Pe aceeași temă
La 20 de ani de la revoluţie, Grupul pentru Dialog Social a organizat, cu sprijinul Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii, dezbaterea cu tema 1989-2009. De unde am plecat? Unde am ajuns?, moderată de Rodica Culcer şi Andrei Oişteanu. La discuţiile care au avut loc miercuri, 9 decembrie, a fost invitat episcopul Lázsló Tökés, alături de reprezentanţi ai societăţii civile şi ai partidelor politice. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.
RODICA CULCER, Grupul pentru Dialog Social
La 20 de ani după decembrie 1989, ne întrebăm cu toţii: dacă nu a fost revoluţie, ce a fost? Nu putem să spunem că a fost chiar o lovitură de stat. Dacă ne vom referi la faptul că totul s-a schimbat, că regulile jocului sunt altele, că România de acum nu este România din decembrie ‘89, atunci, sigur, avem o cotitură radicală. Schimbarea este revoluţionară, indiferent cum vom numi acele evenimente. Trăim în altă ţară, nu mai trăim într-un sistem modelat după principiile leniniste şi nu trebuie să vă conving pe cei prezenţi aici că, astăzi, drepturile noastre cetăţeneşti şi libertăţile ne sunt asigurate, chiar şi protejate, dacă nu întotdeauna în România, în tot cazul, în Europa.
Dar, cu toate că suntem în Europa şi în NATO, avem o serie de frustrări. Nu tot ce am dorit s-a întâmplat şi România nu arată aşa cum am fi vrut să arate. Modul în care a fost preluată puterea, în care s-a constituit regimul postcomunist, în care a evoluat tranziţia, poate că toate acestea şi-au pus amprenta asupra României, asupra societăţii noastre. Poate că de multe ori ni se pare că prezentul este „traumatic, decadent, amoral şi corupt“, ca să-l citez pe Vladimir Tismăneanu, care nu a putut fi astăzi aici, dar care ne-a trimis un text în care face o foarte bună punte între ceea ce s-a întâmplat în restul lagărului comunist şi ceea ce se întâmplă în România.
Într-adevăr, sunt multe elemente de corupţie, de decadenţă, de cinism şi de inversare a valorilor. Iată ce trebuie să discutăm, de ce suntem aici, pentru că, dacă intelectualii tac, societatea şi viitorul nu arată bine, ca să-l parafrazez pe Dahrendorf. Intelectualii angajaţi civic, şi nu politic, trebuie să se unească în jurul unui proiect de regenerare morală.
ANDREI OIŞTEANU, Grupul pentru Dialog Social
Aş pleca de la o idee a prietenului Gáspar Miklós Támás, de la Budapesta, exprimată într-un interviu publicat în ultimul număr al revistei 22. El spune că noi, intelectualii români, am ratat ocazia să facem din revoluţia română din decembrie 1989 un mit fondator al democraţiei româneşti. Mai mult, că riscăm să facem din ea un mit fondator negativ. Cred că G.M. Támás are dreptate. În pofida faptului că toate ţările excomuniste îşi celebrează eroii şi revoluţiile (de catifea), tocmai România, unde s-au jertfit peste 1.100 de tineri, a ratat prin autoderiziune să impună un moment istoric atât de important cum a fost revoluţia din ‘89. Este un tip de deriziune tipic pentru mentalitatea şi cultura noastră, care dizolvă totul într-o băşcălie ieftină. Un autodispreţ caragialian, care transformă un moment tragic şi glorios al istoriei noastre într-un eveniment meschin şi profund impur, numit „loviluţie“, „înghesuială“ sau „deranjamentele“ din decembrie ’89. Un eveniment produs, chipurile, nu de tineri inocenţi, care strigau pe baricadă „vom muri şi vom fi liberi“, ci de securişti, kaghebişti, activişti comunişti din rândul doi etc. Este un fapt care spune multe despre noi înşine.
Mă preocupă cultura memoriei la români, modul în care interacţionează memoria cu istoria. Mă interesează, de pildă, modul în care am ştiut (sau nu) să marcăm momentele şi locurile importante ale revoluţiei. Am să încep chiar cu placa memorială de pe casa de unde a început totul, casa parohială din Timişoara, de pe strada Timotei Cipariu nr. 1, în care locuia d-l Tökés. O placă modestă, cu câteva cuvinte destul de anodine şi înconjurată de ţevi galbene şi contoare de gaz metan. Este drept că timişorenii au organizat un concurs pentru 12 monumente care au fost ridicate în diverse puncte semnificative ale oraşului în memoria revoluţiei din 16-20 decembrie, când timişorenii au fost singuri împotriva tuturor. Unul dintre monumente – o cruce „îngenuncheată“ –, amplasat în faţa Catedralei Ortodoxe, a fost realizat de Paul Neagu, un mare sculptor român care a trăit până acum câţiva ani în Anglia.
La Bucureşti, monumentul ales de Ion Iliescu şi de ministrul Culturii din acel moment, Răzvan Theodorescu, frizează ridicolul. Este „scobitoarea cu măslină în vârf“ din Piaţa Palatului, de care ne e ruşine şi faţă de noi înşine, şi faţă de cei care ne vizitează oraşul. Sunt multe alte semne în centrul Bucureştilor: cruci vechi de piatră în Piaţa Universităţii, cenotafuri, borna „Kilometrul Zero al neocomunismului“ din faţa Teatrului Naţional, plăci comemorative, unele pline de clişee de tip „Aici au murit eroi adevăraţi“, „Lacrimi şi flori pe mormântul eroilor“ etc. Sunt semne simbolice de care ne amintim la zile comemorative. Există riscul ca memoria să se lenevească, iar aceste locuri ale memoriei să devină locuri ale uitării. Ele se nasc din şi se hrănesc cu teama noastră de uitare. La Platon (Phaidros), scrierea inventată de zeul Toth pentru ţinere de minte leneveşte de fapt gândirea şi produce uitarea.
Sunt totuşi două plăci comemorative care îmi plac în mod deosebit. Una este cea de pe zidul Universităţii din Bucureşti, pe care scrie: „Aici studenţi şi profesori au luptat pentru libertate şi drepturi civice (decembrie 1989 – iunie 1990)“. Acest înscris simplu face două acolade importante. În primul rând, îi pune pe profesori şi pe studenţi – pentru o dată – de aceeaşi parte a baricadei, ei fiind în mod tradiţional pe poziţii diferite, dacă nu antagonice. A doua acoladă leagă între ele evenimente din perioada decembrie ‘89 – iunie ‘90. O revoluţie nu se face nici într-o zi, nici într-o săptămână. Includerea manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi a Proclamaţiei de la Timişoara în procesul revoluţionar propriu-zis face sens.
În fine, a doua placă memorială, singura care mă emoţionează, este amplasată pe zidul Facultăţii de Arhitectură, acolo unde ani de zile a rămas înscris un graffiti: „Piaţa Tien an Men II“. Este o placă de marmură pe care scrie: „Aici s-a murit pentru libertate“. Atât de simplu şi atât de complicat!
Libertatea a izbucnit într-o Românie cu oameni ieşind din grote, o libertate în care prima redută câştigată a fost presa şi, din păcate, ultima redută pierdută azi este tot presa. Am trăit două decenii într-un accelerator de istorie. Am plecat în 1989 de la un tip de feudalism (comunismul) şi pe aceste pattern-uri mentale şi culturale s-a clădit democraţia liberală din România. Baronii locali au făcut legea în administraţie, dar ei nu sunt singurii feudali. Au apărut şi baronii economici şi baronii sindicali. Din păcate, au apărut şi baronii societăţii civile şi, în fine, baronii din mass-media. Presa liberă pare să fie ultima redută pierdută a democraţiei. Din păcate, nu există mecanisme de autoreglare a mass-media, vreun mecanism de check and balance, aşa cum există în sistemul economic („mâna invizibilă“ a economiei de piaţă, conform lui Adam Smith) sau în sistemul politic (separaţia şi echilibrul puterilor în stat, conform lui Montesquieu). Nu avem asociaţii de jurnalişti cu impact în breaslă. Clubul Român de Presă a devenit fantomatic, iar CNA este politizat şi cvasiinert. Publiciştii români au muncit enorm în ultimul timp la decredibilizarea propriei lor profesii. Cineva glumea că în sondajele de încredere ziariştii sunt plasaţi mai sus decât parlamentarii, dar mai jos decât prostituatele.
