut, Jacques Rupnik, Tzvetan Todorov din Franţa, G.M. Támás din Ungaria, Jens Reich din Germania, Georges Mink şi Ireneus Krzeminski din Polonia, Tomas Sedlacek din Cehia, Boris Pahor şi Boris Novak din Slovenia, Predrag Matvejevic şi Peter Selam din Croaţia, alături de H.-R. Patapievici şi Ciprian Mihali din România au dialogat în cele două zile ale colocviului, scoţând la iveală asemănări şi deosebiri ale unui discurs complex ce priveşte Europa reunită de azi.
Am selectat pentru cititorii revistei 22 masa rotundă inaugurală a acestui colocviu, cu precizarea că, într-un număr anterior, am publicat intervenţia lui H.-R. Patapievici, iar în numărul viitor o vom publica pe cea a lui Ciprian Mihali. (R.P.)
JACQUES RUPNIK
Apariţia intelectualilor după 1989 în sfera puterii avea să pună cultura într-o lumină nouă. Fenomenul nu este defel lipsit de importanţă, deoarece prezenţa culturii în viaţa politică era una dintre aşteptările, dintre iluziile de dinainte de ‘89. Nu mă voi opri la fiecare ţară în parte, este de ajuns să amintesc de Vaclav Havel, figură emblematică pentru Cehoslovacia anului ‘89, de guvernul Mazoviecki în Polonia, de republica profesorilor din Estonia, de Ungaria, unde jumătate din guvern era formată din academicieni şi istorici. Desigur, fiecare ţară şi-a ales variantele, şi-a afirmat specificităţile, dar în toate s-a regăsit acest fenomen comun, caracteristic momentului în care intelectualii, oamenii de cultură au intrat în politică, în 1989 în Polonia şi 1990 în celelalte ţări foste comuniste.
Şi deşi această participare la guvernare a permis multe intervenţii salutare sau evitarea unor lucruri nedorite, foarte curând intelectualii proveniţi din diferitele disidenţe au fost eclipsaţi din punct de vedere politic. Între timp însă, statutul culturii, deschiderea spre cultura de masă apucase să schimbe fundamental situaţia nu numai în raport cu aşteptările din ‘89, ci şi cu situaţia anterioară.
Avem printre noi o serie de vorbitori împreună cu care ne vom pune întrebări în legătură cu schimbarea rolului intelectualului în viaţa publică şi cu statutul culturii după ‘89: bine cunoscutul Tzvetan Todorov, desigur, şi care va deschide dezbaterile, apoi vom continua cu Alain Finkielkraut, despre care ştiţi că este nu numai un filosof şi scriitor de mare talent, dar şi un mare cititor. Felul său de a-i citi pe alţi autori şi de a fi în legătură, în dialog cu marile opere, cu marii autori ne apropie foarte mult de subiectul nostru. Suntem bucuroşi să-l salutăm în mijlocul nostru pe Gáspar Miklós Támás, strălucit intelectual şi filosof maghiar. Georges Mink vă este, de asemenea, cunoscut prin cercetările sale în cadrul CNRS, unde este director de cercetare, ca şi prin lucările sale despre Polonia. Îi voi da, deci, cuvântul lui Tzvetan Todorov.
TZVETAN TODOROV
Dacă vrem să ne întrebăm care este rolul intelectualilor, putem să o facem în două feluri, destul de diferite aş spune: putem să povestim în ce a constat exact viaţa intelectualilor din Europa de Est înainte şi în ce a constat ea după ‘89. Nu aş alege însă prima modalitate, cu atât mai puţin cu cât, de curând, Editura Albin Michel a publicat cartea lui Vesko Branev Omul supravegheat, o relatare a ceea ce a însemnat viaţa unui intelectual bulgar care, timp de 30 de ani, mai exact din 1957 şi până în ‘89, a fost supravegheat de ceea ce se numea pe vremea aceea „organele“. Aşadar, nu mă voi angaja pe această cale a povestirii personale, ci voi evoca mai degrabă ce a fost intelectualul în general, acest om care caută să formuleze sensul evenimentelor cu care este confruntat. Şi nu pot decât să plec de la sensul acestui eveniment major care este căderea Zidului Berlinului. Evenimentul este, după părerea mea, deosebit de important, deoarece semnificaţia lui nu constă doar în faptul că Berlinul s-a reunit, că Germania s-a reunit sau că Europa şi-a regăsit unitatea. Mi se pare că există aici o semnificaţie istorică mai amplă, şi anume sfârşitul utopiei