Pe aceeași temă
Virgil Nemoianu s-a născut în 1940 la Bucureşti şi trăieşte din 1975 în Statele Unite. Începând cu 1979 predă la Universitatea Catolică din Washington D.C., unde deţine catedra specială „William J. Byron Distinguished Professorship“. De-a lungul carierei sale academice, Virgil Nemoianu a mai predat la universităţile din Bucureşti, Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati şi California (Berkeley), a ţinut conferinţe şi a prezentat comunicări la circa 50 de universităţi din Europa şi din America de Nord.
Între 1979 şi 1994, a fost director al programului de literatură comparată la Catholic University of America, iar între anii 1989 şi 1991, prorector-asociat al aceleiaşi universităţi. Este membru al Academiei Europene de Arte şi Ştiinţe. A făcut parte din conducerea mai multor organizaţii de prestigiu, printre care Asociaţia de Limbi Moderne din Statele Unite, Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată, Asociaţia Criticilor şi Cercetătorilor Literari din SUA. Virgil Nemoianu este autor a peste 15 cărţi şi 600 de articole şi recenzii apărute în România, Elveţia, Anglia, Statele Unite, Olanda, Canada, Germania, Ungaria şi în alte ţări. Domeniile sale de specialitate sunt romantismul european, teoria literaturii şi istoria intelectuală a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. În 2003, Virgil Nemoianu a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
V-aţi gândit vreodată, pe îndelete, cum ar fi arătat viaţa şi cariera dumneavoastră dacă aţi fi rămas în România?
Da, m-am gândit de mai multe ori şi de fiecare dată concluziile erau destul de triste şi întunecate. Odată îmi imaginam că m-aş fi autodistrus prin alcool şi suferinţe nervoase. Altădată mă gândeam că aş fi fost slab, aş fi făcut „pactul cu diavolul” şi aş fi avansat în sistem. Iarăşi, altădată îmi ziceam că după 1989 aş fi putut să mă trezesc promovat în păturile neoelitare care s-au constituit destul de rapid. (Cu cine şi de partea cui? Nici măcar nu puteam fi sigur în speculaţiile mele.) Oricum, aceste variante (şi altele încă) mă proiectau ca pe un om slab, fără personalitate, fără orientare limpede. Destul de regretabil. O carieră serios bazată pe ştiinţă şi erudiţie substanţială? Foarte greu de presupus în circumstanţele date.
Când şi cum aţi decis să părăsiţi România?
Foarte lent şi neclar. În 1969, când am plecat la doctorat în California, familia era adunată în holul apartamentului din Floreasca. Un unchi, medic în provincie, şedea în fotoliu şi mă ameninţa cu un baston gros (în glumă): „La nevedere!” (repeta el.) Părinţii, dimpotrivă, ar fi dorit să mă revadă. Eu aveam 29 de ani atunci. La a doua plecare (care s-a dovedit definitivă), eram, credeam eu, convins că s-a terminat, că nu se mai poate suporta. Era în 1975. Dar, odată reajuns în California, am început să am îndoieli, să mă gândesc la revenire, să-mi fie dor, iar totodată să fiu anxios în privinţa viitorului, cu răspunderea de părinte, de stâlp al familiei. Astfel că, atunci când, prin 1977, am depus actele americane, m-am chinuit mult, dar era limpede că din acea secundă devenise imposibil să mă mai pot gândi la o revenire. Procesul ulterior a fost treptat: aproape fizic observam cum centrul meu de gravitate se mută din România spre America, cum se petrec modificări în psihicul meu, în preocupările materiale, familiale etc. Iar în 1992, când, după 17 ani, am revenit în România, mă tot miram: de mine, de oameni, de împrejurimi. Devenisem un străin în ţara natală.
De ce, de cine fugeaţi din România?
Păi, ca toată lumea, mai ales de perechea dictatorială. Însă era vorba totuşi de sistem în ansamblul său. Presiunea birocratică, lipsurile materiale, ierarhiile absolutiste, teama, frigul, nevoia de a folosi un limbaj dublu, triplu, apoi (pentru mine lucru foarte important) dificultăţile de studiu, de contacte cu reţeaua de colegi de breaslă, cu lumea internaţională sau (la fel de important pentru mine, unul) incapacitatea de a scrie în chip cât de cât liber (nici măcar nu aveam pretenţii prea mari, eram dispus la concesii raţionale pe-atunci), toate acestea se adunau ca o avalanşă sau, ca să schimbăm metaforele, ca o lespede funerară (prematură!).
Ce vă amintiţi pregnant din ultimele zile de dinainte de plecarea, să îi spunem definitivă, din România?
Nu prea îmi amintesc mare lucru, tocmai fiindcă a fost vorba de o plecare în etape, graduală. În 1975, era început de toamnă, cu câteva zile înainte fusesem la mare, ne-am întâlnit cu diverşi prieteni, unii scriitori, eram cât se poate de reţinuţi (să nu zic „secretoşi“) în privinţa plecării. Îmi amintesc cum schimbam bancuri şi anecdote. „Ce se întâmplă în Sahara trei ani după introducerea socialismului?“ „Începe importul de nisip.“ Lucruri de acest fel. Îmi amintesc zâmbetul trist al mamei din balcon, gestul ei de rămas bun. Îmi amintesc cum, atunci când am fost chemaţi la avion, am luat-o de mână cu un gest decis pe Anca şi am pornit, ceea ce i-a impresionat pe cei care ne conduseseră. Fleacuri de acest fel.
