Pe aceeași temă
La 70 de ani, Virgil Nemoianu este autorul unei opere impunătoare, originală ca arhitectură ideatică, deschizătoare de punţi spirituale, ostilă prejudecăţilor reducţioniste şi miopiilor tabuizante.
Primordialismul îngust, misticismele gregare, patimile nebuloase îi repugnă acestui cărturar umanist şcolit în cea mai curată tradiţie a spiritului central-european. Patriot demn şi cetăţean al lumii, profesorul Nemoianu iubeşte deopotrivă România şi America, ştie să vadă şi să susţină acele valori pe care se poate mereu reclădi vocaţia şi şansa libertăţii.
Profesor înnăscut, pedagog al libertăţii, estetician, filosof al religiei şi al culturii, comparatist de înaltă ţinută, Virgil Nemoianu continuă tradiţia Cercului de la Sibiu, de care a fost atât de legat. Asemenea unor Ion Negoiţescu, I.D. Sîrbu, Ştefan Augustin Doinaş ori Cornel Regman, d-l Nemoianu se revendică, pe drept cuvânt, din linia de gândire maiorescian-lovinesciană. O direcţie opusă arhaismelor şi atavismelor, narcisismelor şi tribalismelor de tot felul. Este un veritabil liberal-conservator pentru care capitalismul (o formaţiune pe care o respectă şi de care se simte ataşat, în consonanţă cu valorile spiritului burghez, câtuşi de puţin filistine) este un spaţiu al inovaţiei necontenite, al unui dinamism mereu alert, al interacţiunilor culturale care se sustrag oricărei matrici indigeniste constrângătoare. Simpatia sa pentru Partidul Republican provine din prudenţa cu care înţelege să privească orice formă de inginerie socială, inclusiv atâtea din exagerările a ceea ce se numeşte welfare state. Asemenea lui E. Lovinescu şi discipolilor acestuia, Virgil Nemoianu detestă ideologiile hard, este un spirit antitotalitar prin definiţie.
L-am întâlnit pentru prima oară, cred, în 1990, dar corespondam de prin 1986. În 1988 a scris o generoasă şi pătrunzătoare cronică, transmisă la Europa Liberă, despre cartea mea The Crisis of Marxist Ideology în Eastern Europe: The Poverty of Utopia, care tocmai apăruse la editura londoneză Routledge. Am purtat de-a lungul anilor numeroase discuţii despre ideologie, utopie, intelectuali, revoluţii, sincronism, modernism, marxism, fascism, religii seculare şi câte altele. Graţie lui am auzit prima oară de Eric Voegelin, dar şi de alţi gânditori dintr-un canon alternativ al gândirii liberal-conservatoare. Ceea ce frapează în conversaţiile cu acest magistru al gândirii limpezi este repudierea dihotomiilor forţate, a manicheismelor păgubitoare, a etnocentrismelor pe cât de vanitoase, pe atât de sterpe. Am recitit în ultimele săptămâni eseuri ale profesorului Nemoianu şi am fost impresionat de acurateţea impecabilă a analizelor sale. Mai mult, forţa cuvântului său se îngemănează cu o admirabilă prospeţime a gândului critic şi cu un curaj al atitudinii morale ce este adeseori mut ori de-a dreptul absent din dezbaterile intelectuale actuale. Pentru Virgil Nemoianu modele culturale sunt tot atâtea perdele de fum cărora el refuză a le sucomba. Iată, de pildă, cum defineşte, în volumul Tradiţie şi libertate, apărut la Curtea Veche în 2001, una dintre patologiile spirituale ale timpurilor recente, un fundamentalism care se pretinde expresie a toleranţei, fiind în fapt exact opusul acesteia: „Political correctness este o utopie – ea încearcă cu obstinaţie să secularizeze ceea ce este şi trebuie să rămână o prerogativă a transcendentului. Încearcă să realizeze grăbită, aici şi acum, acest model de perfecţiune şi binecuvântare cerească care nu se poate obţine decât treptat, prin graţie, de la originile pământeşti şi imperfecte, prin suferinţe şi agonie, către plenitudinea prezenţei lui Dumnezeu. Ca orice altă scurtătură de acest tip, utopia avansată de «multiculturala» political corectness sfârşeşte într-o distopie grotescă şi malignă“.
Este de amintit că acest text de o rară fineţe teoretică a apărut iniţial în engleză, în revista Crisis, în aprilie 1996.