comuniste şi, prin aceasta, sfârşitul marilor religii seculare care au marcat statul modern, care au influenţat mersul istoriei de mai bine de 160 de ani. Desigur, există şi alţi factori care au avut impact asupra mersului evenimentelor, dar ideologiile sunt cele care furnizează argumentele justificărilor politice fără de care evenimentele nu ar fi avut loc sau nu ar fi avut loc sub o anumită formă. Este cert că nu religia creştină a fost cauza cruciadelor sau a colonizărilor din secolul al XVI-lea şi, totuşi, fără această justificare religioasă, aceste evenimente nu s-ar fi produs. În acest sens, comunismul este marea forţă structurantă a istoriei europene şi chiar mondiale, din 1848 încoace, iar căderea Zidului Berlinului anunţă tocmai sfârşitul acestei mişcări foarte dense, foarte extinse. Zidurile de beton, de sârmă ghimpată au fost îngropate, dar aceste ziduri şi căderea lor, ca şi căderea consecutivă a Cortinei de Fier, câteva săptămâni sau câteva luni sau chiar câţiva ani mai târziu, nu au putut împiedica ridicarea altor ziduri, pe alte baze. Atunci când evocăm aceste evenimente, de la care au trecut 20 de ani, nu ne gândim doar la vechile ziduri. Apariţia lor fusese consecinţa unor scheme ideologice anterioare, dar, după căderea lor, am constatat că în spatele zidurilor căzute rămăseseră altele, se produsese o transformare a minţilor. Se ştie bine că regimul comunist s-a menţinut 74 de ani în Rusia, 44 sau 45 în Europa de Est. E mult. Un om nu poate trece printr-o perioadă de asemenea întindere şi să rămână întreg, neschimbat. Presupunând totuşi că ai fi refuzat în tăcere toate principiile şi toate practicile comunismului, ceea ce era greu să se întâmple, în afară de cazul în care deveneai un client al puşcăriilor, erai obligat să-ţi transformi percepţia asupra lumii, atribuindu-le „lor“ toate cauzele răului pe care îl vedeai în jurul tău şi împodobindu-te pe tine sau pe cei de care te simţeai legat cu toate virtuţile. Numai astfel puteai să pui o distanţă între tine şi o forţă detestată.
Efectele nefaste ale vieţii din spatele zidurilor te încărcau cu această ură împotriva opresorului, care îţi năpădeşte toată fiinţa şi te face să pierzi orice simţ al nuanţelor, te obligă să vezi lumea din jurul tău în negru şi alb. Alt efect şi mai răspândit încă în Europa de Est provine din necesara adaptare la regulile jocului impus de regim. Nu poţi să te prefaci că închisoarea nu există şi să trăieşti aşteptând o schimbare. Cu atât mai puţin cu cât ordinea instaurată ni se părea că ne condamnă la o supunere făcută să dureze secole. Or, omul nu are decât o viaţă. În plus, atunci când creşti în spatele zidurilor, începi să uiţi că există un „afară“ şi începi să priveşti ca perfect normale atitudinile care ţi-au fost impuse şi pe care le-ai acceptat. Spre deosebire de ce îşi închipuie cei care nu au trăit această experienţă, nu era vorba nici pe departe de o interiorizare a ideologiei comuniste. Imediat după terminarea războiului, această ideologie fusese îmbrăţişată benevol de o întreagă generaţie de tineri entuziaşti, dar euforia nu a durat multă vreme. După numai câţiva ani, devenise limpede pentru cei care locuiau în Est, spre deosebire de cei care rămăseseră în Vest, că aderarea publică la dogma oficială, că posesia unui carnet de partid erau condiţiile obligatorii dacă voiai să faci o carieră. Dar nimeni nu lua în serios sloganurile comuniste. În locul crezului fanatic, se instalaseră alte trăsături de caracter: teama de ceilalţi, servilitatea, indiferenţa faţă de soarta celorlalţi, cinismul total. Societatea comunistă, care proclama cu surle şi trâmbiţe un ideal colectiv, ilustra domnia atotstăpânitoare a egoismului. În consecinţă, neîncrederea faţă de toate valorile umane susţinute sus şi tare, reprimarea oricărui elan în favoarea binelui comun s-au numărat printre consecinţele cele mai paradoxale ale regimurilor comuniste, cel mai greu de depăşit în ziua de azi. Iată deci un zid care nu a căzut încă.