O mare parte a mass-media din România a creat în ultimul an o irealitate sordidă prin manipularea grosieră a faptelor. S-a creat o realitate paralelă, virtuală. Trăim întâmplări din irealitatea imediată, cum ar zice Max Blecher. Construcţia acestei irealităţi a fost atât de perfectă, încât beneficiarul ei, unul dintre candidaţii la preşedinţie, a căzut în propria-i capcană, ţopăind de fericire la aflarea unor sondaje de opinie manipulate. Am urmărit cu toţii un film politic fabulos, cu un final halucinant.
LÁZSLÓ TÖKÉS, europarlamentar, Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat)
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, vă salut cu drag! Cam aşa am început şi manifestările mele din Timişoara cu 20 de ani în urmă şi consideram că sunt ascultător al bunului Dumnezeu când deschideam gura într-o situaţie atât de deplorabilă, despre care Domnul Iisus Hristos spune: „dacă voi nu veţi vorbi, chiar pietrele vor lua cuvântul“. Într-o astfel de situaţie am simţit obligaţia de conştiinţă de a vorbi, de a spune adevărul, de a protesta, dar nu în mod romantic sau patetic, ci am vorbit în limba faptelor. De fapt, n-am făcut altceva decât să-i informez pe oameni de situaţia pe care o ştiau şi dânşii, numai că îi apăsa frica şi erau reduşi la tăcere. În această situaţie n-am avut încotro şi am intrat într-un conflict interior al conştiinţei mele: cum îndrăznim să-l predicăm pe Iisus Hristos cel răstignit, dacă noi, preoţii, de exemplu, nu scoatem un cuvânt? Cum îndrăznim să vorbim despre sacrificiul lui Iisus Hristos, când noi nu ne asumăm nici măcar un risc minimal în ceea ce a însemnat dictatura lui Ceauşescu? Dacă d-l Oişteanu i-a pomenit pe studenţi şi pe profesori, daţi-mi voie să vă atrag atenţia că acei oameni de rând, oamenii simpli care au format comunitatea bisericească - una absolut minoritară, cam 8.000 de reformaţi trăiau atunci în Timişoara, un oraş de 400.000 de suflete -, s-au devotat acelei cauze pe care şi eu o reprezentam, împreună cu alţi disidenţi.
Era de la sine înţeles că aveam cu mult mai mulţi disidenţi care, în felul lor, au încercat să se ridice împotriva dictaturii ateiste comuniste. Aceşti oameni simpli şi mai ales formaţiunea de conducere a bisericii, aşa-numitul presbiteriu, o instituţie democratică multiseculară în biserica noastră, au dobândit un rol foarte important în această rezistenţă şi prin hotărârile lor au legitimat într-un fel poziţiile mele şi ale noastre, ale democraţiei, ale protestului de la săptămână la săptămână, făcând faţă Securităţii, inspectorului teritorial al Departamentului Cultelor, şefilor de partid, înaltelor feţe bisericeşti, colaboratori ai regimului, între ei fiind şi episcopul László Papp. Tot timpul m-am bazat pe o masă cât se poate de largă în acele împrejurări şi nu m-am dus înainte după capul meu. Este o interpretare greşită dacă spun unii că am fost un luptător singuratic. Nicidecum. La început am încercat să creez baza de susţinere, baza de masă a rezistenţei. Aşa s-a întâmplat şi la Dej, numai că într-un orăşel mic nu se poate crea o astfel de situaţie revoluţionară. Deci peste tot am reuşit să dobândesc susţinerea şi sprijinul credincioşilor, care, chiar cu riscul pe care şi ei îl purtau, veneau în sprijinul adevărului, al protestului. Am vrut să conturez acea atmosferă care, prin providenţă dumnezeiască, a devenit un punct de pornire al căderii regimului ceauşist. Aşa a fost dat să fie.
Sunt foarte recunoscător acelor oameni simpli, credincioşi, enoriaşi, presbiteri, care şi-au asumat acel rol, pe jumătate în mod inconştient, din cinste, din curaj civic şi din convingere de credinţă. Pentru că săptămână de săptămână ascultau cuvântul Domnului, îl ascultau pe Pavel spunând că, în primul rând, trebuie să dai ascultare lui Dumnezeu, şi nu oamenilor. În sensul acestui cuvânt, dânşii au îndrăznit să intre în conflict cu puterea. Deci cuvântul Domnului a avut o importanţă foarte mare. Trebuie să vă spun că, după o oră de liturghie şi după predică, potrivit sistemului bisericesc reformat, urmau 20 de minute de anunţuri de la amvon. Această disciplină de anunţuri bisericeşti am dezvoltat-o într-un forum de informare. În fiecare duminică, după predică, urma informarea prin anunţuri bisericeşti. Era o formă legală în liturghia bisericii mele, deci m-am folosit de posibilităţile, de formele şi cadrul democratic dat.
Unde am ajuns? Folosind metafora călătoriei prin deşertul Sinai, care a durat 40 de ani, nu trebuie să fim nerăbdători, după numai 20 de ani, pentru că ăsta e preţul tranziţiei paşnice - deşi în România nu prea putem să spunem că am evoluat în mod paşnic la început, ca în alte ţări foste comuniste. Aici s-a plătit taxa sângelui şi a sacrificului pentru schimbări, împotriva regimului comunist. Dar totuşi, procesul s-a îmblânzit după aceea şi, dacă vrem să susţinem acest fel de tranziţie paşnică, atunci, aşa cum se vede, nu putem să avansăm într-un ritm mai mare. Din păcate, există continuitatea comunistă contra continuităţii schimbării de regim. Oare putem susţine această continuitate a schimbării de regim? Continuitatea comunismului este foarte persistentă încă după 20 de ani. În săptămânile precedente am fost martori suferinzi ai unor evoluţii politice postconflict postcomunist şi încă nu se poate discerne care sunt cei din dreapta şi care sunt cei din stânga. Comuniştii sunt peste tot, mai ales prin mentalitatea lor, chiar în gândirea civică de toate zilele. E o moştenire gravă şi îndrăznesc să sper că nu trebuie să piară toţi cei care fac acel pelerinaj de 40 de ani în deşert până când ajung pe Pământul Făgăduinţei - se ştie că poporul ales nu a ajuns din Egipt la Pământul Făgăduinţei în timpul unei singure generaţii.
Eu particip la foarte multe evenimente de aniversare a momentului 1989, la ocazii festive, am fost la Berlin, la Ljubljana, la Budapesta, la Bruxelles. Peste tot se pune problema în context european - ce ar trebui să facem, unde am ajuns şi cum ar trebui să continuăm. Premiul Nobel al d-nei Herta Müller este foarte semnificativ şi este un mesaj către cei care s-au devotat schimbării de regim. Pentru mine, aniversarea celor 20 de ani nu are sens în sine, în festivismul său, ci are sensul de a continua procesul care s-a început cu 20 de ani în urmă.
RODICA CULCER
Vă mulţumim, mai ales pentru că ne-aţi îndemnat prin ceea ce aţi spus să medităm asupra curajului minorităţilor, acest curaj care a dus până la urmă la crearea unei mişcări împotriva comunismului şi la dărâmarea acestui regim. Ştiţi foarte bine că şi în celelalte ţări lupta pentru adevăr a început tot de la o minoritate. În Carta ‘77 din Cehoslovacia oamenii erau adunaţi în jurul unui profesor de filosofie, Jan Patočka, care pornise de la fundamentele filosofiei socratice şi de la minciuna în care se afunda tot mai adânc societatea lor.
RADU FILIPESCU, Grupul pentru Dialog Social
Vreau să precizez că această dezbatere este organizată împreună cu Asociaţia Revoluţionarilor fără Privilegii.
LÁSZLÓ TÖKÉS
Nici eu nu am legitimaţie de revoluţionar.
RADU FILIPESCU
Noi nu am dat nici brevete, nici legitimaţii. Aş prelua o temă ridicată de d-l Oişteanu - este cea a monumentului din Piaţa Revoluţiei, care nu ştiu pe cine reprezintă, dar fiecare trecem pe acolo şi avem o nemulţumire pe care o păstrăm şi nu reuşim să o coagulăm. Poate ar trebui să facem o propunere pentru un concurs şi să vedem, în funcţie de ce rezultate am avea, dacă putem pune presiune spre găsirea unui alt monument.
