22 PLUS, nr. 301: Mai mult decât un intelectual de dreapta

Sever Voinescu | 31.08.2010

Pe aceeași temă

Când mi se mai întâmplă să fiu întrebat dacă d-l Andrei Pleşu este „de dreapta“, răspund imediat: „da, cel puţin de dreapta“. De ce spun că, după părerea mea, d-l Pleşu este „de dreapta“? Întâi, pentru că, vorba d-lui Caragiale, e vechi. Adică este un apărător ireductibil al „bunului simţ“ (pledoariile sale pentru stilul de bun simţ, pentru vorbirea românească de bun simţ, pentru gândirea în termenii bunului simţ sunt cele mai importante demersuri de acest gen din spaţiul nostru public). Este un apărător al tradiţiei şi al ordinii fireşti. Este un anticomunist. Are umor.

Este unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Este un elitist, în sensul că apără şi promovează elitele şi ideea elitară. Se uită spre Dumnezeu cu frică şi cu iubire în acelaşi timp. N-a văzut îngeri niciodată, însă scrie despre ei cu atâta rafinament. Are cultura şi cultul „marilor cărţi“. Admiră sincer când are ce şi nu conteneşte să se mire de lumea din juru-i. Respectă instituţia şcolii. E un pic sceptic. Cultivă melancolia. Este ataşat oricărei forme de memorie. Toate acestea împreună nu pot da decât portretul unui intelectual de dreapta. De ce spun că d-l Andrei Pleşu este „cel puţin“ de dreapta? Pentru că d-l Andrei Pleşu este mult mai mult decât un intelectual de dreapta şi, nu mă îndoiesc, i-am face domniei-sale o gravă injustiţie şi am jigni calităţile extraordinare pe care Dumnezeu le-a pus în acest om, dacă l-am plasa, rudimentar, în categorii de acest gen. Si iată de ce d-l Pleşu este mai mult decât un intelectual de dreapta.

„Se spune despre intelectuali că fac marea eroare de a crede că abstracţiunile din minţile lor sunt vii, izolându-se, fără să-şi dea seama, într-o realitate quijotescă. Când se va osteni cineva, la un moment dat, să argumenteze viguros împotriva acestei prejudecăţi, exemplul domnului Pleşu va figura la loc de cinste printre argumente. Uimitor pentru cei care nu-l cunosc - dar şi pentru cei care îl cunosc, poate -, domnul Andrei Pleşu a marcat România posttotalitară nu doar prin talentul său uriaş, prin inteligenţa sa debordantă şi prin irezistibila-i seducţie intelectuală, dar şi ca întemeietor de instituţii.

Chiar la o rapidă evocare, se vede imediat în biografia domnului Pleşu o dimensiune fondatoare. Probabil că cele mai cunoscute instituţii create de domnul Andrei Pleşu sunt Colegiul Noua Europă şi revista Dilema, acum Veche. În alcătuirea culturală a României postdecembriste, ambele instituţii sunt elemente revigorante, având un impact de magnitudine serioasă asupra reliefului intelectual al României de astăzi. Dar, pe lângă acestea, există şi alte instituţii a căror naştere şi dăinuire i se datorează. De ministeriatul său la Cultură se leagă extraordinarul Muzeu al Ţăranului Român. De ministeriatul său la Externe se leagă Academia Diplomatică, dramatic alterată de succesori, din păcate. Începutul extinderii reţelei de centre culturale româneşti este tot opera sa, într-un moment în care nimănui nu-i stătea mintea la aşa ceva.

Îmi amintesc bine că, prin 1998-1999, când a propus deschiderea unui Centru Cultural Român la Berlin (înainte de epoca ICR, aşa se chemau reprezentanţele noastre cultural-diplomatice), era privit de către mulţi dintre colegii săi de cabinet cu superioară înţelegere. Aşa cum ei aveau mici afaceri de oblojit sub pulpana banului public, probabil că li se părea că înfiinţarea unui Centru Cultural la insistenţele ministrului Pleşu este o chestiune mai degrabă privată a unui intelectual îndrăgostit de Germania lui Hegel. În plus, contextul era nefericit - în acei ani România se prăbuşea economic, băncile dădeau falimente frauduloase una după alta, inflaţia urca la cer, era vremea ultimei mineriade şi a unui stat slab, ezitant, corupt, impredictibil. Cui îi ardea de un Centru Cultural la Berlin? Felul în care domnul Pleşu a dus proiectul la realizare, tenacitatea şi abilitatea instituţională cu care s-a luptat pentru acest obiectiv contrazic radical pecepţia nefericită despre intelectualul incapabil să construiască administrativ.

Tot instinctul fondator al domnului Pleşu este responsabil pentru lansarea câtorva dintre cele mai benefice cariere în serviciul public românesc postdecembrist. Personalităţi care sunt, astăzi, în elita conducătorilor de instituţii româneşti sunt, în mare parte, produsul profesorului şi ministrului Andrei Pleşu.

Dacă ţinem cont de faptul că trecerea sa prin funcţii publice de decizie a fost, totuşi, meteorică (un an şi zece luni ca ministru al Culturii şi doi ani şi o lună ca ministru de Externe), rezultatul în termeni de eficienţă produce invidie oricărui manager de profesie şi vocaţie. Oricine a adus energii intelectuale proaspete şi de bună calitate pentru consolidarea noului drum al unor vechi instituţii sau a creat din nimic instituţii noi în acea Românie bezmetică şi rătăcită binemerită toată recunoştinţa noastră. Iar domnului Andrei Pleşu i se cuvine această recunoştinţă cu supramăsură, pentru că dimensiunea reuşitelor sale în această privinţă este unică.