Aţi avut vreodată ceea ce am putea numi un „vis american“? Sau, gândind la eventualitatea emigrării şi, ulterior, alegând să mergeţi în SUA, aţi ştiut din prima clipă că nu veţi locui decât într-o lume desigur imperfectă, dar incomparabil mai respirabilă decât cea pe care o părăseaţi şi care, aţi spus-o chiar dumneavoastră, vă sufoca?
În mod curios, nu. Preferam însă America instinctiv, din mai multe motive. Pe de o parte, mă simţeam parcă mai în siguranţă, mai departe de „imperiul răului“. Pe de altă parte, mi se părea că sunt aşezat pe un vârf de lance al progresului, eram, aşadar, după mine, în locul de unde poţi mai folositor să contribui la schimbări globale. În plus, America era un loc mult mai ospitalier şi mai deschis. Fusesem prin Anglia, Germania, mi se păreau locuri „definitivate“, deci cumva închise. Ştiam bine că, mai cu seamă în lumea academică, nu mă voi găsi într-un mediu pe deplin plăcut mie. Dar ştiam şi că plasa posibilităţilor rămânea largă. Un detaliu: coborând din avion la San Francisco, m-a izbit mirosul parfumat caracteristic al Californiei; aproape că mi-au dat lacrimile de bucurie.
V-a tentat vreodată să faceţi politică?
Pot spune sincer că nu. De fapt, nici nu mi-a trecut prin cap vreodată. Să distingem, însă. Ca spectator bine informat, am tot urmărit curios evenimentele politice din lume, din diferite ţări, eram la curent cu numele figurilor publice, ştiam partidele, programele lor, conflictele internaţionale şi chiar interne, încă din vremea când eram adolescent. De asemenea (asta niţel mai târziu), am început să reflectez la, să-i zicem „filosofia politică“, să judec, să cântăresc, să „teoretizez“. Numai că nu am legat niciodată aceste lucruri de eventualitatea unei activităţi practice, a unei cariere, a unei ascensiuni. (Las la o parte cele spuse în răspunsul de la prima întrebare: adică opţiunile şi speculaţiile pesimiste, negre.)
Cine ar trebui să facă politică? Ce „dotări minime“ trebuie să posede cineva care e vizitat insistent de ideea de a face politică?
Foarte grea întrebare. Poate cel mai simplu ar fi să ne gândim la temperament, la personalitate. Eu aş zice că cel mai dezirabil tip psihologic al omului politic ar fi cel care conţine o mare şi naturală capacitate de a intra în contact cu semenii (individual sau în grup), un pragmatism accentuat, de asemenea, cunoştinţe în domenii cum ar fi economia şi dreptul, printre altele, în fine, o anume dotare „managerială“, însuşiri administrative, organizatorice. Simţul instinctiv al puterii, ambiţia şi flexibilitatea pot reuşi, în caz fericit, să colaboreze. Un adevărat om de stat este cel care poate fi simultan magnanim şi dur sau puternic. Acesta va fi recunoscut drept legitim de cei din jurul său, câteodată se va bucura chiar de simpatie sau de iubire.
Cum aţi lega, în chip firesc, două concepte precum „idei“ şi „politică“? E bine să ai interese sau e şi mai bine să ai şi idei care, adunate, să dea o anumită viziune? Când e mai bună, mai utilă politica – atunci când e subîntinsă de idei sau când se derulează exclusiv „pragmatic“ (folosesc termenul de pragmatic nu în sensul filosofiei americane, ci dându-i o conotaţie „balcanică“)?
Îndreptăţită interogaţie. Pur şi simplu privind lucrurile istoric, constatăm că totuşi oamenii de stat cei mai însemnaţi şi cei mai „durabili“ în timp (deci păstraţi în cărţile de istorie) sunt cei care cât de cât au fost ghidaţi de anume consecvenţe, de anume principii, fără a fi lipsiţi de însuşirile pomenite în răspunsul de mai sus. De ce? Eu cred că pentru că aceste principii (sau „viziuni“, cum spui) îi înzestrau cu o anume coloană vertebrală, cu o anume coerenţă în activitate, îi ghidau spre anume scopuri. Evident, când teoreticul devine prevalent, când are o pondere prea mare în ceea ce numeam „personalitate“, el devine un obstacol – şi atunci poate e mai bine ca persoana respectivă să se restrângă la domeniul scrisului şi al comentariului, să rămână pe rol de privitor, eventual de judecător. În ultimă instanţă, e vorba de un anume echilibru delicat, destul de greu de definit sau de cuantificat. Un bun om politic îşi mai poate schimba poziţiile, după situaţii, dar fără să ajungă la oportunism vulgar. Se poate? Eu cred că da, tot bazându-mă pe experienţa istorică. Cred că nu mai e nevoie să adaug (şi vreau să sper că oricine ar fi de acord cu mine, fără greutate) că, în absenţa oricărui principiu, există pericolul iminent al „lichelismului“, al simplei pofte de îmbogăţire, de putere.
