Pe aceeași temă
La început, prin 90, a fost recomandarea unui dascăl de a citi Minima moralia. M-am repezit la bibliotecă şi am cerut, înfrigurat de curiozitate, un exemplar al primei ediţii. Am început să-l răsfoiesc, să-l citesc apoi, încă de la ghişeu. A fost prima şi singura carte pe care am citit-o în picioare, incapabil să mă sustrag, fie şi pentru câteva minute, hipnozei ei implacabile.
Mi-e greu să reconstitui azi sursa fascinaţiei mele de atunci. A fost probabil vorba, la un loc, de surpriza de a descoperi o temă, până atunci, cu desăvârşire ignorată, de stupoarea în faţa eclectismului inedit al referinţelor, de uluirea tenace stârnită de un stil paradoxal – o combinaţie de precizie neologică şi suculenţă neaoşă. În plus, desigur, la tot pasul: umorul.
Scena de mai sus, mi-e teamă, nu e doar iniţială, ci şi în bună măsură paradigmatică. Andrei Pleşu a rămas în cotloanele minţii mele autorul pe care, la propriu, l-am citit în picioare. Mă raportez la el, prin urmare, cu un soi de reverenţă a priori, întemeiată nu atât pe convenţionala curtoazie, cât pe detaliile anecdotice ale primului contact cu Minima moralia.
Pe Andrei Pleşu l-am citit în întregime, cu dorinţa febrilă - şi improbabilă - de a reproduce, cu fiecare volum, conţinutul scenei originare. Am crezut, prin urmare, că pot distinge - de la Guardi, Ochiul şi lucrurile sau Pitoresc şi melancolie, până la Limba păsărilor şi Despre îngeri – atât confirmarea unor preocupări iniţiale, cât şi decantarea esenţializată a unor teme perene. Am în minte tocmai acest proces de distilare când îl asociez pe profesorul Pleşu cu renaşterea în România a interesului pentru istoria şi filosofia religiei. Nu ştiu să fi făcut cineva recensământul celor care au ales să studieze ştiinţele religioase de dragul sau datorită profesorului Pleşu. Am totuşi intuiţia că ei sunt numeroşi şi convingerea că biografia contemporană în România a acestui domeniu academic e indelebil marcată de cele scrise, spuse şi, în fine, făcute de Andrei Pleşu.
Rectorul
Între cele făcute – New Europe College. Cunosc puţine instituţii care să exprime atât de sonor personalitatea celui care le-a fondat şi, eventual, tutelează. De-ar fi să atribui Colegiului o trăsătură caracterială, aş numi spontan curiozitatea. NEC e animat de o intensă, ecumenică, senzuală curiozitate, un interes nicicând ipocrit pentru diversitatea infinită a proiectelor în competiţie.
Am întreţinut mereu convingerea că juriul care atribuie stipendiile selectează atât indivizii cei mai remarcabili, cât şi combinaţia cea mai interesantă, grupul cel mai apt să genereze interacţiune, emulaţie, cooperare transversală. E pe fundalul acestei politici de recrutare o idee cu totul inactuală despre ştiinţele umaniste: e vorba de convingerea că specializarea strictă, monomană, impermeabilă la vecinătatea disciplinară e, în fond, neştiinţifică. În al doilea rând, Colegiul îşi invită alumni să formeze comunităţi, să iasă, aşadar, din constrângerea unei duble izolări - în cuprinsul propriului proiect şi în teritoriul mărginit al disciplinei proprii. Cu mijloace private şi la scară relativ redusă, New Europe College experimentează ceea ce întregul sistem public de educaţie s-ar cuveni să îşi propună: stimularea excelenţei individuale şi configurarea unor comunităţi de cercetare fidelizate de interesul comun şi de o împărtăşită cordialitate.
Ministrul
În ceea ce mă priveşte, cred că pot distinge un efect nemijlocit al acestei viziuni – să-i spun transindividuale? –, pe care o ilustrează Colegiul. Am în minte numărul mare de cercetători care, după NEC, şi-au descoperit vocaţia serviciului public. Nu ştiu să existe vreo altă instituţie care să fi furnizat mai mulţi demnitari – miniştri, consilieri de rang înalt, ambasadori – decât NEC. Sunt atât de numeroşi, încât fenomenul a putut alimenta convingerea câte unuia că NEC şi rectorul său sunt în centrul unei oculte reţele de putere.
E tentant să-ţi imaginezi – de departe – Colegiul sub culorile picante ale conspiraţiei. Mi-e teamă totuşi că explicaţiile sunt elementare şi au de-a face cu justeţea procesului selectiv, cu eficacitatea mediului de creştere individuală asigurat de NEC şi cu intenţia programatică de a insera proiectele personale în logica formării unor comunităţi de interese. În termenii cei mai simpli, Colegiul selectează cercetătorii cei mai promiţători, le oferă instrumentele optime şi îi cheamă să-şi gândească vocaţia şi proiectele într-un orizont comunitar.
Mai e totuşi ceva: exemplul rectorului însuşi. Să fie o simplă întâmplare faptul că, după Andrei Pleşu, Ministerul Român de Externe a avut încă doi miniştri strâns asociaţi Colegiului? Aş spune că, dimpotrivă, prin propriile ministeriate – la Cultură şi Externe –, Andrei Pleşu a demonstrat că nu există o discontinuitate între cultura umanistă de performanţă şi exercitarea unei autorităţi publice. Ne-am obişnuit să cerem umanioarelor să nască profesori şi cercetători, când – iată! – am putea avea ambiţia legitimă de a le pretinde buni funcţionari, birocraţi oneşti, demnitari consacraţi serviciului public.
Mi-e greu, în urma tuturor acestora, să îmi imaginez un intelectual care să fi influenţat viaţa publică din România ultimelor două decenii într-un mod mai considerabil. Autor frecventat în egală măsură de specialişti şi de cititorimea cultivată, pionier al studiilor religioase, creator al uneia dintre puţinele instituţii cu o reputaţie neştirbită, Andrei Pleşu a ştiut, în plus, să asiste naşterea unora dintre vocaţiile de serviciu public cele mai semnificative. Iar asta nu e încă totul, îmi spune cumva intuiţia.