Într-adevăr, în această perioadă sunt foarte multe seminarii, dezbateri şi sunt câteva întrebări care revin. Una e legată de disidenţa, care în România ar fi fost mai redusă. Cât de largă putem considera că a fost disidenţa în perioada lui Ceauşescu? Toată lumea se gândeşte la 20–30 de persoane, maximum. Şi nu e adevărat. Pentru că perioada de opoziţie s-a terminat pe 22 decembrie. În România, printre opozanţi şi disidenţi sunt şi cei care au murit la Timişoara, la Bucureşti şi în alte oraşe. În decembrie ‘89, riscurile au fost mai mari decât înainte. La revoluţie, când eram pe Magheru, la Intercontinental, ştiam că la Timişoara au murit mii de oameni. Deci noi acolo ne asumam un risc mai mare decât cel din anii anteriori. Exista un risc necunoscut, pentru că nu ştiai, de fapt, ce se întâmplă cu tine dacă făceai un protest împotriva lui Ceauşescu. Eu în ‘83 am făcut manifeste şi, fiind arestat, una dintre cele mai mari surprize ale mele a fost când mi s-a spus că urmează un proces. În acea perioadă, cineva cu o maşină şi cu un tablou al lui Ceauşescu a mers pe Bd. Unirii, a fost oprit de Miliţie şi Securitate şi a dispărut. L-am întâlnit la Aiud, era condamnat la 10 ani de închisoare. Faptul că nu ştiai că e un proces crea un sentiment mai puternic de teroare decât ce se ştia în Cehoslovacia, când la procesele lui Havel veneau jurnalişti din străinătate şi se discuta motivul pentru care Havel urma sau nu să fie condamnat. Între ‘83 şi ‘86 am fost condamnat la 10 ani închisoare. În ‘87 am făcut un act asemănător, un fel de referendum, în urma căruia mă aşteptam la un proces. Eram chiar interesat să văd cum se condamnă un referendum în acea perioadă, pentru că nu era articol de lege pentru condamnarea organizării unui referendum. A urmat o anchetă violentă de 10 zile, la capătul răbdărilor, după care am fost eliberat. Şi mi-am pus problema: ce e de preferat - să stai 3 ani în închisoare sau să stai 10 zile în anchetă violentă? De fapt, mesajul e că nu ştiai ce se întâmplă cu tine dacă protestezi: nu era o regulă - o dată te condamnă, o dată nu te condamnă. O dată te trimite în ţară, cum s-a întâmplat cu cei de la România liberă, dar poţi să păţeşti precum Gheorghe Ursu, care a fost omorât în anchetă la Securitate.
Teroarea era simţită de toată lumea. Cum puteai să probezi teroarea? Făcând un act de opoziţie şi văzând care e rezultatul. Oamenii erau dispuşi să rişte, dar pentru că nu puteau să apară sau să transmită mesajul în presă, erau izolaţi şi nu aveau efect, şi atunci se întrebau dacă merita actul de sacrificiu. În schimb, în decembrie, oamenii au simţit că, dacă riscă ceva, au şanse. Şi atunci au riscat.
RODICA CULCER
Vă mulţumesc că aţi făcut acea referire la faptul că gestul eroic din ‘89 avea o altă vizibilitate, o altă valoare şi un alt impact. Şi merită să ne gândim dacă acest lucru se datorează şi contextului internaţional, tuturor evenimentelor care se petreceau, „pactului lui Gorbaciov“, cum îl numeşte Vladimir Tismăneanu, şi căderile de regim din celelalte state din fostul Pact de la Varşovia.
ANDREI OIŞTEANU
Am un mic comentariu la referinţa d-l Tökés în legătură cu biblica traversare de 40 de ani a deşertului. Este o lungă discuţie între teologi şi istorici ai religiilor, care se întreabă: de ce 40 de ani, de ce atât de mult? Unul dintre răspunsurile care-mi vin acum în minte este că s-a aşteptat o perioadă pentru ca, biologic, să dispară generaţia celor care au fost sclavi în Egipt, pentru ca noua viaţă din Pământul Făgăduinţei să nu înceapă cu suflete de sclavi.
Iată că, la noi, cei 20 de ani brucanieni se pot dubla. Va trebui ca noi toţi, cei care ne-am format în coordonatele unei anume mentalităţi şi culturi, să dispărem pentru ca abia copiii noştri să poată reclădi România. În orice caz, apelul la Dumnezeu pe care l-a făcut d-l Tökés e interesant şi-mi aduce aminte de faptul că, într-un regim ostil, credinţa este locul unde te retragi. Mişcarea din Polonia a început cu cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vă fie frică!“. Tot în acest registru, cineva din România a strigat: „Dumnezeu şi-a întors faţa către români!“. El e lângă noi şi se numeşte Ion Caramitru.
ION CARAMITRU, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti
Am un sentiment de disconfort, de jenă, de câte ori, în luna noiembrie, încep să număr zilele până în decembrie. Mă gândesc cu groază că în luna decembrie, aşa cum a fost şi agitaţia care a cuprins o naţie întreagă când a murit un mare actor, televiziunile încep să-şi „facă datoria“ de a aduce din nou, o dată pe an, în amintire ce s-a întâmplat acum 20 de ani.
Sentimentul de jenă se naşte din alte motive. Tot ce s-a întâmplat atunci cu mine şi cu foarte mulţi ca mine – şi o parte din ei sunt aici – a fost că am ieşit, după ce ani de zile am rezistat, să ne câştigăm libertatea. Alt sentiment mai profund nu mai exista: să terminăm odată cu comunismul, cu Ceauşescu! Atât. Nu ne gândeam nici să avem scutiri de impozite, nici spaţii comerciale, nici teren la Snagov. Spun asta pentru că, pe măsură ce trec anii, estomparea voită şi trecerea culorilor până la un gri intens a fost o politică de stat. O politică de stat bine condusă şi începută chiar în această încăpere, când Silviu Brucan a venit şi a pus într-un fel bazele GDS, spunând că este nevoie de o permanentă dezbatere la nivel intelectual, istoric, structural al elementelor istoriei ş.a.m.d. Tot el a fost cel care a dat termenul limită care se încheie acum, dar care e cam la jumătatea distanţei de care se făcea vorbire mai devreme. În plus, ne constituim într-un fel de club al celor care au încercat ceva, au dorit să schimbe şi n-au reuşit. Suntem ca într-o celulă postrevoluţionară care încearcă, dând explicaţii, să găsească resurse la o mişcare mai puternică, mai expresivă, ca să mai gândească o dată ce este mai bine de făcut ca societatea românească să se îmbunătăţească. Atâta vreme cât ceea ce gândim noi nu este împărtăşit de generaţia tânără, este total inutil.