De ce, nu doar în societăţi totalitare, ideile devin, adesea, nişte caricaturi atunci când ajung la proba practică? Cum se explică această decădere când se trece de la discurs la existenţă? Există vreun remediu pentru ca, din splendoarea şi robusteţea iniţială ale unor idei care compun o viziune politică, să nu ajungem la caricaturi jalnice, atunci când aceste idei sunt „coborâte“ în „lumea reală“?
Întrebarea aceasta şi-o pun oamenii de mult, barem de la Platon şi Aristotel încoace, poate chiar încă dinainte de ei. Mai aproape de noi, poetul şi eseistul Charles Péguy vorbea despre prăpastia dintre „le mystique“ şi „le politique“. Poate n-ar fi nepotrivit să ne gândim aici şi la imaginea biblică a „Căderii în Timp“, a „Izgonirii din Paradis“. Mai modest ar fi totuşi să recurgem la o terminologie filosofică mai strictă: de la potenţial la actual sau de la ideal la material există totdeauna o anume distanţă. Până aici, toate bune, astfel de teoreme fiind în genere binişor cunoscute şi acceptate. Întrebarea cu adevărat complicată este puţin diferită: cât de mare poate să fie prăpastia de la una la cealaltă? Dacă ajungem la exact opusul intenţiilor iniţiale, atunci nu e bine deloc: atunci suntem instalaţi în minciună, în răutate, în caricatură, cum bine spui. Pe mine nu defectele inevitabile, slăbiciunile, nerealizările sunt cele care mă jenează, ci brutalitatea nepăsătoare care aruncă peste bord toate idealurile frumoase şi nobile proclamate cândva, le tratează ca pe nişte pretexte inutile. Altfel formulat, ideile nu sunt niciodată pe deplin realizabile, dar apropierea de ele este totuşi posibilă sau, la minimum, drumul spre ideal se cere căutat cu atenţie, cu diligenţă sau cu ingeniozitate. Eu unul sunt mulţumit şi cu atâta lucru, întrucât nu caut absolutul. Dimpotrivă, dacă sunt întrebat de ce se ajunge la rezultate rele şi fioroase, voi răspunde: păi, foarte adesea tocmai pentru că se urmăreşte constituirea absolutului utopic într-o lume relativă şi imperfectă.
Aversiunea dumneavoastră faţă de societăţi politice închise - precum regimul comunist românesc – e evidentă. Care e însă tipul de societate politică de care vă simţiţi cel mai apropiat? Ce fel de democraţie suportaţi cel mai uşor?
Din cele pe care tocmai le spuneam reieşea, cred, foarte limpede că nu cred în perfecţiuni paradisiace în zona noastră sublunară. Care societăţi (privind îndărăt în istorie) mi-au plăcut sau mi-ar plăcea mai mult? Uite, întâi de toate, aş plasa Constituţia Americană aşa cum a fost ea compusă de Părinţii Fondatori şi cum a fost aplicată în primele decenii ale republicii. Intenţionat, această Constituţie caută să stabilească un echilibru între principiile „monarhice“, „oligarhice“ şi „democratice“ – de fapt, într-un soi de tradiţie aristoteliană. Admit îndată că destul de repede au fost puse în mişcare o seamă de procese deconstructive, întâi (dar mai puţin) în secolul XIX şi mai târziu (dar mai necruţător) în secolul XX. Deformată cu totul nu e ea, această Constituţie, nici măcar acum, în 2010, când dau aceste răspunsuri, dar şi-a pierdut din nobila ei înţelepciune. Apoi, aş spune că în secolul XIX european multe ţări aveau structuri care merită lauda în ochii mei (Anglia, Austro-Ungaria în bună măsură, Franţa din prima jumătate a acelui secol şi, da, da, chiar şi cele două jumătăţi ale României; probabil şi alte ţări în perioade mai lungi sau mai scurte). În ziua de azi? Mult mai greu de aplaudat. Sau nu în ansamblu. Îmi place faptul că numeroase ţări s-au declarat în favoarea principiului federal (fie chiar şi numai de formă!). Sunt departe de a condamna sistemul rus prezent, aşa cum fac cei mai mulţi în Europa, ca şi în America. Simultan însă îmi plac şi metodele unor cantoane elveţiene sau ale Islandei (dacă nu greşesc), în care „alegerile“ sunt înlocuite cu adunări generale ale populaţiei. După cum vezi, nu sunt prea consecvent în preferinţele mele. Chiar dacă am lungi lista, nu prea cred că am ajunge la rezultate mult deosebite. S-ar adăuga diverse zone şi perioade (mai lungi sau mai scurte) din Evul Mediu, poate era vreunor cârmuitori din India şi/sau China, aş adăuga eventual oraşul-stat (unul dintre puţinele „polis“-uri existente azi) Singapore. Deci: cam tot acolo am ajunge, cu inevitabile nesiguranţe, căci defecte sau chiar crime împovărează fiecare dintre aceste construcţii „umane-preaumane“.
Ce consideraţi a fi valori politice indispensabile pentru dumneavoastră?