Pe vremea când Dilema nu se învechise, în redacţia din Aleea Alexandru, nu se aşeza nimeni pe scaunul din capul mesei lungi, dinspre ferestre. Era scaunul pe care şedea, la şedinţe, domnul Pleşu, altfel cu nimic diferit de celelalte scaune din încăpere. Când a plecat temporar de la conducerea revistei pentru a prelua şefia diplomaţiei, cineva (sau Mircea Vasilescu sau maestrul Radu Cosaşu, chestiunea se dezbate şi astăzi) a lipit pe scaun un anunţ: «Acest scaun aşteaptă căderea guvernului». Aşa a stat acel scaun vreme de doi ani, spre amuzamentul tuturor celor care treceau prin redacţie. Evoc acest episod, pentru că trecerea domnului Pleşu prin diferite «scaune» s-a petrecut într-un fel unic, în răspăr cu toată tradiţia amestecului dintre puterea administrativă şi intelectuali de la noi. Nu e vorba neapărat de graţia cu care şi-a exercitat funcţiunile, nu e vorba neapărat de naturaleţea cu care le-a părăsit la timpul potrivit şi nici măcar de faptul că, deşi a avut multe funcţiuni oficiale, nu a alergat niciodată după vreuna. E vorba despre fenomenul absolut unic al nealterării fibrei sale umane la contacul cu puterea. D-l Andrei Pleşu a fost mereu acelaşi, egal cu sine, înainte, în timpul şi după funcţie. Performanţă umană rarisimă pe malul alunecos al Dâmboviţei! Cunosc legiuni de oameni, altfel foarte cultivaţi şi extrem de inteligenţi, pe care accesul la funcţie i-a smintit. Instalaţi în scaun, au devenit importanţi, s-au umflat în guşă şi afişau un fel de eroism cu care îşi duceau crucea de demnitar.

După funcţie - că toate sunt trecătoare - apare o depresie frustrată care nu-i mai părăseşte. Şi, în anumite cazuri, o ambiţie vanitoasă pentru o altă funcţie, încă şi mai mare. Nicicând nu mi-aş fi putut imagina că vorba dupa care puterea corupe este atât de adevărată, cu precizarea că nu înţeleg prin corupţie o infracţiune anume, ci o alterare a conturului moral iniţial. Asta e regula. Domnul Pleşu este excepţia! Singura pe care o cunosc. Mă hazardez să schiţez o explicaţie, valoroasă cât o lecţie de viaţă. Mai întâi, simţul dezvoltat al umorului - de aici capacitatea de a mânui mereu distanţa (auto)critică. Apoi, cultura asimilată până la a deveni prima natură - de aici conştiinţa dimensiunii reale pe care o avem noi toţi în raport cu lucrurile mari, precum poporul, istoria, statul etc., şi anume conştiinţa de a fi un omuleţ printre omuleţi, cum ar spune d-l Gabriel Liiceanu. În fine, reflexul sănătos al totalităţii - în fiecare secundă, există conştiinţa clară că nu eşti buricul lumii, ci doar o parte a ei.“

Acum doi, am contribuit la un volum omagial întocmit de câţiva dintre discipoli pentru d-l Andrei Pleşu, scriind un text din care tocmai am citat lung. Textul se intitula Andrei Pleşu, excepţia fericită. Si acum cred că d-l Pleşu este o excepţie fericită. Dincolo de toate contribuţiile sale, zilele acestea reflectez serios la un alt aspect în care d-l Pleşu este o excepţie fericită: contactul cu politicul. A ocupat funcţii politice extrem de importante şi sirenele politice i-au cântat dulce. Si totuşi, este singurul intelectual pe care îl cunosc care a ştiut să ia politica drept ceea ce este şi nimic mai mult. Această calitate a d-lui Pleşu, de a da pe lucruri exact atâtea parale câte fac – nici mai mult, dar nici mai puţin –, este, pentru mine, unică.

Imediat după 1990, intelectualii publici au căpătat o glorie aproape nesperată. Nu peste mult timp, a început declinul lor. Într-o carte extrem de interesantă scrisă acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Lepenies (bun prieten al d-lui Andrei Pleşu) vorbeşte despre fenomenul în care „oamenii cu conştiinţa împăcată împing în plan secund clasa cârtitoare“, pe măsură ce economia de piaţă se dezvoltă. Specialiştii înlătură enciclopediştii şi, cu asta, carisma intelectualului se rutinizează – cum ar spune Max Weber. La noi, zdrelirea prestigiului intelectualului s-a petrecut şi se petrece pentru că intelectualul nu a putut să-şi păstreze nealterată substanţa interioară când lumea a aruncat asupra lui trei provocări pentru care nu era deloc pregătit, oricât de mult citise şi oricât de mult gândise: banii, piaţa liberă a ideilor şi politica. Sigur că intelectualul român ştia ceva despre toate astea, fie şi din experienţa intelectualilor români interbelici, dar şi intelectualul comite păcate omeneşti: suntem cu toţii o specie foarte greu dispusă să înveţe din greşelile proprii şi deloc dispusă să înveţe din greşelile altora.

În tot acest peisaj pestriţ şi ameţitor ca un montagne russe, cum spuneam, d-l Andrei Pleşu a ştiut să rămână el însuşi. Tocmai de aceea, d-l Andrei Pleşu este cel mai bun antrenor pentru cei care vor să treacă din republica literelor în republica semiprezidenţială sau semiparlamentară (depinde de unde priveşti) care suntem.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22