Vreau să dau un citat dintr-o conferinţă care s-a ţinut la Teatrul Naţional acum trei săptămâni. Dennis Deletant a vorbit despre revoluţia română văzută de la BBC, după ce a trecut în revistă tot ce i s-a întâmplat şi tot ce a făcut obiectul cărţilor pe care le-a scris. A fost întrebat cum vede ce se întâmplă azi în România, care sunt speranţele. Omul a spus, după o scurtă gândire: „După revoluţie, pot spune că în România eroii au murit, revoluţionarii s-au întors acasă şi la putere sunt oportuniştii“. Este o definiţie cu totul cuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat. Să ne amintim cum s-a instituit ideea că FSN trebuie să devină partid şi să preia conducerea, idee susţinută la unison de d-l Brucan, d-l Roman şi d-l Iliescu. Argumentele au fost că peste tot s-a întâmplat aşa ceva, în Germania a apărut Partidul Verzilor, postrevoluţionar, mişcarea revoluţionară a creat o anumită elită, s-au câştigat anumite forţe care pot fi puse în folosul societăţii de mâine etc. Unii dintre noi am spus că nu trebuie să se transforme în partid şi că partidele istorice trebuie să revină şi să-şi refacă jocul politic firesc. D-l Brucan a spus: „Va fi un urlet de mânie din partea opoziţiei, dar noi vom chema observatori externi şi-i vom pune cu botul pe labe“. Şi, întorcându-se toţi trei către mine, au spus că omul care trebuie să facă asta este d-l Caramitru. Atunci s-au răsturnat lumile pentru mine, pentru că o parte din fiinţa mea e naivă, a fost, mai ales atunci, şi a rămas. Am sperat în această schimbare cu toată fiinţa mea. Exista, pentru cei care au mers la teatru sau la unele spectacole de poezie pe care le-am făcut, şi o disidenţă reală în aceste forme de expresie, aş spune una chiar extrem de importantă, cu public, seară de seară, nu puţin, zeci de mii de oameni veneau la teatru. Vă amintesc de două spectacole: Burghezul gentilom de la Nottara şi Hamlet de la Bulandra, în care am jucat lucruri esenţiale pentru epoca respectivă nu numai în Bucureşti, ci şi în turnee. În plus, nu eram membru în partidul comunist. Am înţeles imediat ce doreau cei trei: era nevoie de un om care nu fusese comunist, adus în faţă pentru o perioadă delicată pentru a trata cu partidele istorice, perioada de netezire a încercărilor comuniştilor de a reveni la putere. Securitatea a fost desfiinţată, teoretic, dar membrii Securităţii erau ascunşi în armată şi folosiţi ca masă de manevră înspăimântată ş.a.m.d., plus nomenclatura de partid din teritoriu au ajutat atât de bine alegerile de atunci, că Iliescu a câştigat cu 80%. Apariţia legii certificatelor de revoluţionar a fost lovitura de graţie dată celor care aveau dreptul să ridice probleme de morală şi de curăţenie, pe de o parte închizându-le gura cu această lege, iar pe de altă parte, lucrul cel mai grav, deschizând uşa pentru toţi oportuniştii care au putut să intre atunci pe litera legii. Iată că am fi fost în asociaţie chiar cu securiştii noştri - Vasile Mureşan, securistul Teatrului Bulandra, este erou cu certificat, cu teren la Snagov şi la Periş şi cu toate privilegiile respective.
Toată această tactică a fost urmarea strategiei dintre zilele de 22 şi 25 decembrie. Nu este admisibil ca arestarea lui Ceauşescu din 22 după-masă să nu fie adusă la cunoştinţa publică! De altfel, istoria ne arată că d-l Iliescu a venit la televiziune după ce Ceauşescu a fost pus la păstrare. În momentul ăla, la ora 12, după ce am aflat că Milea s-a sinucis, m-am dus la maiorul care conducea TAB-urile de lângă Eva, i-am spus că generalul Milea a fost omorât, pentru că în capul meu doar asta putea să fie. Omul a spus că nu e adevărat, s-a dat jos din TAB, s-a întors, plângea: „E adevărat, a spus, n-am comandă, ce să fac? Mă pun la ordinele dvs.“, mi-a spus mie. „Unde să mergem?“ „La Televiziune“, am zis eu spontan. Când am ajuns în dreptul restaurantului Minerva de pe Bd. Ana Ipătescu, au apărut două elicoptere şi o avionetă, de unde se aruncau manifeste. Lumea a huiduit şi ne-am dus la Televiziune, unde TAB-ul a plecat şi eu am intrat. Acum urmează încă un element care nu este exploatat istoric. S-a intrat în Studioul 4. Acolo m-am întâlnit cu Dinescu, care venea din altă parte, din spatele Televiziunii, din str. Bitoliei. Eu îl cunoşteam, ceilalţi nu prea îl ştiau după figură, de asta l-am şi prezentat. Am intrat în Studioul 4 şi toată lumea voia să vorbească ţării. Echipa ne-a spus că nu se poate deschide emisia pentru că „nu avem energie“. Era haos. M-am trezit ceva mai devreme la realitate şi am spus că trebuie scris ceva. L-am tras pe Dinescu la o parte şi i-am cerut să scrie el ceva, că eu nu sunt om de condei. S-a dus într-un colţ să scrie. La un moment dat s-a spus că începe emisiunea, el a aruncat carnetul, eu l-am luat şi i-am spus: „Mircea, arată că lucrezi“, nu „fă-te că lucrezi“, cum s-a spus ulterior. Mai târziu, Televiziunea Română, condusă de Răzvan Theodorescu şi Mihai Tatulici, a inaugurat serialul Revoluţia în direct. În primul episod, în decembrie 1990, am văzut cu stupoare, prezentate fără niciun fel de comentariu, minutele bune în care eram în studiou şi „n-aveam energie“, cum au zis. Curent a fost ca să fim filmaţi pe ascuns. Ulterior am analizat aceste imagini. În studiou erau oameni pe care îi cunoşteam şi alţii pe care nu. Dintre cei pe care nu-i cunoşteam, cu brasarde de revoluţionari la mână, erau securiştii Televiziuinii, care aveau acolo cel puţin două scopuri: dacă s-ar întoarce Ceauşescu să ne pună cătuşe şi să ne ia de acolo, să ne ducă în faţa unui pluton de execuţie, probabil; sau, dacă reuşeşte revoluţia, să ia certificatul de rigoare.
Am ajuns într-o situaţie în care mie mi-e ruşine – şi o spun fără să-mi fie nici un fel de jenă – că am participat la „devenirea“ societăţii de astăzi. Atunci când a candidat Emil Constantinescu m-am ocupat de el, l-am învăţat anumite lucruri - cum să se comporte, cum să vorbească şi i-am dat şi idei pentru cele trei discuţii finale: la prima discuţie să-l întrebe pe Iliescu, care se declarase liber cugetător, dacă crede în Dumnezeu - ţineţi minte răspunsul, încurcat, semănând într-un fel cu reacţia la vizita la Vântu din ultimele zile; şi, la sfârşit, dacă nu-i e frică de Dumnezeu; episodul cu călugărul Vasile nu-mi aparţine. D-l Băsescu a folosit o idee similară acum cinci ani, cu un ton foarte bine găsit: „Ce blestem pentru poporul ăsta să aibă de ales între doi foşti comunişti!“. Am ajuns anul acesta la o a treia alegere de preşedinte, unde a participat un necomunist, care, cu ajutorul unei mari părţi a simpatizanţilor acestei idei, a câştigat peste 20%. Dar poporul român n-a ales un necomunist, a trimis în runda a doua tot doi foşti comunişti. Pentru mine e destul de semnificativ. Ce s-a întâmplat ulterior, ce au făcut liberalii, e cu totul altă poveste şi această greşeală fundamentală politică l-a scos pe d-l Băsescu preşedinte din nou şi a dus la demisia mea din PNŢCD, partidul pe care l-am servit până acum.
Nu ştiu cum se mai poate schimba ceva. Societatea, şi din punct de vedere politic, nu numai economic, este confiscată, de la sloganul „nu ne vindem ţara“ oprind investiţiile străine, la momentul oportun care face ca cei care aveau bani să poată să cumpere pe nimica toată terenuri, fabrici, şi până la modul în care se mişcă politicienii în sfera de interese a acestor oameni.
Şi totuşi, ca să termin într-un ton pozitiv, aş putea zice că singurii europeni valabili, ca spirit, sunt tot popoarele din fostul lagăr comunist, nu europenii definiţi de o istorie cursivă. Pentru că noi am păstrat în fiinţa noastră idealurile unei societăţi la care visam, libertăţi la care n-am avut acces. Am citit despre asta, am creat instituţii sufleteşti, am creat metafore, am scris poezii, am jucat teatru şi am păstrat o speranţă care a putut răbufni în decembrie ‘89. Ce s-a întâmplat este tot din vina noastră, vina unui popor ţinut în beznă 60 de ani şi trezit la realitate prin aberaţie.
ADRIAN CIOROIANU, Grupul pentru Dialog Social
Mi-aduc aminte de unde am plecat. În ‘89 eram student la Facultatea de Istorie şi ne luaseră pe cei câţiva studenţi care în anul I aveam media între 9 şi 10 să ne facă membri de partid. Pe cei cu media mai mare ne făceau membri înaintea celorlalţi. Nu puteai fi profesor de istorie dacă nu erai membru de partid. Făceam şedinţe cu Dan Marţian. Am primit sarcina să studiem Statutul PCR, în ideea de a ne face membri în primele luni ale lui ‘90. Învăţam pe de rost nişte aiureli în care nu credea nimeni, dedublarea funcţiona. Practic, pe baza unor documente de partid intrasem şi în facultate, toate erau însăilate, amestecate cu istorie. Îmi amintesc că, atunci când un coleg vorbea despre rolul conducător al partidului în societate, Marţian a luat o figură destul de calmă, dar şi relativistă, spunând că nu e chiar aşa, că sunt în anumite societăţi partide frăţeşti, în ţări vecine, care încearcă anumite experimente. Ceea ce pe noi ne-a blocat, pentru că nu eram obişnuiţi să gândim în logica adevărului, ci să vorbim în logica aparentă a documentului de partid. Asta era în noiembrie ‘89. În decembrie ‘89, când l-am văzut pe d-l Dan Marţian în spatele d-lui Iliescu, mi-a fost clar din acel moment că la mijloc este un lucru pe care Timişoara sau d-l Caramitru nu l-au controlat niciodată.
