Pe aceeași temă
Întorcându-mi privirea spre viitor şi implicit căutând soluţii, trebuie să mă întorc la întrebarea sugerată în titlu: în ce măsură reprezintă această criză sfârşitul neoliberalismului şi reapariţia keynesianismului? Din păcate, sectorul financiar a demonstrat (în special în ţările dezvoltate) că are nevoie de intervenţia guvernelor pentru a-l readuce pe linia de plutire.
Acest pachet de ajutor vine desigur şi cu preţul reglementării. În România, majoritatea băncilor sunt cu capital străin, efectele crizei financiare nu s-au simţit în mod direct, atât datorită faptului că băncile nu au luat expuneri pe pieţele internaţionale, dar şi datorită măsurilor stricte de reglementare impuse de Banca Naţională a României. În plus, deficitul crescând al bugetului creează necesitatea permanentă de finanţare a acestuia, ceea ce face legătura dintre statul român şi bănci şi mai strânsă.
Reversul pervers al acestei medalii este că băncile se mulţumesc cu venitul realizat din creditele suverane (la risc minim) şi devin impasibile la ceea ce ar trebui să fie participarea lor în economia reală (în mod concret – finanţarea corporatistă, dar şi executarea silită a portofoliilor de credite imobiliare neperformante). Această inactivitate a băncilor aduce după sine imposibilitatea companiilor de a se finanţa, dar şi întârzierea repornirii sectorului imobiliar şi de construcţii prin atragerea, odată cu căderea preţurilor la imobiliare printr-un număr mare de executări, a fondurilor de investiţii specializate pe active cu probleme. Ca atare, o primă măsură recomandată acestei perioade ar fi atragerea de credite suverane din pieţe externe (de preferat, în sistem obligaţiuni sau EMTN pentru a menţine un preţ redus) şi stimularea băncilor de a executa portofoliile imobiliare neperformante (mai ales cele de la dezvoltatori, şi nu cele de la persoane fizice). Şi, dacă tot am pornit pe calea soluţiilor propuse, aş continua cu capitolul investiţii. Nimic nu este mai puternic în controlul şi răsturnarea crizei decât crearea de locuri de muncă şi pornirea pe orizontală a economiei. În zilele noastre, a ajuns un laitmotiv auzit pe cele mai variate voci ale unora care necesită cea mai mare atenţie ca guvernul să folosească toate capacităţile financiare la dispoziţie (credite, încasări fiscale, fonduri europene) pentru pornirea imediată a unor investiţii de infrastructură rutieră, de cale ferată, de învăţământ.
Important, de asemenea, ar fi ca aceste pachete să fie licitate în caiete de valoare cât mai mică (de exemplu, împărţirea unui tronson de drum în bucăţi de 5 km), astfel încât concurenţa să fie cât mai mare, procesul de licitare să fie simplificat la minimumul cerut de lege, iar procedurile de contestare să fie şi acestea simplificate şi accelerate, chiar până la punctul de a crea complete specializate în instanţe, care ar putea tranşa cu maximă celeritate orice plângere în domeniu. Astfel, ar putea porni un număr mare de şantiere simultan, ceea ce ar da naştere la numeroase angajări simultane (având mai multe şantiere simultane pe acelaşi tronson, care până acum era lucrat de o singură entitate) şi, implicit, încasări mai rapide de taxe şi impozite aferente la buget (ceea ce ar permite începerea altor investiţii etc.). O astfel de măsură ar crea imediat un efect de bulgăre în economie şi ar permite relansarea activităţii economice. Pentru companiile medii şi mari care nu mai sunt creditabile din cauza crizei, dar al căror model economic este bun, se pot oferi garanţii prin fondurile de garantare sau prin Eximbank, în scopul de creare de locuri de muncă şi de activitate generatoare de profit.