Cred că aş porni de la principiul imperfecţiunii umane. Omul este şi rămâne o creatură imperfectă, plină de vinovăţii şi de erori, defecte, dezorientări, ignoranţe. Nu se poate guverna uman şi chiar eficient decât atunci când înţelegem şi acceptăm acest adevăr fundamental. Scriitorul englez C.S. Lewis spunea odată: „Dacă nu ar exista păcatul originar, am putea să adoptăm un sistem absolutist, dar în condiţiile date, vrând-nevrând, trebuie să recurgem la democraţie“. (Sau la ceva din vecinătatea ei, aş adăuga eu.) Nevoia de legalitate şi de corectitudine etică în piaţa publică de aici decurg, mi se pare mie. Aproape la fel de important este principiul subsidiarităţii: orice chestiune socială se cuvine rezolvată la nivelul cel mai de jos posibil. Amestecurile de sus în jos, rezolvările impuse de sus în jos trebuie evitate pe cât e omeneşte posibil; prefer cu mult guvernele mici. Deduc de aici şi preferinţa mea pentru descentralizare, pentru extensia dispersată a puterii sau a puterilor în orice alcătuire umană. Poate că libertatea provine din subsidiaritate; oricum, greu poate exista fără ea. Ar veni apoi la rând respectul demnităţii umane, respectul pentru fiecare creatură umană, pentru oricare membru al speciei omeneşti, indiferent de nivel şi de calităţi sau de realizări. Eu văd această demnitate ca fiind foarte complexă, ea implică, de pildă, libertatea de opţiune, adică libera voinţă, implică o justă înţelegere a alterităţii (adică o înţelegere a semenului şi a vecinului), ea nu refuză inegalităţile, ci caută o anume complementaritate, după cum tot respectul demnităţii umane este pentru mine adevărata sursă a compasiunii, a carităţii, a întrajutorării sociale. Iar principiul demnităţii individuale este acel teren pe care poate creşte omul independent, „autosusţinător“, suficient sieşi. În sfârşit, al patrulea principiu sau a patra valoare ar fi memoria, dorinţa sinceră de a menţine tradiţiile, continuităţile, durabilităţile, stabilităţile. Este, cum spunea un eseist englez, „democraţia celor morţi“, dreptul lor de vot sau de a-şi spune şi ei cuvântul. Aş putea continua, intrând în amănunte, dar cred că schiţa devine relativ limpede.
Dreapta, centru-dreapta: cam pe aici v-aş plasa ca opţiune, să îi spunem ideologică. Nu sunt singurul. De ce nu e tentantă stânga pentru dumneavoastră?
Mai toată lumea este de acord că termenii aceştia de „dreapta“ şi „stânga“ sunt neclari şi de multe ori ne încurcă, în loc să ne limpezească minţile. Am să încep, prin urmare, cu o explicaţie: cum definesc eu spectrul pe care se derulează sistemele. Uite. Spre deosebire de alţii, eu consider că extrema dreaptă este monarhia absolută de drept divin. Aşa cum a existat ea în Franţa înainte de 1800, în Anglia înainte de 1600 sau de 1650, în Spania vreme de multe secole, ca să nu mai vorbim de Imperiul Roman, unde imperatorul chiar era definit ca divinitate, ca şi în alte state şi imperii antice (vechiul Egipt, China antică şi mai ştiu eu câte altele). Ar urma apoi dictatura individuală absolută şi totală, deci tirania. (Ştiu eu? De tip napoleonian, de exemplu.) Deplasându-ne încetişor spre stânga (dar, atenţie! suntem tot pe ramura dreaptă a gamei sau spectrului nostru), am plasa oligarhia restrânsă şi închisă, cum o vedem în multe oraşe italiene ale Evului Mediu şi ale Renaşterii, în societăţi din Grecia antică şi de aiurea. Abia acum intrăm în zona de centru-dreapta, unde găsim numeroase variante, nuanţe şi gradaţii, cam toate fundate însă pe un anume echilibru între elite (aristocrate, burgheze, comercial-bancare, industriale, eventual intelectuale) şi populaţia largă: echilibru adesea instabil, conflictual chiar, dar încă mai adesea creator, stimulator. Accentul în aceste organizări este totuşi nu pe stat, ci pe societate. Mă vei întreba unde aşez nazismul, de pildă. Acel partid (cam efemer) îl plasez în familia grupărilor de stânga (ne amintim numele său real: Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German – destul de concludent, nu?) în tovărăşia partidelor socialiste, comuniste, social-democrate, comunitariene etc. Numitorul comun al acestei întregi familii de stânga este reprezentat de înclinaţia spre utopism. Adică spre o reţea ce include minimalizarea omului individual (şi a extensiilor sale: libertatea şi proprietatea), victimizarea de categorii sociale sau etnice de dragul uniformizării, centralizarea puterii, ostilitate faţă de tradiţie, raţionalizare sistemică, rigidă, în contradicţie cu organicismul natural. (Sigur, în această amplă familie găsim variante „cu faţă umană“, precum şi altele de mare brutalitate.)