Închiderea în egoismul cinic este al doilea efect al vieţii din spatele zidurilor. Altul, încă şi mai paradoxal, necesită câteva explicaţii preliminare. Situat într-o perspectivă istorică, mesianismul comunist apare ca varianta de transformare a unui mesianism secular, mai vechi, născut odată cu Revoluţia Franceză. Se cunoaşte bine această primă fază, cea imediat consecutivă Revoluţiei şi care se prelungeşte cu războaiele napoleoniene, al căror obiectiv declarat era salvarea omenirii, căreia pretindeau că îi aduc Luminile. Câteva decenii mai târziu, el se întruchipează în cuceririle coloniale ale Marii Britanii şi Franţei, care afirmă că aduc tuturor civilizaţia. Acest ciclu a fost întrerupt de ceea ce pare, din acest punct de vedere, o lungă paranteză, şi anume comunismul. De la căderea Zidului, o nouă formă a acestui mesianism anterior s-a născut sub ochii noştri. În numele promovării democraţiei şi al drepturilor omului, care poate că nu sunt decât un camuflaj, dar unul extrem de eficace, ţările occidentale, care, de data aceasta, nu mai sunt conduse de Marea Britanie şi de Franţa, ci de Statele Unite, au angajat războaie împotriva unor ţări strategic şi economic importante: ieri Irakul, astăzi Afganistanul, mâine s-ar putea să vină rândul Iranului. Găsind o justificare în moravurile retrograde care caracterizează aceste ţări - le obligă pe femei să poarte văl, închid şcolile etc. - sau în orientările lor politice ostile, forţele occidentale le bombardează, le ocupă şi instalează în fruntea lor regimuri docile. Se poate constata o continuitate surprinzătoare între mesianismul comunist şi noile forme ale acestui mesianism mai vechi, acela al principiilor republicane şi al civilizaţiei occidentale. De altfel, numeroşi ideologi ai acestui mesianism şi-au învăţat lecţiile la şcoala primului. Procesul de educaţie a durat o generaţie. Astfel, mai mulţi neoconservatori, ideologi ai intervenţiei militare legitimate de apărarea drepturilor omului, sunt copiii unor foşti comunişti deveniţi între timp antitotalitari activi. În Franţa, aceleaşi persoane au parcurs trei etape: purtătoare ale religiei comuniste în 1968 într-una din variantele de extremă-stângă, ele au devenit radical anticomuniste şi antitotalitare câţiva ani mai târziu, în urma difuzării unor informaţii revelatoare despre realitatea puterii (au devenit ceea ce s-a numit atunci „noii filosofi“), pentru ca în ultimii ani să apară ca partizani ai unui drept de ingerinţă şi ai războaielor democratice din restul lumii. În ţările din Europa de Est regăsim aceeaşi continuitate, desigur nu peste tot, dar parcursul tipic este cel al tânărului comunist, idealist la început, care, dezamăgit de realitatea ascunsă în spatele sloganurilor, se transformă în disident curajos, pentru a deveni, după căderea regimului, un partizan convins al bombelor aruncate asupra Belgradului în timpul războiului din Kosovo sau al apărării Occidentului, în cazul războaielor din Irak şi Afganistan. Experienţa totalitară căreia i-a pus capăt căderea Zidului Berlinului mai are încă lecţii de oferit celor care nu au cunoscut-o şi să sperăm că nu o vor cunoaşte niciodată. Merită să constatăm mai întâi persistenţa continuităţilor în comportamente – acum, ca şi odinioară. Este clar că făurirea unui om de tip nou – homo sovieticus - nu a putut merge prea departe. În acelaşi timp, reale diferenţe continuă să existe şi ele le-ar putea permite locuitorilor democraţiilor liberale să aprecieze la justa lor valoare unele trăsături ale societăţii în care trăiesc şi să perceapă primejdiile care îi ameninţă. Este adevărat că nici aici, nici acolo nu domneşte o libertate fără limite. Dar, în Europa de Est, libertăţile individuale erau îngrădite de o forţă politică uşor de identificat, care se sprijinea pe activitatea unei poliţii omniprezente şi nemiloase. În Vest, aceste libertăţi sunt subminate de puterea banului, de dezechilibrul puterilor, de reţelele care organizează linşajul sau boicotarea mediatică.
Supravegherea cetăţenilor nu încetează să se consolideze şi în Vest – sprijinită de tehnologia electronică şi informatică –, dar nici Informaţiile generale în Franţa, nici CIA în Statele Unite nu au ambiţiile Securităţii de stat – sau cum s-a numit ea în diferitele ţări – de a cunoaşte totul despre viaţa tuturor cetăţenilor. De-o parte, ca şi de cealaltă, societatea suferă de o confuzie între public şi privat, cu diferenţa că, în Est, sfera publică este cea care invadează domeniul privat, poliţia pătrunzând până în intimitatea cea mai intimă, în timp ce, în Vest, dimpotrivă, controlul public se reduce văzând cu ochii, absorbit de indivizii care refuză cu îndârjire orice îngrădire în sfera vieţii lor private. Cu toate acestea, materialul uman rămâne acelaşi – aici, ca şi acolo.