În septembrie acest an a apărut o carte a fostului corespondent Newsweek în ‘89 pentru zona de Est, Michael Meyer, o carte despre 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, unde vorbeşte despre România şi caracterul revoluţiei de aici. El face o distanţare, pe care cred că în cele din urmă o s-o recunoaştem şi noi, între revoluţia aşa cum s-a întâmplat ea la Timişoara, revoluţionarii impresionaţi de ceea ce s-a întâmplat la Timişoara şi care au ieşit pe stradă la Bucureşti sau au alcătuit baricada la Bucureşti, pe de o parte, şi episodul al doilea, marcat de cei care au luat puterea finalmente, pe de altă parte.
Bilanţul ultimilor 20 de ani, pentru societate, în linii mari, este bun: ne întâlnim într-o casă care îi aparţinea lui Nicu Ceauşescu în ‘89, Andrei Cornea lucra la Muzeul de Artă şi nu-şi imagina că o să scrie săptămânal într-un ziar, nu mai vorbesc de Radu Filipescu sau de alţii dintre cei de faţă. Numai că, luând pe bucăţi această societate, devenim ceva mai sceptici. Bunăoară, eu sunt foarte sceptic cel puţin în privinţa a două lucruri. Primul e legat de evoluţia şcolii şi a învăţământului, unde nu mi se pare că s-au făcut paşi înainte, ci a fost o succesiune de reforme dintre care una a fost clară, cea a lui Marga, după care fiecare a venit, numai din ambiţie, cu propria versiune. Apoi, nu sunt deloc optimist în privinţa stării de fapt a societăţii civile de astăzi. Pentru că ceea ce noi numim societate civilă - dar se pot numi în egală măsură cluburi sau cercuri sau celule - a fost mereu infestată, ca şi partidele, cu oameni care nu au nimic civil în ei şi care probabil, unii dintre ei, au şi grade militare. N-am niciun fel de iluzie că, bunăoară, GDS n-ar avea propriii săi infiltraţi. Probabil că, în alte ocazii, cu mai puţine televiziuni de faţă, am putea discuta şi concret.
A vorbi despre Herta Müller în context e frumos şi e bine s-o facem într-un an în care a luat Premiul Nobel. Dar, cu modestie mi-aduc aminte, ca profesor de istorie, că ea nu apare în nicio istorie a literaturii române contemporane, deşi au fost publicate câteva în ultimii ani. Totdeauna e bine să primeşti un premiu, eventual din afară, pentru că altfel solidaritatea societăţii civile sau spaţiul intelectual nu cred că există în România. Şi când spun că societatea civilă este una dintre marile pierzătoare ale acestor 20 de ani, după ce a fost o mare victorioasă la început, în anii ‘90, mă gândesc la solidaritatea care nu există şi la lipsa de ecou a mesajului în societate. Mesajul societăţii civile în societatea românească este mai curând nul. Mi-aş dori să recuperăm cât de cât ceva în acest sens: în acest an n-ar fi rău să ne gândim ca Premiul GDS să meargă către Societatea Timişoara, nu către membri ai noştri, pentru că nici nu pică bine, dar măcar să ne aducem aminte de Societatea Timişoara şi de oraşul Timişoara la 20 de ani de la revoluţie.
Andrei Oişteanu vorbea despre cât de simple şi cât de complicate sunt lucrurile. Din acest motiv, cred că va trebui ca toţi, în cele din urmă, dincolo de diferenţe şi de tot ce ne separă, ce ne-a separat şi ce ne va mai separa, să aducem un elogiu simplităţii profesionalismului şi definirii termenilor. Mai ales simplităţii, pentru că această poveste numită revoluţia română a fost cu mult mai simplă în amănuntele ei deseori netransmise niciodată la televiziune, niciodată comentate în ziare. Eu îmi descurajez studenţii să creadă în poveştile cu alţii care au fost executaţi în locul Ceauşeştilor sau cu cadavrele care s-ar fi pierdut sau care n-ar fi în Ghencea. Asta merge până la Tg. Mureş, în martie ‘90, sau Piaţa Universităţii din iunie ‘90, în care o generaţie mai dezinhibată decât noi va putea să vadă o protorevoluţie portocalie. În istorie, 15 ani nu înseamnă mare lucru şi am mari speranţe în cei care vor veni după noi.
În fine, vreau să fac un elogiu profesionalismului. Istoricii, nu politicienii, nu senatorii, vor scrie povestea revoluţiei, din fericire. Ţin la definirea termenilor, mai ales la termenul de „revoluţie“. „Loviluţie“ este o ironie tipic românească despre un concept pe care Timothy Garton Ash l-a lansat, acela de „refolution“, compilarea dintre „revolution“ şi „reform“. Eu cred, în ciuda tuturor misterelor şi miracolelor, că a fost o revoluţie, prin simplul fapt că, iată, vorbim aici.
STERE GULEA, Grupul pentru Dialog Social
Nu sunt de acord cu scepticismul lui Ion Caramitru în ceea ce priveşte şansele societăţii româneşti de a se schimba. Eu cred că şanse sunt. Trebuie să credem în ele.
Întâmplător, m-am aflat, pentru o perioadă de zece zile, în Canada, unde am avut proiecţii ale filmelor mele. Am venit aseară, târziu. Deci, ultimele zile din ceea ce s-a trăit în România au necunoscute pentru mine. Primul lucru pe care l-am văzut pe Internet, aseară, târziu, au fost câteva articole sau luări de cuvânt legate de votul din diaspora. Veneam de la întâlnirile cu ei. Şi la Montreal, şi la Toronto, unde am fost, proiecţiile filmelor se desfăşurau, în majoritate, cu români plecaţi în două valuri, cum mi s-a spus: imediat după 1990 şi în 2002–2003. Una dintre discuţii, cea de la ultima seară, de la Toronto, era duminică seară, deci rezultatele de aici, exit-poll-urile, se ştiau. Discuţia era una de genul imposibilităţii. Acei oameni nu puteau să conceapă o asemenea realitate. Faptul că exista o coaliţie care s-a format şi îl susţine pe Geoană, pentru memoria lor socială şi politică, era legată de Iliescu. Acei oameni nu puteau să accepte această idee, lucru pe care, din păcate, societatea românească sau o parte dintre foştii noştrii colegi au conceput-o. Asta este diferenţa. Este răspunsul pe care îl dau domnilor care se tot întreabă cum de au votat românii din diaspora aşa cum au votat. Pentru că acei oameni nu au trăit în „ciorba“ şi în tot ceea ce am trăit noi în ultimii ani. Spiritul lor de speranţă, de credinţă nu este atins şi de aici pleacă revolta lor, care a fost provocată, în România, după ştiinţa mea, de două atitudini: atitudinea grupului Societăţii Timişoara, ca reacţie la ceea ce s-a întâmplat atunci când cei trei „arhangheli“ s-au dus la Timişoara; şi, sper că mă înţelegeţi, consecvenţa Grupului pentru Dialog Social, nu în susţinerea unui candidat, ci în susţinerea unor idei. Pentru că s-a abdicat de la lucrul ăsta, în general, creându-se sentimentul unor partizanate de persoane. Asta îmi dă mie speranţa că, deşi, totuşi, glonţul ne-a cam trecut pe la ureche, există şansa, în continuare, ca societatea românească să facă progrese, chiar dacă se fac paşi mici, poticnindu-se în tot felul de lucruri derizorii pe care ni le creăm chiar noi prin compromisuri majore, miopie şi partizanat stupid.