Lucrurile nu sunt însă simple şi curate, aşa cum le-am descris eu. Este evident că, în realitate, ne ciocnim de combinaţii care mai de care mai paradoxale. Avem dictatori absoluţi (deci, în tipologia mea, extrema dreaptă) guvernând sisteme de extremă stânga: Castro, Hitler, Stalin, Mao şi destui alţii. Avem dictatori de extremă dreaptă administrând sisteme moderate de centru-dreapta (de pildă, Pinochet, Salazar din prima sa fază, Austria anilor ‘30, cu doi conducători ucişi sau torturaţi de discipoli ai nazismului). Avem nenumărate alte combinaţii. (Eu cred că nu greşesc spunând că partidul contemporan România Mare e de stânga, având numai o spoială de extremă-dreaptă.)
Apoi: unde e de fapt centrul politic, cel mereu căutat cu atâtea eforturi? Eu unul nu prea reuşesc să-l găsesc, poate alţii sunt mai norocoşi sau mai dibaci decât mine. În ce mă priveşte personal, cum am scris şi în altă parte, mă plasez ideologic/politic undeva între Edmund Burke şi Alexis de Tocqueville. Cel din urmă e în adevăr foarte aproape de acel „mitic“ centru. Burke a început ca liberal, uneori pasionat (argumenta pentru răzvrătitele colonii americane, exploda violent împotriva exploatărilor coloniale ale Indiei), dar a fost exasperat de Revoluţia Franceză şi de violenţele ei, de ideologiile ei grandilocvente. Elocvenţa lui a fost receptată cu entuziasm în toată Europa şi omul a rămas până azi un fel de „Marx“ al conservatorilor. Aş adăuga aici simpatiile mele pentru François Guizot şi John Adams, pentru junimişti, pentru Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi, pentru marele Michael Oakeshott, pentru Raymond Aron. Poate e suficient pentru a mă defini.
E, de fapt, ceva tentant la stânga.
Da, sigur că da, de la caz la caz. Accentul pe echitate (măcar cel teoretic), îmbrăţişarea speranţei ca virtute centrală, iar fără de aceasta nici nu-mi pot închipui societatea umană, apoi o anumită viziune cuprinzătoare, pacifică: toate acestea sunt lucruri bune şi frumoase. În practică, uneori funcţionează, deşi nu prea frecvent, mai des nu funcţionează, din păcate.
Merită să fie dispreţuită stânga? Ce vă deranjează foarte tare la ideea şi la practica de stânga?
Cum tocmai spuneam, uneori da, uneori nu. Mai des găsesc motive de antipatie decât de simpatie. Ceea ce este indezirabil şi chiar periculos la stânga, până şi la cea blândă şi civilizată (formulă social-democrată), sunt o seamă de trăsături constante. Tratamentul aplicat persoanei umane se fundează pe infantilizarea acesteia: noi (statul paternalist, statul-dădaca) ştim mai bine decât familia, decât individul ce şi cum e necesar. Pasul următor e „statul servil“ (formula lui H. Belloc) sau o reînnoită formă de neoiobagie; păturile sociale dependente de stat se extind. Odată instalată centralizarea, deciziile încep să se ia pe baza unui raţionalism îngust, miop şi rigid, care nu ţine seama decât rar (sau niciodată) de memoria experienţei, de nesiguranţele oricărui viitor, de atât de importanta „lege a consecinţelor neintenţionate“ (despre care sociologii mai serioşi vorbesc de multă vreme). Simultan, stânga urmăreşte prioritar nu libertatea, ci egalitatea; nu, nu spun bine, îl proslăveşte pe acel gemen sinistru al egalităţii numit uniformitatea. „Fraternitatea“, care şi aşa nu poate funcţiona drept concept politic, se schimbă în victimologie generalizată, în favoritisme pentru grupuri care variază de la deceniu la deceniu. Opţiunile umane individuale sunt diminuate. Intervenţiile poruncitoare în detaliile de comportare şi activitate, interdicţiile de limbaj („poliţia limbajului“) sporesc exponenţial. „Micro-managementul“ (ironic tradus: „micro-menajul“), adică intervenţia administrativă în intimităţile vieţii atinge iute limitele insuportabilului. La fel de serioasă şi de gravă este metodologia. Stânga ignoră sistematic şi intenţionat că impoziţia cu forţa a celor mai bune intenţii este în sine un lucru rău (mulţi filosofi au argumentat – de mult - această propoziţie). Spus în cuvinte diferite: stânga uită prea adesea că scopul nu scuză mijloacele. Să ne amintim că în măsura majoritară colonialismul e un fenomen produs de stânga – şi anume, din dorinţa de a aduce tuturor celor „înapoiaţi“ sau „rămaşi în urmă“ binefacerile civilizaţiei şi luminile raţiunii.
Dar la dreapta ce vă deranjează? Şi la ideea/ideile de drepta şi la punerea ei/lor în practică?
Dreapta extremă o las la o parte: ea nu mi se pare acceptabilă nici în prezent, dar nici în trecut. Dar şi dreapta moderată poate avea vinovăţiile ei. Ea poate accentua în atare măsură stabilitatea sau încetineala, încât să ajungă la un stop total, la refuzul oricărei mişcări. Circula acum peste 150 de ani următoarea anecdotă despre un prim-ministru englez. Dacă acesta (nu mai ţin minte care, Castlereagh sau Canning) ar fi fost prezent în momentul genezei, ar fi dat sfatul: „Sfinte Creator, haideţi mai bine să păstrăm haosul iniţial!“. Dreapta se poate face vinovată de violenţe sau ilegalisme, sau egoisme (de altfel, tot ca şi stânga în această privinţă). Egoisme şi segregaţii, inegalităţi flagrante cresc mai uşor pe terenul defrişat de dreapta, chiar şi de cea moderată.