Cei cărora nu li se poate reproşa un comportament nedemn pentru că nu au trăit sub pumnul unui dictator sau al altuia nu au nici un motiv să se fălească şi nici să-i strivească sub dispreţul lor pe fraţii şi surorile lor din fostele ţări totalitare. Diferenţa semnificativă nu stă în stofa din care sunt croiţi unii şi alţii, ci în instituţiile care diriguiesc viaţa publică aici sau acolo. Or, instituţiile publice nu sunt nici ele ferite de o erodare venită dinăuntru, aşa după cum o dovedeşte legalizarea torturii în Statele Unite, intervenţiile puterii executive în mersul justiţiei din diferite ţări sau marginalizarea totală a instanţei politice de către puterile economice – spre deosebire de situaţia totalitară, în care economia era în întregime supusă obiectivelor politice.
Astăzi, regimurile totalitare au murit sau sunt pe moarte, dar experienţa celor care le-au trăit rămâne, mi se pare, de actualitate, căci ne permite să rezistăm practicilor totalitare care se mai ivesc ici şi colo, în chiar interiorul democraţiilor.
JACQUES RUPNIK
Această privire asupra psihologiei intelectualilor, care merge de la entuziasm la indiferenţă sau la cinismul total, se adaugă perspectivei propuse de Czesław Milosz. În Gândirea captivă, el situa această psihologie între entuziasm şi pragmatism. Intelectualii neoconservatori au crezut că pot juca rolul de consilieri ai „prinţului“, dar s-a văzut că este de ajuns un proces electoral, pentru a fi îndepărtaţi şi trimişi la catedrele lor universitare sau în cabinetele lor de studiu. Dar, cum un moderator trebuie să se modereze în primul rând pe sine, am să-i dau cuvântul lui Alain Finkielkraut.
ALAIN FINKIELKRAUT
Antitotalitarismul a însemnat reconcilierea cu democraţia, el însemnând ieşirea din paradigma comunist-totalitaristă. Exista ceva în democraţie care nu era reductibil la exploatarea capitalistă. A fost nevoie ca o parte din omenire să treacă prin încercarea totalitară, revelată de disidenţi, pentru ca intelectualii progresişti, în Europa, în Franţa, să ia act de această realitate. Dar gândirea antitotalitară mai înseamnă ceva. Înseamnă ieşirea din schema unicei alternative. Am să mă refer la o carte foarte interesantă, foarte neliniştitoare, semnată de Alain Badiou şi intitulată Secolul. Postulatul de bază din această lucrare este că cifra doi este unul împărţit în două părţi, una împotriva celeilalte. Suntem fascinaţi de cifra doi, iar doi era, şi mai este încă, cifra realului. Secolul trecut a avut pasiunea realului, iar pasiunea realului - care este cheia în care Badiou citeşte secolul XX - comportă dihotomia lui doi în două părţi aflate în război. Secolul trecut este un secol de război absolut, de sciziune a realului.
Gândirea realului este o gândire a dualităţii, a contradicţiei, a cruzimii. Realul înseamnă antagonism. Modelul antagonismului este războiul: un război pe viaţă şi pe moarte între două blocuri, între două tabere, între două forţe. Una care reprezenta omenirea în mersul ei înainte, cealaltă care se opunea la emanciparea omenirii. Antitotalitarismul însemna distrugerea acestei mari istorii progresiste care, evident, duce şi ea la totalitarism deoarece, dacă din două forţe nu mai există decât una, niciun dezacord nu mai este legitim. Eşti de partea bună sau de cea rea a variabilei. Şi, pentru mine, gânditorul care întruchipează cel mai bine acest antitotalitarism, care merge cel mai departe în distrugerea paradigmei progresiste este Leszek Kołakowski, care a fost comunist, care a luat hotărârea să părăsească Polonia după evenimentele din 1968, când acolo s-a dezlănţuit antisemitismul de stat, care a reprezentat disidenţa şi care, în 1978, a publicat un articol, pe care revista Commentaires l-a republicat de curând, ca un omagiu adus lui Kołakowski şi pe bună dreptate, pentru că este un text extraordinar. Textul, faimos de altfel, se intitulează De ce sunt conservator, liberal şi socialist. Iată care sunt argumentele autorului în favoarea conservatismului: ar fi o greşeală, spune el, dacă în numele progresului tehnic s-ar interzice înhumarea cadavrelor în cimitire, chiar dacă ar fi un lucru foarte util. În ciuda raţiunii, există lucruri care trebuie conservate. Nu vorbim aici de un conservatism îngust, de un conservatism al privilegiilor, ci de un conservatism al unei anume tradiţii, al unei anume cutume liberale.