RADU F. ALEXANDRU, senator PD-L
Simt nevoia să-mi exprim nu mulţumirea, ci recunoştinţa pentru Grupul pentru Dialog Social şi pentru revista 22 că, într-o perioadă în care abjecţia a deversat în stradă sub chipul unei părţi din societatea civilă şi sub spectacolele absolut groteşti ale unei prese libere, care a abdicat de la orice fel de normă deontologică, ne-au arătat că totuşi normalitatea mai este posibilă. Nu vorbesc ca membru al unui partid, nu vorbesc ca parlamentar, vorbesc ca un om care trăieşte în această ţară. Pentru mine, această pildă de acces la normalitate este extraordinar de importantă.
Revenind la subiectul pe care încercăm să-l tălmăcim împreună, eu nu cred că am ratat ceva, pentru că nu avem vocaţia istoriei şi nu avem vocaţia martirajului. Ca să transformăm acel moment, într-adevăr, într-un moment de referinţă, într-un moment de renaştere trebuia să ne raportăm şi să ni-l asumăm aşa cum au făcut toţi cei din jurul nostru. Suntem singura ţară dintre toate ţările lagărului socialist care, după 20 de ani, vorbim despre istoria trăită de cei mai mulţi dintre noi ca despre o excursie într-o necunoscută.
Pe casa din care pastorul Tökés a pornit spuneaţi că este o plăcuţă pe care scrie câteva rânduri. Ce să scriem? Despre ce să scriem? Ce ştim? Trăim cu o seninătate de neimaginat, într-o linişte deplină, din când în când ne trezim mergând şi depunând flori, scoatem o batistă şi ne ştergem o lacrimă. Nu ne pasă. Suntem cetăţenii unei alte ţări şi ai unui alt popor.Nu vă vorbeşte un masochist, ci un om care cară de 20 de ani o imensă amărăciune. Vorbiţi despre monumentul lui Iliescu, făcut de Ghilduş. Dar au mai fost alţi preşedinţi! La Timişoara s-a făcut o expoziţie, o colecţie de monumente. În Bucureşti, nu.
Legat de Timişoara, am trăit patru ani de zile acolo şi îi cunosc pe timişoreni. Dacă s-a întâmplat un lucru abominabil, el nu a fost vizita celor trei. A fost gestul făcut de d-l Ciuhandu, ca timişorean, ca om care reprezintă în totalitate, din punct de vedere al instituţiei, Timişoara.
CONSTANTIN ISAC, Asociaţia 21 decembrie 1989
Înainte de ’89, îmi doream să trăim în România ca în Germania. Asta a însemnat că am fost atent la tot ceea ce se scria în ziare. Am ascultat Europa Liberă, postul care mi-a dat curaj. Vă aduceţi aminte că, dacă nu exista Europa Liberă nu ştiam de d-l Tökés. Domnia sa e unul dintre cei care m-a făcut să ies în stradă.
Aşteptam asta de mult timp. Am aşteptat ca schimbarea să fie la faimosul Congres al XIV-lea al PCR, cu speranţa că în ţara asta membrii PCR, ideologii şi cei despre care auzeam la Europa Liberă, la Vocea Americii, la Deutsche Welle se schimbă şi au curajul să facă ceva. Nu s-a întâmplat nimic. Sunt multe poveşti cum că alţii ne-au scos în stradă. Nu e adevărat. Noi am ieşit în stradă. După ce am aflat de mii de morţi la Timişoara, nu puteam să stăm cu mâinile încrucişte. Deşi ştiam că, dacă ieşim pe stradă, s-ar putea să nu mai existăm. Pe 21 decembrie am avut curajul să ieşim şi să ne riscăm viitorul şi trecutul: copii, familie. Aveam o situaţie. Pe 22 am luat-o de la capăt. Am încercat să scot muncitorii de la fabrica unde lucram, de la Republica. Din păcate, puterea a fost preluată, aşa cum toţi am văzut, de comunişti.
Am avut neşansa să fim educaţi de comunişti. Am fost un popor care am trecut la economia de piaţă cu profesori comunişti. Profesorii care ne arătau cât de nenorocit este capitalismul acum ne-au învăţat economia de piaţă. Unde am juns? Se vede. Nu mai avem ideologie. Nu mai ştim ce e dreapta. Nu mai ştim ce e stânga. Nu mai ştim ce să alegem. Am avut un tânăr candidat în care am crezut, dar care nu a înţeles nimic din trecut. Se spune că cine nu îşi cunoaşte trecutul nu poate să privească în viitor. Oricum, trăim într-o altă societate. Ce a fost înainte de 1989 e cu totul altceva. Dar trebuie să murim noi, să moară comuniştii, ca să ne transformăm cu adevărat.
ANDREI CORNEA, Grupul pentru Dialog Social
Am rămas stupefiat de cele spuse de Adrian Cioroianu, cum că avem cu siguranţă oameni infiltraţi în GDS. Reamintesc că d-l Adrian Cioroianu chiar este membru al GDS. Sigur că am avut şi noi momente grele cu foşti membri care a trebuit să se retragă din anumite motive, dar, totuşi, cuvântul „infiltrat“ mi se pare extrem de nepotrivit. Eu nu cred că am ratat ceva, contrar a ceea ce s-a spus. Cred că, pur şi simplu, nu se putea altfel. Societatea românească, la 1989 - 1990, era una profund bolnavă, profund divizată. Eu ţin minte, în 1990, când ne adunam aici, în primele luni, era un mare entuziasm. Veneau oameni de peste tot să ne vorbească. Eram într-o luptă cu puterea, cum se spunea atunci, neocomunistă. Şi aveam impresia, în unele momente, că va fi chiar o revoluţie, că se va întâmpla ceva, se vor mişca lucrurile mai departe. Ştim ce s-a întâmplat. Au venit alegerile din mai 1990. Iliescu a fost ales cu 85%. Apoi Piaţa Universităţii şi mineriadele. A fost un duş rece şi, într-un fel, un duş meritat. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Era meritat pentru noi, care ne-am lăsat seduşi şi ne-am făcut iluzii. În realitate, marea parte a societăţii româneşti nu ne înţelegea şi noi nu o înţelegeam. Eram prea departe. Trăiam pe alte lumi. Aşa fuseserăm educaţi. Aşa eram majoritatea intelectualilor, poate mai mult cei umanişti decât ceilalţi.
Revoluţia a avut un efect revelator. Ea a făcut să apară la lumină ceea ce înainte era ascuns. Oameni care erau de mare calitate sufletească au rămas oameni de calitate şi după revoluţie, câţi au fost, mulţi, puţini. Oameni care îşi ascundeau abjecţia şi turpitudinea sub masca nesimţirii curente de atunci, ignorării generale, brusc, au devenit nişte figuri oribile la scară naţională.
Despre Vadim Tudor se ştia în cercurile literare. Dar câţi, pe scară naţională, ştiau de el? Ei bine, după 1990, cu România Mare a devenit o figură importantă, care, la un moment dat, a luat 20% din voturile electoratului. Mulţi oameni despre care nu se ştia nimic au devenit bogaţi. Ce era d-l Vântu? Era un magazioner care a făcut şi puşcărie pentru delapidare de conturi. De fapt, credeţi că s-a schimbat? Nu. Era tot acelaşi personaj care este şi acum, doar că revoluţia şi societatea liberă care s-a născut l-a făcut să devină ce este. Asta s-a întâmplat peste tot. Concluzionând, aş spune că, într-un fel, suntem de unde am plecat. Dar suntem altfel. Suntem vizibili. Nu ne mai putem ascunde acum şi nu mai putem găsi scuza pentru laşităţile noastre sau pentru prostiile noastre sub masca unui regim opresiv.
NESTOR RATESH, fost director al secţiei române a Radio Europa Liberă
Aţi ascultat Europa Liberă nu pentru că eram nemaipomeniţi, ci pentru că eram singura sursă de informaţii curente din România. Nu vreau să spun, ferească Dumnezeu, că revoluţia română nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost Europa Liberă. Dar vreau să spun că revoluţia s-a desfăşurat aşa cum s-a desfăşurat şi a ajuns la victorie şi pentru că populaţia României a fost ţinută la curent şi cu actul de curaj al d-lui Tökés, şi cu tot restul ce s-a întâmplat.