O altă zonă ce trebuie urgent stimulată este agricultura. Este de neconceput faptul că există fermieri care primesc subvenţie pentru pârloagă. Dar, în afară de această situaţie, trebuie intervenit pentru a corecta aberaţia creată de reforma agrară făcută după revoluţie. După 20 de ani, trebuie să înţelegem că asocierea în vederea practicării de agricultură industrială este unica soluţie. Aceasta ar însemna ca cei ce practică agricultura de subzistenţă pe tarlale mici să fie descurajaţi, prin taxe şi prin reducerea subvenţiei, iar cei ce se asociază şi care industrializează producţia să fie încurajaţi prin reversul aceloraşi instrumente.
România a fost o ţară agrară şi ar trebui să-şi regăsească destinul în industria agrară şi cele complementare. Fondurile europene din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală trebuie să-şi facă simţite efectele, modernizând satul românesc. Ştiu că o astfel de decizie prezintă dificultăţi politice, având în vedere că ţăranii sunt cei mai disciplinaţi votanţi, dar anumite decizii politice trebuie să fie luate chiar şi atunci când sunt dificile.
În domeniul fiscal, trebuie urmărite două aspecte clare. Pe de o parte, lărgirea bazei de impozitare, egalizarea impozitării pe toate categoriile de venituri şi eficientizarea colectării, iar pe de altă parte, scăderea impozitării corporatiste şi a muncii pentru a atrage investitori şi pentru a crea noi locuri de muncă. Personal, consider mărirea TVA ca o măsură greşită şi care se va dovedi ineficientă în următoarele luni. Persoanele fizice şi cele juridice trebuie tratate diferit. Astfel, cele juridice trebuie să beneficieze de o cotă unică (chiar mai scăzută decât cea actuală, având în vedere că suntem înconjuraţi de state cu taxare mai mică, ce ne fac competiţie) cu scutire pentru profitul reinvestit (dar numai în activităţi sau mijloace fixe producătoare de locuri de muncă şi de profit). Persoanele fizice trebuie impozitate progresiv (nu cred că va aduce foarte mult venit suplimentar la buget, dar va crea o atmosferă de solidaritate şi va înăbuşi actuala stare de antagonie socială). Şi dacă tot vorbim de antagonie, reforma angajaţilor bugetari şi a celor din companiile şi regiile cu capital de stat trebuie să se facă, dar pe baza unei analize a funcţiei bugetare. Statul trebuie să definească serviciile pe care le asigură cetăţeanului, calitatea şi cantitatea acestora şi abia pe acest plan să determine resursa umană necesară pentru oferirea acestor servicii. Tot în funcţie de această grilă, se poate stabili apoi şi matricea legii salarizării unice.
Fondul de pensii trebuie restructurat, astfel încât cei încă în câmpul muncii să crească contribuţiile la pilonul 2 şi 3 de pensii, în timp ce pilonul 1 trebuie să alimenteze pensionarii în plată, iar deficitul trebuie acoperit prin împrumuturi structurate pe termen mediu/lung, ce vor fi rambursate pe măsură ce actualul dezechilibru dintre contizanţi şi cei în plată se rezolvă pe cale naturală. Casa de Sănătate trebuie descentralizată, odată cu descentralizarea spitalelor.
Descentralizarea trebuie să fie însă efectivă, în sensul colectării la nivel local a contribuţiilor de la populaţie şi de la angajatori. În acest sens, trebuie ca în termen de 12 luni (chiar şi prin împrumuturi) să se plătească toate arieratele datorate de companiile şi regiile cu capital de stat către fondurile de sănătate şi pensii. Instituţiile abilitate trebuie să pornească o campanie de colectare de la marii contribuabili cu arierate. Este, de asemenea, o decizie politică dificilă, dar absolut necesară, precum şi aceea de a reduce contrabanda cu produse petroliere, alcoolice sau de alt tip, cu două puncte procentuale (s-ar putea încerca chiar o negociere – neoficială – cu marile reţele, oferind chiar amnistii parţiale în schimbul unor plăţi considerabile şi al unor oficializări ale viitoarelor tranzacţii).