Kołakowski este liberal prin aceea că dezaprobă suprimarea iniţiativei private, care este condamnată la stagnare şi la represiune. Şi, în sfârşit, socialist, deoarece toţi cei care au vrut să ne convingă că impozitul pe venit duce la Gulag fac din ideologie o redistribuire absolut necesară. Iată deci cum aceste ideologii sunt foarte compatibile. Antitotalitarismul îşi descoperă o anumită solidaritate exact faţă de marele inamic totalitar. Şi, de altfel, chiar dacă am alege să fim mai degrabă liberali sau socialişti sau conservatori, fără să fim toate trei în acelaşi timp, cum ne spune Kołakowski, este pentru că fiecare dintre aceste moduri de a vedea, fiecare dintre aceste doctrine îşi are legitimitatea ei. Pluralitate şi legitimitate. Iată ce spune antitotalitarismul. Este una dintre marile lecţii venite din Europa de Est. Numai un intelectual provenit din Europa de Est putea să scrie aşa ceva în 1978. Mă întreb cine - din Est sau din Vest - ar mai scrie astăzi aceste lucruri? Această lecţie este pe cale de dispariţie sub ochii noştri. Antitotalitarismul dispare odată cu totalitarismul, ceea ce este un destin cu totul ciudat. Antinazismul îi supravieţuieşte nazismului. Nazişti nu mai există, există în schimb un antinazism vigilent. Nu mai există comunism, dar nu mai există nici anticomunism. Totul a dispărut şi cea mai bună dovadă este vigoarea regăsită a acestei radicalităţi progresiste, căreia antitotalitarismul a părut a-i pune capăt. Am vorbit despre Badiou şi despre această puternică întoarcere a ipotezei comuniste printre noi: de curând, Régis Debray a spus „Sunt comunist“. Declaraţie cel puţin ciudată, când ştii care a fost evoluţia lui: ani de zile a fost consilierul lui Mitterrand şi acum se intitulează din nou comunist. Comunismul pare deci să-şi fi regăsit un soi de inocenţă şi, odată cu el, asistăm la o revenire a criticii sociale redevenită critică a dominaţiei. Aşadar, împărţirea lumii în două tabere redevine din nou foarte actuală în rândurile intelighenţiei, iar lecţia antitotalitarismului se pierde.
Voi da un singur exemplu: cazul Polansky. Am văzut filmul care i-a fost consacrat: „Polansky wanted and desired“. Până de curând, era dorit în Franţa, sărbătorit, acceptat, primit la Academia de Arte Frumoase, în perfectă cunoştinţă de cauză. Toată lumea ştia că era căutat de justiţia din Statele Unite. Acum nimeni nu îi iartă nimic. Mi se va spune: „Dura lex, fără discuţie, sed lex“. Atâta doar că tocmai cei care spun asta flutură foarte adesea lozinca scuzei împotriva durităţii legii. De ce? Pentru că ceea ce îi inspiră mai presus de orice este critica dominaţiei, a dominanţilor. Se întâmplă că până astăzi Polansky a trăit ca un reprezentant al lumii dominanţilor şi acest delict nu trebuie să se sustragă justiţiei. Justiţia trebuie să lovească şi mâna ei neiertătoare nu trebuie oprită de nici un fel de protecţie – nici a timpului, nici a frontierelor, ca şi cum delictul de care este acuzat ar fi de ordinul crimelor împotriva umanităţii. Nu am să intru în amănuntele acestui caz. Sunt doar surprins de cruzimea extraordinară cu care este tratat şi ceea ce rămâne pentru mine inexplicabil este întoarcerea acestui progresism şi a acestei pasiuni pentru antagonism, pentru cifra doi. Există două omeniri, omenirea dominaţilor şi omenirea dominanţilor. Când sunt vinovaţi, dominaţii sunt de fapt inocenţi. Dominanţii, oricare ar fi vina lor, nu beneficiază de circumstanţe atenuante. Mi se pare că ne aflăm în faţa unei ilustrări a forţei acestei gândiri hiperprogresiste la a cărei care distrugere antitotalitarismul contribuise, cel puţin aşa mi s-a părut. Este ca şi cum paranteza antitotalitară s-ar fi închis odată cu căderea şi cu ştergerea urmelor totalitarismului însuşi.