Revoluţionarii şi toată lumea nu puteau să afle asta din presa românească. Nu ne atribuim niciun merit deosebit nici în declanşarea revoluţiei, nici în victoria ei. Meritul aparţine integral celor care s-au dăruit acestei revoluţii şi celor care au murit pentru ea. Dar am fost această legătură între populaţia României şi evenimente. Ne pare bine că evoluţia României este spre democraţie, că există o democraţie funcţională în România, cu caracteristici balcanice specifice, dar e o democraţie - marea realizare istorică pe care a adus-o revoluţia.
Noi eram la curent destul de bine cu ce se petrecea în România, cu toate că aveam nişte standarde jurnalistice foarte stricte - nu aveam voie să supralicităm, nu aveam voie să provocăm, nu aveam voie să dăm anumite ştiri care dau acest caracter de incitare. Dar mai introduceam şi lucruri care nu se puteau difuza, pentru care primeam după aceea rapoarte că ne-am abătut de la reguli şi de la standarde, dar asta era. Am avut şi noi un rol pe care voiam să-l punctez foarte pe scurt şi ne-am bucurat enorm când, în fine, ceea ce am visat şi am încercat, atât cât am putut, să stârnim în România s-a întâmplat. Sunt onorat să fiu cu dvs. şi să sărbătorim 20 de ani de atunci.
Naufragiul utopiei: anul revoluţionar 1989
Publicăm în continuare textul trimis de Vladimir Tismăneanu cu ocazia dezbaterii 1989 – 2009. De unde am plecat? Unde am ajuns, desfăşurată la GDS pe 9 decembrie.
Au trecut două decenii de la acel fantastic tumult, adeseori definit drept the upheaval in the East, înlănţuirea de evenimente dramatice care au împlinit ceea ce ţinea de domeniul negândibilului: prăbuşirea sistemelor comuniste, finalul unor regimuri care păreau sortite să existe (ori să vegeteze) sub zodia eternităţii. Revoluţiile din 1989 au schimbat în mod fundamental harta politică, economică şi culturală a lumii. Ele au permis redescoperirea participării democratice şi a activismului civic, fiind rezultatul unei nemulţumiri profunde şi generalizate faţă de dominaţia ideologică a leninismului. Au fost, şi accentuez acest lucru, revoluţii anticomuniste, autolimitate, antiutopice de factură civică. După decenii de agresiune a statului împotriva spaţiului public, ele au restabilit distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ce ţine de domeniul autonomiei individului. Concentrându-se drepturile politice şi civice, aceste mişcări au creat spaţiul necesar manifestării şi aplicării valorilor democraţiei liberale.
Provocarea fundamentală a perioadei de după 1989 a fost aceea de găsire a unui consens moral-politic la nivelul societăţilor postcomuniste. Ralf Dahrendorf a definit excelent această problemă prin formula „cetăţenii în căutarea unui sens“. Este, aşadar, vorba aici despre reconstituirea şi regândirea însăşi a categoriei de cetăţean. Aceasta este ideea nouă propusă de revoluţiile din 1989. Luptele care s-au desfăşurat în postcomunism au gravitat fundamental în jurul noţiunii de civic: totul a fost şi este legat de modul în care definim noţiunea de cetăţean. Ce a urmat după aceea au fost două drumuri: cazurile în care revoluţiile din 1989 au reuşit versus cele în care acestea au fost temporar deturnate sau chiar negate, avortate şi interzise.
Într-adevăr, societăţile postcomuniste nu sunt perfecte. Dar, pentru a relua o idee a lui Michnik, ele sunt formate din oameni de rând şi sunt caracterizate de conflicte „normale“. Dar exact din acest motiv, o societate nu trebuie să renunţe la propriile norme etice în numele unor iluzii politice. Aşa cum a spus Ken Jowitt, democraţia are nevoie pentru a supravieţui şi prospera de eroi obişnuiţi.
Consensul civic şi încrederea politică cu greu se pot dezvolta în condiţiile unui incomplet proces de asumare a trecutului totalitar, de Aufarbeitung (legal, politic şi istoric). Disponibilitatea cetăţenilor de a-şi asuma consecinţele propriilor acţiuni, de a accepta riscurile şi de a responsabiliza (accountability) instituţiile statului este încă embrionică. Trecutul nu este o altă ţară. O comunitate democratică autentică nu se poate construi pe negarea crimelor, abuzurilor şi atrocităţilor trecutului. Pentru a ajunge la formula propusă de Adam Michnik, „amnistie da, amnezie nu“, este necesară trecerea printr-o primă fază, şi anume discutarea juridică şi istorică a Unrechsstaat-ului comunist. Din acest punct de vedere, consider că trebuie permanent accentuată importanţa momentului de reconstituire a libertăţii care este 18 decembrie 2006. A fost o combinaţie de sublim şi de grotesc, de renaştere a adevărului şi de zvârcolire a minciunii. Aşadar, actul de condamnare a regimului comunist drept ilegitim şi criminal a creat premisele (dar încă nu realitatea) unei reinstituţionalizări a democraţiei din România, fundamentată pe o legitimitate posttotalitară definită de depăşirea trecutului şi pe asimilarea valorilor liberalismului.
Natura Revoluţiei Române, inclusiv recurgerea la violenţă şi masacre, se explică prin caracterul impenitent stalinist al dictaturii comuniste. Să spun de la bun început că, prin radicalismul său, prin energiile dezlănţuite şi prin şansa renaşterii partidelor politice, a economiei de piaţă, a presei libere şi a societăţii civile, Revoluţia a fost o breşă istorică incontestabilă. Asemenea celorlalte revoluţii din 1989, a fost un fenomen social total, o explozie de spontaneitate democratică, o afirmare a libertăţii în lupta împotriva despotismului ideocratic. Din perspectiva istorică, după fiecare convulsie socială majoră, sentimentelor de euforie le iau locul stări de spirit deprimate şi obsesii legate de trădări şi capitulări. Ce este extrem de grav însă, în cazul României, este faptul că atât constituţia libertăţii, ca sinteză între legalitate şi legitimitate, cât şi datoria memoriei traumei totalitare, în formă instituţionalizată şi prescrisă la nivel pedagogic, nu s-au întrupat încă în mod credibil în noul corp politic şi social.
Opţiunea fundamentală cu care ne confruntăm la două decenii de la prăbuşirea leninismului rămâne aceea dintre personalităţile, partidele, mişcările care pun accentul pe individualism, pe asumarea reponsabilităţii şi riscului într-o societate deschisă şi cei care promit siguranţa zilei de mâine în mediul social, politic şi cultural omogen al comunităţii etnice. O constantă a celor douăzeci de ani din 1989 încoace a fost recurenţa politicii carismatice şi a pseudo-partitismului. Evitarea permanentizării unor astfel de fenomene haotice se poate realiza numai prin depăşirea principalelor două elemente ale moştenirii trecutului comunist: anomia (care a dus la fragmentare, neotradiţionalism, necivilitate, ceea ce Andrei Pleşu numeşte „obscenitate publică“) şi minciuna (care a dus la disimulare, la dezintegrarea consensului, la prezenţa ostentativă a tipului uman numit de sociologul rus Iuri Levada „homo prevaricatus“, urmaşul lui homo sovieticus). Moştenirea fundamentală a revoluţiilor din 1989 este prin urmare polivalentă: ea implică atât renaşterea cetăţenilor (o categorie abolită sub comunism şi fascism), cât şi reafirmarea adevărului.
Extrase din volumul lui Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul utopiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.
László Tőkés în Parlamentul European
Încercări de îngrădire a folosirii limbii materne în Europa
Scrisoare adresată domnului Hans-Gert Pöttering, preşedinte al Parlamentului European
Stimate Domnule Preşedinte,
Ajunşi la finalul ciclului legislativ 2004–2009 al Parlamentului European, aş dori să-mi exprim mulţumirile pentru sprijinul dvs. acordat eforturilor noastre depuse pentru consolidarea valorilor creştine şi apărarea drepturilor omului şi ale minorităţilor în comunitatea europeană în decursul acestui mandat. Apreciem mult prezenţa şi sprijinul dvs. care au relevat încă o dată forţa valorilor comune europene şi universale care ne unesc.