Comparativist, teoretic şi practic, de ce e mai bună dreapta decât stânga? De fapt, e mai bună dreapta decât stânga?
Da, sigur că, în cele din urmă, dreapta e preferabilă stângii. Numai că e nevoie să facem o seamă de precizări. Iată, întâi de toate. Cele mai sănătoase sisteme moderne funcţionează atunci când asistăm la alternarea la putere a două partide sau coaliţii moderate: stânga moderată şi dreapta moderată. Anglia secolului XIX ar fi poate cel mai bun exemplu. America secolelor XIX şi XX ar fi, în linii mari, un exemplu asemănător. Şi, iarăşi, nici „România veche“ (anterioară primului război mondial) nu se cuvine să fie cu totul dispreţuită, în pofida diverselor sale limitări. Evident, mai sunt şi alte exemple, inclusiv vreme de mai multe decenii în diverse ţări sud-americane (Uruguay, Columbia). Ce aduc aceste partide alternative, ce contribuţie propun ele, în ce feluri asigură ele propăşirea şi durabilitatea calmă a societăţilor respective? Stânga (ideal vorbind!) este cea care aduce mai mult dinamism, are adesea un neastâmpăr, fermentează sau inventează idei, împinge lucrurile spre schimbare, spre evoluţie, adesea conţine ceva mai juvenil. Dreapta are mai multă înţelepciune, mai multă pondere, ea rafinează, filtrează, ea definitivează, califică, modifică şi „amendează“, are mai multă flexibilitate, adaptează o idee nouă, leagă viitorul, prezentul şi trecutul între ele. Drepturile sunt legate de răspunderi şi datorii. Echilibrul caracteristic pentru dreapta (dorinţa de armonie sau de armonizare) porneşte dintr-o bună şi realistă înţelegere (din capul locului) a tensiunilor inevitabile între oameni, între cetăţeni. Într-un fel, adevărata imaginaţie este aşezată în dreapta, în măsura în care acolo se construiesc punţile şi canalele care îndreaptă spre adevăr, care cuminţesc treburile, le îmblânzesc, care plăsmuiesc posibilităţi acceptabile, nu iluzii vane. Omul e mai des „lăsat în pace“, să-şi vadă de treburile sale, e înconjurat de zone de autonomie.
Odată spuse aceste lucruri, odată definite aceste distincţii, am şi început să răspund la întrebare. Cred în viziunile şi orizonturile acestea ale dreptei moderate pentru că mi se par mai apropiate de natura umană însăşi, de bunul simţ comun, de creşteri organice. Conservatismul în care sunt ancorat mi se pare potolit, reflexiv, adaptat unor structuri, habitudini şi moravuri încercate mai de mult, confirmate de experienţă, preferate de majorităţi. Elementele de radicală ruptură (de revoluţie, ca să spunem lucrurilor pe nume), discontinuităţile, experimentele provenite din pură ideologie utopizantă, aşa cum sunt frecvente la stânga, devin suspicioase. Dreapta, spre deosebire de stânga, vede în familia durabilă şi înfloritoare piatra de fundament a societăţii. Aceeaşi dreaptă va încerca să acorde o discretă protecţie şi încurajare religiei (sau religiilor) nu în primul rând din motive ideologice, ci pentru a consolida un ethos social generalizat. Conservatismul, aşa cum îl văd, va căuta o economie mixtă: una din care să nu lipsească organizaţiile sau corporaţiile ample, eficiente, deschise spre globalizare, dar care să conţină totodată şi un anume „distributism“ (recent s-a scris despre acest concept şi în România – şi chiar s-a scris cu pricepere), adică o proprietate mică şi mijlocie, în agricultură, în industrie, în meserii, în comerţ. O astfel de economie mixtă este cea care asigură locuri de muncă, apără împotriva crizelor, protejează contra conflictelor sociale, reduce alienările, mai presus de toate transformă proprietatea privată într-un drept inalienabil şi în posibilitatea mobilităţii sociale. Poruncile „de la centru“ ale stângismelor devin în atari condiţii mult prea dificile şi întâmpină legitime obstacole. Cred, de asemenea, că mai curând dreapta decât stânga asigură o legalitate neutră, obiectivă. Aceasta se leagă de faptul (pe care nu l-aş plasa în ultimul rând) că, dupa impresia mea (admit: subiectivă poate), tocmai o modalitate socio-politică conservatoare este în măsură să asigure un cadru etic-spiritual mai sănătos, mai calm, mai bogat în valori decât unul socialist, ideologizant.
Aş mai atinge un subiect controversat, unde poate părerile mele nu sunt prea larg împărtăşite: cumva am impresia că dreapta e mai puţin înclinată decât stânga spre aventuri militare. Ştiu prea bine că aici dovezile istorice sunt amestecate şi nu cu totul convingătoare, de aceea nu vreau să insist prea mult. Poate e un subiect pentru altă dată.