Există un al doilea text despre care aş vrea să vorbesc în legătură cu această gândire care ne-a venit din Europa de Est, din Europa Centrală şi un al doilea exemplu de uitarea despre care v-am vorbit. Cred că am înţeles ce este Europa în timpul călătoriilor mele la Praga şi Budapesta, în anii ‘80, şi mai apoi în Slovenia şi în Croaţia, în anii ‘90. Cu prilejul acelor călătorii, deodată, Europa căpăta consistenţă pentru mine. Şi, de altfel, Milan Kundera, într-un splendid articol intitulat Occidentul kidnapat sau tragedia Europei Centrale, risca această formulă inimaginabilă pentru noi ăştia, progresiştii, şi anume formula de „identitate europeană“. Cine ar fi vorbit pe vremea aceea în termeni de identitate? Şi, mai ales, Europa nu era de partea bună
a baricadei. Occidentul nu putea fi kidnapat, Occidentul era prădătorul rapace, Occidentul era colonialismul. Şi iată că, deodată, ne apare altă imagine a Occidentului, o imagine substanţială şi o substanţă fragilă. Europa apărea simultan ca substanţială şi fragilă. Identitate europeană, adică civilizaţie europeană. Nu valorile universale ale drepturilor omului, ci civilizaţia europeană în ce avea ea specific şi vulnerabil. Şi această revelaţie a fost ca un cutremur, a produs o mutaţie în sensibilităţile noastre. Ce a mai rămas din această conştientizare astăzi, într-o Europă care se construieşte? După părerea mea – prea puţin. Lucrul acesta este evident şi în discuţiile cu privire la aderarea Turciei la Europa. Toţi cei care se opun acestei aderări sunt majoritari în mediul intelectual şi dau dovadă de xenofobie şi de rasism. Europa de astăzi se defineşte prin valori care, aşa cum s-a spus, sunt valabile pentru toţi. Valori universale. Marele teoretician al acestei idei insubstanţiale despre Europa este un gânditor german, influent după câte ştiu, Ulrich Beck. Identitatea europeană, spune el, constă mai mult sau mai puţin în a se deschide către alte identităţi. Nici vorbă! Identitatea europeană este o moştenire, o moştenire fragilă şi ameninţată, pe care trebuie să putem să o păstrăm. Ei bine, nu, pentru el identitatea europeană este deschiderea spre alte identităţi. Şi merge încă mai departe, afirmând că orice idee substanţială despre Europa are ceva exclusiv şi periculos. Iar memoria, pe care o invocă de altfel, nu mai este acea memorie a cărei depozitară era Europa Centrală, un soi de memorie despre sine pusă faţă în faţă cu dominaţia altei civilizaţii, ci este memoria genocidului, care i-ar impune Europei să facă tabula rasa din trecutul şi din istoria ei pentru a se constitui în jurul unui anumit număr de proceduri. Şi în felul acesta vedem cum este dată deoparte însăşi ideea de identitate europeană, a cărei depozitară era odinioară Europa Centrală şi pe care ea a vrut într-un fel să ne-o transmită. Mă aflu deci în situaţia inedită de a-mi fi exprimat recunoştinţa pentru o idee despre care îmi dau seama că este din ce în ce mai puţin actuală.
În ce priveştre Europa Centrală, nu ştiu exact cum stau lucrurile în Europa de Est, aş parafraza, spunând: „În America totul funcţionează şi nimic nu e important, în Europa nimic nu funcţionează, dar totul are importanţă“. De fapt, totul are importanţă: cultura, Europa însăşi, identitatea, moştenirea. Mă întreb dacă lucrurile merg din ce în ce mai bine. Şi constat că ce este important se dizolvă. Nu pot să spun altceva decât că situaţia actuală este extrem de paradoxală. Şi că, în Europa, cea pe care o cunosc, cea în care locuiesc, este foarte dureros să vezi cum se estompează, cum se şterge acel mare mesaj pe care l-am primit odinioară din Europa de Est şi din Europa Centrală.
GÁSPAR MIKLÓS TÁMÁS
Kołakowski vorbea despre posibilitatea de a fi conservator, liberal şi socialist – în acelaşi timp. Eu, trebuie să mărturisesc, am fost toate trei odată. Iată că m-am autodenunţat! Am să vă vorbesc foarte pe scurt, aşa cum am promis, despre problema intelectualului şi în special despre rolul pe care intelectualul din sud îl poate juca în Occident. Există aici un element foarte dificil şi foarte important pentru înţelegerea ideilor noastre, a „ţăranilor“ de la Dunăre: care este rolul pe care şi-l asumă intelectualul din Est? Eu cred că acest rol este mărturia. Mărturia este o idee de sorginte creştină. A fi martir, martor înseamnă două lucruri: există interpretarea seculară, care înseamnă a spune adevărul despre viaţă, şi sensul originar, creştin – asumarea sacrificiului pentru a fi trăit adevărul. Ideea de mărturie a fost personificată de Soljeniţîn, care face o sinteză a celor două intepretări. Cred că Arhipelagul Gulag este o carte sfântă, în care autorul relatează suferinţa poporului rus şi a sa personală. Este veridic, este adevărat, îşi asumă riscul de a spune adevărul. Autenticitatea intelectualului modern stă în temeritatea şi sinceritatea confesiunii. Este rolul nostru, al teoreticienilor de a face o analiză, dar nu ca teorie, ci ca mărturie, ca expresie a stării sufleteşti a unei persoane care a trăit în nişte condiţii speciale, anormale. În aceste circumstanţe, o mărturie despre primejdiile care sunt prezente peste tot în lume are un caracter ilustrativ. În felul acesta, intelectualii vor rămâne în istorie ca mărturisitorii marii suferinţe a secolului XX.
