Pe aceeași temă
Indiscutabil, în niciun moment al existenţei sale, în cei 200 de ani de la gestul luminos şi întemeietor al lui Edmund Burke, spiritul conservator nu şi-a propus să încadreze realitatea naţională, oricare ar fi ea, în rigorile patului procustian. Evolutiv şi deconcertant, discursul conservator s-a adaptat, fără a pierde, în tot cursul acestui proces sofisticat de mutaţie locală şi de transformare, legătura cu nucleul dur de principii şi de valori care dau mişcării şi eticii conservatoare un profil inconfundabil.
Dacă se poate imagina un canon intelectual conservator, recursul la prudenţă, gradualism, descentralizare, tradiţie, pledoarie antiutopică şi preţuire pasionată a libertăţii nu poate fi evitat. Acestea sunt, până la un punct, acele cărămizi pe care se fondează un edificiu grandios, marcând veacurile ce se scurg de la sanguinarul an 1789. În rezistenţa faţă de egalitarism şi faţă de revoluţie, în aplecarea către proprietate, conservatorismul se va întâlni, natural, cu acea specie de liberalism moderat şi sceptic, specie pe care o impun contribuţiile unor Guizot sau Tocqueville. Din această sinteză unică se va naşte, pe ambele maluri ale Atlanticului, un trunchi al libertăţii care se opune, fără ezitare, totalitarismului brun sau roşu. De la Aron, Oakeshott ori Pierre Manent până la Kirk ori Roger Scruton, vocile sale sunt cele care dau glas, în veacul al XX-lea, salutarei rezerve critice, în faţa asaltului masificării şi violenţei.
Rădăcinile libertăţii
În acest vast tablou intelectual, conservatorismul românesc ocupă o poziţie specială: dezvoltat sincron cu alte curente conservatoare continentale, el dispare în anii de după 1920, lăsând în urmă o memorie şi o sensibilitate imposibil de ignorat. După aproape un secol de la prăbuşirea partidelor conservatoare, sensibilitatea conservatoare autohtonă este în căutarea unui timbru şi a unui vehicul politic. Marile teme pe care vechii conservatori le-au pus în circulaţie sunt cele care pot fi aşezate la temelia unui proiect conservator renovat şi ambiţios. Ca în atâtea rânduri, tradiţia vine să întărească un conservator sentiment al apartenenţei.
O revizitare a producţiei ideologice conservatoare româneşti dintre 1848 şi 1920 este în măsură să permită redescoperirea unui orizont de valori şi de interogaţii: dincolo de diferenţa de vârste istorice, conservatorismul clasic al Vechiului Regat este cel care a permis aclimatizarea elitei de la noi cu tonul şi sintaxa burkeeană. Clădit, ca şi marile familii conservatoare europene, pe refuzul programatic al Revoluţiei şi pe critica schimbării radicale şi sângeroase a societăţii, el nu a încetat, în cei şaptezeci de ani de existenţă, să genereze un proiect de societate întemeiat pe premise afine celor occidentale. În cadrele unei societăţi agrare şi periferice, vechii conservatori au injectat un sens al continuităţii şi prudenţei, fără a ceda unei tentaţii iacobine a saltului în viitor.
În interiorul acestei linii conservatoare, discursul junimist este cel în economia căruia abordarea liberal-conservatoare occidentală se poate regăsi fără dificultate. P.P. Carp sau Titu Maiorescu sunt, pentru a relua judecata sugestivă a lui Ioan C. Filitti, autenticii liberali ai secolului XIX românesc, cei ce duc mai departe conduita unui liberalism francez cu rădăcinile în Guizot şi în „doctrinari“. Recitiţi astăzi, în absenţa unui aparat conceptual marxist, ei îşi relevă natura lor originară: sincroni cu un timp şi adaptaţi unui limbaj care este cel liberal-conservator, junimiştii pun în pagină o filosofie politică ce poate fi punctul de plecare al renovării conservatoare de la noi. Stilul lucid, încărcat de vocaţia prudenţei, ostilitatea implacabilă faţă de naţionalism, antisemitism şi populism sunt mărcile definitorii ale unui ethos liberal-conservator. Nimic pătimaş, nimic radical şi utopic în lectura pe care spiritul junimist o dă unei lumi care se îndreaptă către modelul occidental, pierzând, uneori, un oportun simţ al ridicolului societal.
În definitiv, moştenirea junimistă se poate reduce la un ansamblu de interogaţii şi de soluţii chemat să domesticească şi să disciplineze procesul de modernizare. Fideli unei linii europene a prudenţei, junimiştii lasă celor de astăzi, ca legat, propriul lor scepticism în raport cu capacitatea mimetismului steril de a genera ţesătura unei societăţi viabile şi organic întemeiate. „Formele fără fond“ nu sugerează o întoarcere la trecut, ci doar atrag atenţia asupra necesarei corelaţii dintre tradiţie şi instituţiile pe care o naţiune le importă. De aici, accentul pus de junimişti pe failibilitatea ingineriei constituţionale: legea fundamentală nu este o baghetă magică ce poate eradica mizeria morală sau materială a unei comunităţi.
Celor de astăzi, junimismul le transmite argumentele sale în sprijinul încurajării a ceea ce N. Iorga (un conservator atipic el însuşi) a numit, inspirat, „localismul organic“. Oratoria parlamentară a lui P.P. Carp are ca supratemă obsesia încurajării dezvoltării unei autonomii locale care să descătuşeze energiile comunităţilor dominate de statul omnipotent. Nimic nu se poate ridica fără apelul la regândirea relaţiei dintre comună, oraş, judeţ şi cetăţean: patriotismul presupune capacitatea de autoorganizare şi creaţia instituţională. Statul centralizat şi despotic, statul pe care revoluţia iacobină îl dăruieşte Europei, este cel care sufocă şi distruge corpurile intermediare şi aneantizează comunităţile locale.
În cele din urmă, junimismul poate orienta un viitor discurs conservator în direcţia stilistică a unei ironii care temperează fanatismul. Celor care sunt seduşi de arlechinadele sinistre ale televiziunilor de ştiri, oratoria junimistă le poate apărea ca desuetă. Şi totuşi, imperativul moderaţiei şi al spiritului critic nu poate fi evacuat din conduita intelectuală a unui conservator, chiar şi în momentele în care în jurul său ura se expune, indecent. Durata lungă, iar nu succesul efemer, construcţia, iar nu distrugerea lipsită de orizont, educaţia umanistă, iar nu apelul la instinctele primare, luciditatea politică, iar nu orbirea patimilor, cetăţenia autentică, iar nu servajul modern alimentat de mita electorală, patriotismul încurajat de memoria locului, iar nu autarhia xenofobă, demnitatea umană, iar nu degradarea cotidiană a semenului tău: în toate aceste opoziţii, ethosul junimist este cel care întăreşte şi dă curaj intelectual proiectului conservator.
Căci, în pofida schimbării dramatice de decor istoric, un sâmbure junimist se cere plasat în centrul oricărui nou discurs conservator: nimic nu se poate opune mai eficient vulgarităţii decât acela ce are o încredere nestrămutată în valoarea de circulaţie a decenţei şi eleganţei intelectuale. Politica poate fi regândită, având în minte umbrele celor ne ce preced. Interogaţiile şi reflecţiile lor pot fi patul germinativ al viitorului conservatorism românesc.