Virgil Nemoianu nu este doar un discret, însă extrem de influent director de conştiinţe în România. Vocea sa contează, este ascultată cu mare respect în spaţiul intelectual anglo-saxon. Contribuţiile sale apărute în prestigioase reviste engleze şi americane l-au consacrat drept unul dintre cei mai subtili exegeţi ai tensiunilor lăuntrice ale modernităţii. Menţionez aici remarcabilul volum, elegant ca structură şi persuasiv ca linie argumentativă, Imperfection and Defeat: The Role of Aesthetic Imagination în Human Society, apărut în 2006 la Central European University Press. Temele explorate în această carte sunt de o vitală semnificaţie pentru destinul spiritului critic într-o lume a atâtor alienări, abdicări, măsluiri şi abandonuri: dialectica literaturii şi religiei; dialectica literaturii şi istoriei; Europa de Est şi Centrală ca studiu de caz ce confirmă, pe baza unei analize sociale a acestui fenomen, existenţa unui ethos diferit de acela examinat de Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului; literatura ca alegorie a persecuţiei şi supravieţuirii umane. La un ceas în care, iată, un gânditor de talia lui Joachim Israel reabilitează dimensiunea radicală a iluminismului, poziţia lui Virgil Nemoianu, sceptică în raport cu orice determinism cultural rigid, mi se pare euristic înţeleaptă. Pentru profesorul de la Catholic University din Washington, proiectul Luminilor „nu s-a născut pe deplin format şi înarmat, precum Athena din capul lui Jupiter. A fost, de fapt, rezultatul atâtor dibuiri, ezitări, modelări tentative, incertitudini speculative, încercări şi erori şi uneori al unei creşteri întâmplătoare. În timp ce unii dintre predecesorii săi poartă nume precum Bacon, Hobbe, Descartes, alte rădăcini ale iluminismului pot fi găsite în Evul Mediu târziu, alte influenţe au provenit din nevoi imediate şi materiale, precum şi din schimbări socio-economice“.
Tocmai pentru că nu înţelege să susţină vreo formă de gânditre unidimensională, profesorul Nemoianu insistă asupra unor surse adeseori ocultate ale proiectului emancipator al Luminilor. Este vorba de gânditorii postcartezieni (Leibniz, Pascal, Vico, Malebranche, Spinoza) care, fideli fiind schimbărilor revoluţionar-raţionaliste inaugurate de Descartes, au încercat, „fiecare în felul său, să corecteze şi să califice ceea ce ei vedeau drept radicalismul cartezian. (...) Ei credeau că pregătesc un tip alternativ de iluminism – unul care n-ar trebui să fie exclusiv materialist şi secularist, unul care nu ar rupe complet cu trecutul şi cu tradiţiile sale“. Aici se află cheia filosofiei susţinute de Virgil Nemoianu, atât de înrudită cu universul reflexiv creat de Mihai Şora: în cultivarea unei etici a cumpătării epistemice şi a civilităţii politice, în respingerea proiectelor despotic-totalizante, oricum s-ar deghiza acestea.
Profesorul Nemoianu îndeamnă în opera sa la conştientzarea imperfecţiunii, a înfrângerii şi dezamăgirii drept antidoturi esenţiale împotriva unui triumfalism materialist care uită dimensiunea sufletului, a supliciului, a incertitudinilor adeseori năucitoare.
Între gânditorii români (ori de origine română) ai zilelor noastre, profesorul Nemoianu este unul dintre cei mai atenţi interpreţi ai fenomenelor ideologice. El ştie că utopiile totale riscă să genereze experimente concentraţionare (iadul şi bunele intenţii).
Scriind în 1998, Virgil Nemoianu insista asupra obsesiilor ideologice ca substrat al fanatismului totalitar. Iată această răscolitoare analiză a convertirii ascetismului revoluţionar în sadism social: „Pentru stăpânii torţionari, pentru kominternişti şi anchetatori, nu era vorba de fiinţe umane. Experimentatorii de laborator ideologico-politic erau înzestraţi cu calapoade procustiene, cu modele absolute la care voiau să-i adapteze pe toţi cei dimprejur.
Ei aspirau să construiască «fiinţe umane» după chipul şi asemănarea lor, diferite de cele cărora natura sau divinitatea le dăduseră naştere. Spre acest «om nou» ţintiseră cândva (barem în principiu) şi legionarii – iată însă că acum comuniştii erau înarmaţi cu mijloace depline pentru a-l încerca şi construi“. Esenţa acestui hubris demiurgic născut dintr-o gnoză politică degradată constă în „substituirea lui Dumnezeu (sau a regularităţilor şi impulsurilor socio-naturale) prin planuri configurate în chip deliberat, fie chiar şi raţionalist“. (Tradiţie şi libertate, p. 123). Unul dintre filosofii veacului XX îndeosebi preţuit de Virgil Nemoianu a fost Isaiah Berlin. Asemenea acestuia, profesorul Nemoianu este conştient deopotrivă de puterea ideilor, dar şi de riscurile ca aceste idei, transformate în sisteme ideologice redemptive, să frângă continuităţile normale şi să genereze experimente catastrofice.