Şi, de fapt, noi continuăm să fim citiţi ca nişte martori-mărturisitori. Atunci când Kundera a scris acel articol despre care a vorbit Alain Finkielkraut, îmi aduc aminte că am scris un articol contra acelui articol, în care spuneam că a stabili o diferenţă între Europa Centrală şi Europa de Est era un gest de minimalizare a Rusiei şi a suferinţei ruşilor şi a rolului de martor. Am vrut să subliniez că intelectualii occidentali erau capabili să producă sinteze, analize, interpretări şi explicaţii mai degrabă decât să aducă mărturii despre vieţile lor. Eu unul, de exemplu, găsesc că este întotdeauna bine ca, în faţa unor intelectuali occidentali, să-mi povestesc viaţa! Cred că ar fi interesant să ne întrebăm ce vrem de fapt: să fim egali cu intelectualii occidentali sau să păstrăm avantajul specificităţii noastre şi să continuăm să privilegiem ideea de mărturie care face legătura între suferinţă şi adevărul omenesc. Dar putem oare cu adevărat să fim siguri că o mărturie despre viaţa omenească, despre suferinţă şi prezentarea autentică şi demnă şi sinceră a suferinţei sunt importante, că ele vor rămâne în istorie? Mă îndoiesc, nu sunt sigur.
Al doilea aspect pe care aş dori să-l abordez este un punct de vedere mai general asupra noţiunii de intelectual. Aceste mărturii despre care am vorbit au nevoie de intelectuali. De ce? Dacă privim la relaţiile de clasă în societatea capitalistă şi în societăţile anterioare, există un element care ne sare în ochi: în societatea feudală, ţăranul munceşte pentru senior şi tot el plăteşte diverse biruri aceluiaşi senior. În societatea capitalistă, proletarul nu-i plăteşte impozite capitalistului. Desigur, relaţia de dominaţie, de oprimare, de exploatare, de umilire există. Dar societatea capitalistă este ocultă. În vechile societăţi, ierarhia, dominaţia, puterea, umilirea, trufia erau vizibile. Nu era nevoie de intelectuali pentru a le identifica. Într-o societate capitalistă, modernă, inclusiv – şi mai cu seamă - comunistă este nevoie de intelectuali pentru că faptele fundamentale de oprimare, de ierarhie nu sunt evidente. Pentru că elementele de libertate şi de egalitate sunt reale, sunt importante, ele sunt o componentă a oricărei structuri şi pentru a descoperi (într-o societate totodată liberă şi egală) sursele necurmatei suferinţe omeneşti ai nevoie de oameni care au iluzia – sau deziluzia – sau curajul de a coborî în adâncurile infernului imaginar sau real al unei societăţi care se crede, se pretinde, care este parţial sau realmente liberă. Iată de ce este nevoie de intelectuali, iată de ce rolul intelectualului, întotdeauna ambiguu şi întotdeauna incert, este întotdeauna subiect de dispută. Pentru că posibilitatea de a descoperi structurile profunde nu este câştigată odată pentru totdeauna, pentru că există ceva ascuns în spatele faţadei societăţii moderne şi care înainte nu era ascuns. Există aspecte importante ale vieţii omeneşti ascunse în spatele faţadei reale a societăţii în care trăim. Rolul intelectualului depinde de măsura în care suntem dispuşi să nu credem, depinde de absenţa încrederii oarbe şi naive în ceea ce ne spune societatea în care trăim. Şi, dacă ceea ce spun eu este adevărat, atunci avem nevoie de intelectuali.