În sfârşit, mi se pare incontestabil că orice formă de descentralizare (regională, a proprietăţilor, a economiei, a meseriilor etc., etc.) este indispensabilă atât pentru prosperitatea spiritului uman, cât şi pentru prosperitatea materială a oamenilor. Or, aceste descentralizări se nasc mult mai degrabă din organizări de centru-dreapta decât din cele de centru-stânga.
Sunteţi un observator atent şi câteodată şi un comentator acid în legătură cu spaţiul public românesc. Din perspectivă politică, ce aţi văzut semnificativ în cei 20 de ani de după momentul de cotitură din decembrie ‘89?
În primul rând, este mai mult decât evident că România de după 1989 este radical diferită de cea anterioară lui 1989. Nivelul de trai şi multiplicitatea opţiunilor existenţiale sunt net superioare celor de acum 20 de ani. Constituţia, imperfectă poate, nu e totuşi rea. Proprietatea particulară e recunoscută, deşi nu e prea bine chibzuită şi dirijată. Libertăţile de bază sunt, în linii mari cel puţin, respectate. Mediile de informaţie sunt abundente, au extindere largă şi influenţă reală. Contactele cu lumea din afară sunt multiple şi de ele beneficiază păturile intelectuale, cele muncitoare, precum şi ţara în ansamblu.
Ar fi apoi cazuri mai individuale sau izolate. Cine nu a urmărit cu interes traiectoria şi metamorfozele lui Ion Iliescu? Cine nu a vibrat la revenirea dramatică a lui Corneliu Coposu? Cine nu s-a interesat de soarta atât de neobişnuită a ultimului rege român? Am asistat la închegarea treptată şi (de ce să n-o spunem?) prea adesea bizară a unor noi pături politice, economice şi intelectuale dominante şi câteodată pretenţios-hegemonice. Am asistat la explozia, când creatoare, când cinică a generaţiilor tinere, pentru care istoria erei comuniste devenea tot mai indiferentă, se topea în negura trecutului.
Toate aceste lucruri mi se păreau de la mii de kilometri depărtare lucruri de oarecare interes, chiar dacă nu erau şi totdeauna îmbucurătoare sau optimizante.
Acum mai bine de 10 ani spuneaţi că e dificil pentru liberalism să se impună în România pentru că societatea românească e dominată de „sclavi revoltaţi“. Cum vi se pare că e acum? Ce şanse acordaţi ideilor liberale, ideilor de dreapta, în general?
Nu-mi aduc aminte de această sintagmă sau de contextul ei, dar te cred pe cuvânt. Oricum însă, acum mi se pare puţin cam prea severă. Cred că ceva în zona semantică „dezorientare“, „buimăceală“, „incertitudine“ ar fi mai exact terminologic. Şansele unui liberalism conservator nu sunt prea mari, întrucât ele nu au fost discutate doctrinar, programatic, nici pozitiv, nici negativ. Dezbaterile din România de până acum, atât cât le ştiu eu, se menţin la nivel pragmatic, se desfăşoară „de la o zi la alta“ fără compoziţia unui proiect mai cuprinzător, mai ambiţios (barem teoretic).
După ‘89, dreapta a avut un parcurs foarte accidentat în România. Ce ar fi de evitat pentru ca bolile de care a suferit şi încă suferă dreapta românească să fie mult mai bine ţinute sub control şi să nu mai producă efecte atât de negative precum au făcut-o până acum? Şi, desigur, ce ar fi urgent şi obligatoriu de construit în plus pe această zonă politică? În ce anume ar trebui investit?
Întâi să spun aşa. Dacă faci aluzie cumva la populismul naţionalist interbelic, să ştii că eu unul pe acesta nu-l consider de „centru-dreapta“ nici în practică, nici în teorie. Ţin minte ce mult m-a amuzat că, în amintirile sale, fiul prim-ministrului asasinat în 1933 (cel dintâi dintre cei patru prim-miniştri sacrificaţi de România interbelică, fapt prea adesea ignorat!) îi numea pe asasinii tatălui său de-a dreptul „comunişti“. (Memorialistul în cauză era George Duca, mort în exil californian.)
În Romania de centru-dreapta a fost înainte de primul război mondial Partidul Conservator (şi, mai ales, aripa sa junimistă), unii dintre oamenii politici ai Transilvaniei (inclusiv, în bună măsură, remarcabilul gânditor politic Aurel C. Popovici, prelatul Andrei Şaguna sau omul politic Alexandru Mocioni), după război au fost averescanii, liberalii anilor ‘20, precum şi „distributiştii“ şi demo-creştinii din Partidul Naţional-Ţărănist al lui Maniu, Mihalache şi Madgearu (adică o parte considerabilă a acestui partid).
Aşa văd eu lucrurile, aşa mi se pare că stau ele în realitate, dacă renunţăm la clişeele şi miturile care circulă pe toate drumurile. În orice caz, după cum am scris de mai multe ori, mi se pare grotescă şi neadevărată concepţia analiştilor (români, dar şi mai des a celor din alte părţi) potrivit căreia în România ar exista inevitabil o polarizare între un naţionalism primar-agresiv şi o stângă alternativă şi atâta tot. Altceva pur şi simplu nu ar încăpea în limitele imaginarului politic local. De fapt, realitatea dovedeşte uşor că lucrurile nu stau aşa.