În spiritul acestor valori europene, v-am contactat pentru a-mi exprima îngrijorarea cauzată de evenimentele curente perturbatoare, legate de modificarea planificată a legii naţionale care reglementează limba oficială a statului, impusă de guvernul Slovaciei. Aceste modificări vor duce la restricţii grave în folosirea în Slovacia a limbii maghiare ca limbă minoritară, deşi ea este limba maternă a comunităţii de naţionalitate maghiară, care numără aproape 600.000 de cetăţeni, reprezentând 10% din populaţia ţării trăind pe acest teritoriu.
Minoritatea maghiară se confruntă cu o situaţie similară şi în Ucraina, unde guvernul a luat măsuri în mod continuu pentru a restricţiona din ce în ce mai mult folosirea limbii maghiare şi a obstrucţiona învăţarea ei, fiind considerată şi în acestă ţară limbă minoritară. O vorbesc circa 160.000 cetăţeni, reprezentând 12% din populaţia Regiunii Subcarpatice a ţării. Această atitudine a guvernului a condus totodată la tensiuni nedorite în relaţiile Ucrainei cu UE şi cu ţările învecinate, cum sunt Ungaria, România, Polonia şi Slovacia.
Restricţiile impuse de cele două guverne, menţionate mai sus, vor controla şi vor împiedica tot mai puternic folosirea liberă a limbii maghiare. În cazul Slovaciei, actul legislativ prevede introducerea de amenzi împotriva acelora care se abat de la lege prin folosirea în public a limbii lor materne. Asemenea restricţii, dincolo de orice îndoială, intimidează membrii comunităţii. Mai mult de atât, ele violează normele internaţionale ale drepturilor omului. Totodată, trebuie să luăm în calcul şi efectele devastatoare pe care o asemenea legislaţie le are asupra tuturor membrilor comunităţii, asupra identităţii lor.
Temerile mele au fost reînnoite recent ca rezultat al întrunirii Forumului Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic (Kárpát-medencei Magyar Képviselők Fóruma – www.kmkf.hu), care a avut loc la Budapesta în 28 aprilie 2009. Forumul a fost înfiinţat în 2004 de către Parlamentul Ungariei cu scopul de a se reuni la întâlniri regionale regulate cu reprezentanţii parlamentelor ţărilor învecinate – Slovacia, Serbia, Croaţia, Slovenia, România şi Ucraina – pentru a discuta situaţia şi necesităţile comunităţilor maghiare de dincolo de graniţele Ungariei, concentrându-se asupra protejării educaţiei lor şi păstrării culturii şi identităţii lor.
În aprilie, Forumul şi-a mandatat membrii care activau deja în ciclul legislativ în curs în Parlamentului European, reprezentând Ungaria, Slovacia şi România, să atragă atenţia instituţiilor europene asupra acestei teme. Apropiindu-ne de alegerile europarlamentare, consider necesar să reprezint această problematică şi să atrag atenţia publică naţională, dar şi cea europeană şi internaţională asupra pericolului iminent.
Faptul că v-am contactat este parţial rezultatul lucrărilor Forumului – care se bucură de întregul meu sprijin –, dar totodată şi eu, personal, m-am angajat ca în cursul mandatului meu în Parlamentul European să urmăresc îndeaproape aceste evenimente. Aş dori să vă rog ca, ţinând cont de seriozitatea problemei menţionate, să o prezentaţi la diferite foruri competente pentru a împiedica pătrunderea în Uniunea Europeană a restricţiilor de acest gen.
Domnule Preşedinte,
Supunând atenţiei dvs. aceste evenimente negative, aş dori să subliniez că această temă solicită atenţie şi reacţie europeană imediată, deoarece periclitează identitatea minorităţilor maghiare care trăiesc în Slovacia şi în Ucraina, identitatea unei naţiuni din care milioane de persoane trăiesc în afara Ungariei, fiind indivizi pentru a căror protecţie, din nefericire, a fost necesară de multe ori atenţie şi recomandări internaţionale.
Sunt ferm convins că – din cauza consecinţelor devastatoare probabile ale modificării de către cele două guverne a legii referitoare la limba statului – Uniunea Europeană nu poate tolera ca guverne cu tendinţe restrictive şi opresive să împiedice pe cineva în exprimarea liberă a identităţii sale.
În final, permiteţi-mi să-mi exprim convingerea fermă că Slovacia trebuie să reconsidere neîntârziat impunerea unor asemenea restricţii, dat fiind că ţara s-a angajat să devină membră a Uniunii Europene, respectând întru totul valorile şi normele acesteia. Tendinţele actuale de care guvernul dă dovadă ridică această problemă deasupra graniţelor naţionale şi solicită recomandări europene. Consecinţele ar putea afecta grav relaţiile bune existente cu vecinii şi ar contraveni şi spiritului european.
Aş vrea să vă mulţumesc pentru timpul acordat citirii solicitării mele. Sper ca păstrând continuu această problemă în centrul atenţiei, UE va găsi soluţiile corespunzătoare şi va preveni ca pe viitor să se producă asemenea evenimente.
Cu cele mai călduroase urări de bine,
László TŐKÉS, deputat în Parlamentul European,
Bruxelles, 8 mai 2009
Redeşteptarea simbolurilor comunismului
În atenţia
D-lui Wilfried Martens, preşedintele Partidului Popular European,
D-lui Joseph Daul, preşedintele Grupului PPE din Parlamentul European
Stimaţi Domni,
Ca membru al Parlamentului European, ales pentru a reprezenta România, această ţară fostă comunistă, şi în spiritul celei de-a XX-a aniversări a Revoluţiei izbucnite la Timişoara în 16 decembrie 1989 pentru a pune capăt regimului comunist al dictatorului Nicolae Ceauşescu, mă adresez dvs. cu o problemă care necesită urgent atenţie şi urmărire.
Legat de proiectul de rezoluţie, adoptat de Congresul PPE la Bonn, în data de 10 decembrie 2009, la iniţiativa delegaţiei PPE din Slovenia, care condamnă orice act de redeşteptare a simbolurilor comunismului şi a admiraţiei pentru dictatorii săi, doresc să vă informez că textul iniţial a inclus şi un paragraf referitor la evenimente actuale similare din România, care îi îngrijorează profund pe cei care militează pentru schimbări democratice.
Paragraful condamna cu hotărâre construirea a două statui: una pentru însuşi dictatorul Nicolae Ceauşescu, în oraşul său natal, Scorniceşti, şi altul pentru generalul său de armată, Ştefan Guşă, la Târgu Mureş, ambele bucurându-se de suportul autorităţilor locale, care au acţionat într-o manieră postcomunist-naţionalistă. Aceste acte de încurajare a admiraţiei pentru conducători comunişti au loc în 2009, la 20 de ani de la căderea regimului.
M-a şocat puternic informaţia primită despre faptul că drept urmare a presiunii din partea d-lui Marian-Jean Marinescu, conducătorul delegaţiei române PPE, paragraful referitor la România a fost exclus în totalitate din proiectul de rezoluţie.
Aceasta ne conduce la întrebarea: chiar susţine d-l Marinescu decorarea unui dictator şi a unui general de armată responsabili pentru crime în masă, care au dat ordinul de a se trage în mulţimea protestatară în decembrie 1989 la Timişoara? Cazul Guşă este şi mai alarmant, dat fiind că la începutul anilor ’90, în acelaşi loc, la Târgu Mureş am fost martori ai violenţelor sângeroase antimaghiare, soldate şi cu victime. Acesta este oraşul în care, în curând, se va ridica statuia lui Guşă. Consider aceasta o provocare clară faţă de populaţia maghiară a oraşului, ce poate duce la consecinţe similare cu evenimentele de la începutul anilor ’90.
În spiritul rezoluţiei exemplare PPE de condamnare a dictaturilor comuniste, vă solicit cu respect să interveniţi la delegaţia română PPE şi la preşedintele de stat reales recent, Traian Băsescu – care a condamnat dictatura comunistă prin Raportul Tismăneanu, în decembrie 2006 – pentru a împiedica construirea statuilor sus menţionate, care ar fi o insultă la adresa tuturor celor care au luptat pentru democraţia noastră. Le suntem datori victimelor şi martirilor revoluţiei – aproximativ 1.200 la număr – să ne ridicăm vocea împotriva proiectelor care violează valorile democratice şi drepturile omului.
Mulţumindu-vă pentru sprijinul dvs.,
Cu cele mai călduroase urări de bine,
László TŐKÉS,
reprezentant în Parlamentul European
Timişoara, 10 decembrie 2009