GEORGES MINK
Aş vrea să vorbesc despre intelectualul colectiv din Polonia, despre alianţa pe care intelectualii au făcut-o cu alte grupuri sociale în anii care au precedat ‘89. Au existat vocile lui Kołakowski şi Michnik, au existat acele texte paradigmatice - celebrissimul text al lui Kołakowski despre speranţă şi disperare – care, trecând frontierele, au putut influenţa alte texte şi care, în fond, au fost preliminarii la textele lui György Konrád, ale lui Vaclav Havel. Adam Michnik vorbeşte despre un agregat de intelectuali format din intelectuali organici şi intelectuali tradiţionali, oameni care se defineau în raport cu ansamblul societăţii, şi nu cu un partid sau un grup anume. El stabileşte chiar un fel de listă, în care intră Kuroń, ca fondator al Comitetului de Apărare al Muncitorilor (KOR), în care îi include pe Geremek şi pe reprezentanţii intelighenţiei laice poloneze, la care se adaugă Mazoviecki, care era reprezentantul intelighenţiei catolice educate în spiritul conciliului Vatican II, unde figurează şi Balcerowicz, acel economist important pentru un nou început al economiei poloneze, ca şi grupul extraordinar de experţi independenţi de la şantierele navale – şi toţi aceştia formează un grup despre care Michnik spune că vorbea pe o singură voce şi că, fără ei, victoria nu ar fi fost posibilă. Vă voi povesti un episod – care este un exemplu extrem de grăitor în acest sens: atunci când Lech Wałęsa a venit în Franţa la invitaţia practic oficială a lui Mitterrand şi Laurent Fabius, el a venit însoţit de experţi şi îmi amintesc că ziariştii erau extrem de interesaţi, îi cereau lui Wałęsa să vorbească, îi puneau tot felul de întrebări, iar Wałęsa spunea: „Unde e Geremek?“.
Camerele erau aţintite asupra lui Wałęsa, care, ştiind că Geremek se afla în spatele camerelor, se uita fix la el ca să aibă aprobarea lui la ceea ce spunea. Între cei doi bărbaţi exista o legătură organică, o legătură care subliniază rolul intelectualilor în acea perioadă destul de specială pentru Polonia. Dar, îndată ce democraţia s-a aşezat şi a început să se dezvolte, în interiorul acestui grup de intelectuali s-a produs o ruptură. Au fost intelectualii organici, fiecare reprezentând un partid şi pe partizanii săi, alţii au rămas democraţi liberali, a existat chiar un partid al intelectualilor, care s-a dizolvat după câţiva ani, tocmai din cauza neputinţei de a impune valorile acestor intelectuali dinainte de ‘89 – moralitatea, solidaritatea, armonia socială. A existat grupul conservatorilor, care s-au aliniat după partidele la putere sau care s-au îndepărtat provizoriu de putere, au existat de asemenea conservatorii radicali. S-a văzut că exigenţele politicii divizează, iar lumea intelectualilor a explodat sub efectul democraţiei. Am aflat că, recent, în Polonia, a existat o adevărată dezbatere lansată de ziarul Gazeta Wyborcza sub un titlu destul de emblematic: Polonia s-a consumat. Dar această dezbatere nu a introdus niciun element de reflecţie despre rolul intelectualului. Ea a fost mai degrabă expresia unui soi de frustrare resentimentară venind dinspre tinerii intelectuali polonezi, ceea ce conturează destul de bine procesul de descompunere sau de recompunere al intelighenţiei. În cadrul acestei dezbateri, Adam Michnik, care părăsise scena politică, a declarat că nu îi este absolut deloc ruşine de ce a făcut. Tinerii intelectuali şi-au exprimat pur şi simplu frustrarea, spunând: „De ce sunteţi atât de satisfăcuţi de ce aţi făcut? Vă scăldaţi în apologia normalităţii, sunteţi plini de autosatisfacţie. Noi, pentru care democraţia este un lucru activ, noi care nu am cunoscut trăirile voastre, noi nu înţelegem această linişte pe care o afişaţi şi nici acest sentiment de satisfacţie“.
Am cunoscut aici un tânăr intelectual postmarxist care conduce o revistă intitulată Critica politică şi care reprezintă un foarte mic grup de intelectuali polonezi de stânga. Vreau să vă redau câteva cuvinte pe care le-a spus în legătură cu acest complex de eroism al înaintaşilor: „Cât timp va mai trebui să auzim că trăim în timpuri normale, liniştite? Am 25 de ani şi nu am un trecut de oponent. Din păcate, intelighenţia generaţiei care a trecut prin anii de foc – care şi-a avut un octombrie ‘56 al ei, un martie ‘66, pentru care anii 1989, 2004 au reprezentat încununarea acţiunii ei – nu mai conteneşte să-şi manifeste autosatisfacţia. Ea consideră prezentul ca cea mai bună perioadă din ultimii 300 de ani (sunt cuvintele lui Michnik), consideră că misiunea ei a fost îndeplinită. Ea se mulţumeşte să proclame apărarea câştigurilor democraţiei. În ceea ce ne priveşte, noi nu trebuie să luptăm pentru democraţie. După cum nu mai suntem obligaţi să ne batem pentru votul femeilor sau pentru abolirea sclaviei. A fi intelectual, a face o muncă de intelectual, a prefera binele public interesului privat reprezintă o sarcină permanentă.
Nenorocirea noastră este că intelighenţia poloneză este încremenită în experienţa ei generaţională, în obiceiurile ei, în clivajele istorice. Vechii intelectuali se consideră normali şi liniştiţi. Eu nu mă simt absolut deloc liniştit“.