Întrebarea pusă prefer să o înţeleg deci altfel, şi anume: se poate relua sau reface o tradiţie precum cea tocmai schiţată de mine şi, dacă da, atunci cum anume? De fapt, nu sunt sigur defel că s-ar putea relua şi reface, n-aş fi dispus să garantez sau să pariez. Intrarea României în Uniunea Europeană (poate sau probabil inevitabilă, poate sau probabil însoţită de avantaje la care nu se putea renunţa) a complicat lucrurile. În ţările diriguitoare ale acestei uniuni (Germania, Franţa, poate Anglia), stânga s-a infiltrat abil, dar şi solid în întregul spectru politic. E de ajuns să ne uităm la actuali lideri din Franţa şi Germania spre a constata acest important detaliu. Deci „conservatismul“ frecventat în Europa de Vest este acum unul adânc modificat, cu o doză serioasă de „dirijism“. Interesant, dar eu sunt cam sceptic faţă de această combinaţie, prefer (de)zbaterile americane. În aceste condiţii, e cam greu de imaginat că România ar putea să-şi aleagă o desfăşurare specifică şi autonomă, nepăsătoare la părerile „mai-marilor“ săi. Mai uşor ar fi fost (oricât ar părea de paradoxal) dacă inevitabila integrare în globalism a locuitorilor de la Dunărea de Jos ar fi avut loc printr-o operaţie multilaterală, la care să participe mai activ America, precum şi macroeconomiile viitorului, de pildă aşa-zisul „BRIC“ (Brazilia, Rusia, India, China). Dar ce s-a făcut s-a făcut, bun-rău, şi ar fi anevoios de deconstruit.
Dacă însă (ipotetic) s-ar putea reface întrucâtva practicile şi valorile conservatoare, atunci probabil simultan de jos în sus şi de sus în jos. Ce vreau să spun? Pe de o parte, printr-o pregătire educativ-mediatică (să ne gândim bine: aşa procedaseră la vremea lor junimiştii!). Pe de altă parte, prin îngăduirea unor modele relativ restrânse de succes local: întreprinzători mici şi mijlocii, iniţiative lax-cooperatiste, proprietatea salariaţilor prin acţiuni asupra întreprinderilor, niveluri de impozitare modeste şi altele. Cititorul avizat îşi va da iute seama că modelul la care mă gândesc descinde din cel al Americii anilor ’50, astăzi depăşit în parte numai, căci el continuă să sprijine realităţile socio-economice cele mai sănătoase ale Statelor Unite.
Nu pot să nu adaug şi următoarele. Nu ştiu exact cum, printr-un soi de înţelepciune colectivă, Europa Apuseană de imediat după 1945 a ştiut să se doteze cu sisteme bipartide, în care coaliţii ample au absorbit şi (mai important încă) au neutralizat forţele sociale dispuse într-o direcţie sau alta la turbulenţe, la vehemenţe tumultuoase, la răzvrătiri sângeroase. Aceste forţe populare se bazau în bună parte pe îngrijorări şi pe anxietăţi care au fost potolite prin intrarea în jocul electoral firesc. E un mare exemplu la care păturile politice de pretutindeni s-ar cuveni să mediteze cât mai des, menţinându-l ca model. După mine, prosperitatea şi evoluţia Europei postbelice (miracolul regenerării sale) aici îşi au rădăcinile.
În 2001, într-un supliment cultural al unui cotidian central din România, spuneaţi aşa: „Mă întreb dacă sentimentele mele mixte (de antipatie şi de simpatie) pentru teritoriul acesta de la marginile Europei se vor lămuri vreodată şi cum anume. Păcat că nu ştiu răspunsul“. S-au limpezit sentimentele dumneavoastră în această direcţie?
Nu, din păcăte, nu, dimpotrivă chiar. Vezi, am să închei acest dialog aşa cum l-am început, deci cu nişte detalii autobiografice. Momentul 1989 m-a emoţionat mai mult decât m-aş fi aşteptat, poate tocmai pentru că a fost (pentru mine, acolo, la Washington) foarte neaşteptat. Eu, care în zilele de Crăciun şi Paşte ţin totdeauna televizorul închis, am făcut în anul respectiv o excepţie, priveam cu sufletul la gură scenele care se desfăşurau, schimbam agitat păreri şi informaţii cu tot soiul de prieteni. A urmat atunci una dintre marile şi ireparabilele erori ale vieţii mele: vreme de vreo 10 ani am tot urmărit cu sete evenimentele din România (politice, culturale), am tot publicat, am dat interviuri, am exprimat păreri, am tot încercat să dau sfaturi. Vanitate şi inutilitate! Ar fi trebuit să-mi văd de treabă, de carieră şi vocaţie: puteam scrie o carte bună, poate două, aveam între 50 şi 60 de ani, o vârstă propice înfăptuirilor mature. Ani pierduţi odată pentru totdeauna!
Mă bucur că, după 2000, am început o distanţare tot mai marcată de locurile natale, fără să ajung la o ruptură deplină. Dar se înţelege uşor de ce, pe măsura distanţării văd mai confuz, am simţăminte mai amestecate. Tensiunea din mintea mea între nostalgie şi realitate se accentuează.
Interviu realizat de CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU
