Pe aceeași temă
Una dintre dificultăţile de care ne lovim atunci când încercăm să argumentăm riguros în materie politică este prezenţa clişeelor. Chiar şi publicul cultivat ştie că doctrina conservatoare („conservatorismul liberal“, pentru a fi ceva mai precis) este „anglo-saxonă“. Sau anglo-americană. Și, prin urmare, prea puţin relevantă pentru noi, cei din Estul Europei.
Ceva nu apare în această ecuaţie. Rolul şi semnificaţia Irlandei. Burke însuşi era anglo-irlandez, născut la Dublin şi educat într-un colegiu iezuit, în Franţa. Francis Hutcheson, figura seminală a Iluminismului scoţian, s-a născut tot în Irlanda, într-o familie prezbiteriană. Partidul Conservator irlandez a avut o istorie distinsă în secolul al XIX-lea, fiind reprezentat şi în Parlamentul din Westminster.
Altceva este însă cu adevărat important. Pentru a înţelege ce anume, să ne amintim câteva date istorice.
Irlanda a fost, secole întregi, într-o relaţie de subordonare faţă de Anglia. În secolul al XVI-lea, înainte de întemeierea coloniilor engleze din Lumea Nouă, teritorii întinse din Irlanda sunt confiscate şi colonizate de englezi. Pe harta politică a vremii apăruseră „Plantaţiile irlandeze“ (Plantations of Ireland). Catolicii, care formau majoritatea populaţiei, erau discriminaţi. Represiunea lua uneori forme brutale.
Irlanda ajunsese, chiar şi după uniunea în cadrul Regatului Marii Britanii şi al Irlandei (1801), într-o situaţie de subdezvoltare cronică. În 1740 o foamete produsă de colapsul culturilor de cartofi a ucis un sfert de milion de oameni. Apocalipsa s-a produs în anii 1840, când recolta de cartofi a fost grav afectată de un parazit. Populaţia s-a prăbuşit. Literalmente. Circa un milion de oameni au murit şi circa un milion au emigrat. Un sfert din populaţie.
Există în zilele noastre un fel de percepţie difuză a doctrinelor politice. Credem, spre exemplu, că aceste doctrine sunt legate într-un mod destul de previzibil de „condiţiile sociale“. Credem că doctrinele stângii au prins rădăcini în mediile muncitoreşti, mai sărace. Sau credem că liberalismul e un lux al popoarelor de neguţători.
În această optică, datorită istoriei sale, Irlanda ar trebui să fie un paradis al stângii. La Dublin ar fi trebuit să fluture steagurile roşii. Irlandezii ar fi trebuit să fie atraşi de colectivism. Iar imaginaţia lor istorică să fie marcată fundamental de acest statut ancilar pe care l-au avut, ca periferie a Marii Britanii.
În fond, aceeaşi schemă ne este propusă şi în explicaţia evoluţiilor de la noi. Și noi am avut un statut periferic, faţă de bizantini, otomani sau sovietici. Și strămoşilor noştri le-au fost luate mioarele şi pământurile.
Interesant, însă, Irlanda a fost întotdeauna o ţară extrem de conservatoare, în sensul modern al termenului. Principalul partid din istoria modernă a Irlandei este Fianna Fáil („Războinicii Irlandei“), republican, conservator şi liberal în materie economică. Celălalt mare partid irlandez este Fine Gael („Familia irlandeză“), tot de dreapta, care este afiliat Partidului Popular European.
Să privim un moment peste Ocean, către Statele Unite. De ce Statele Unite nu au avut un partid mare şi influent al stângii tradiţionale? Socialist, laburist, social-democrat? În fond, clivajele economice şi rasiale erau profunde. Sindicatele erau puternice. Mişcarea populistă şi progresistă a fost influentă. Și, cu toate acestea, niciunul dintre cele două mari partide politice americane nu aparţine stângii tradiţionale. Cântărite cu măsurile politice europene, ambele sunt de dreapta. Unul este conservator, altul este liberal.
Este limpede că un rol decisiv îl are cultura politică americană. Altfel spus, valorile dominante într-o societate.
Cazul Irlandei, cred, este la fel de relevant. Vedem aici că un stat aflat la periferia unui sistem perceput ca exploatator şi opresiv nu evoluează fatal către colectivism şi incompetenţă administrativă. Vedem ce diferenţă face cultura politică a conservatorismului liberal.
Să ne întoarcem puţin la „iezuitul“ Burke. În 1795 el scrie un memoriu (cunoscut astăzi ca Thoughts and Details on Scarcity), adresat primului ministru. Alarmat de propunerea, în parlament, a unei legi prin care magistraţii ar fi fost abilitaţi să fixeze un salariu minim pentru muncitorii agricoli, Burke face o apologie atât a pieţei libere, cât şi a valorilor tradiţionale ale milosteniei. „Din momentul în care guvernul apare pe piaţă, toate principiile acesteia sunt subvertite“, arată Burke. Politica de cumpărare, cu mâncare ieftină, a sărăcimii urbane va duce, pe termen lung, la ruina statului, avertizează el. Sprijinirea săracilor este, pentru Burke, o datorie şi o virtute a individului liber.
Iată ce mai scria Burke împotriva celor care nu doreau să priceapă caracterul ciclic al crizelor economice: „Dacă realizăm acest lucru, atunci ne dăm seama că ar trebui să ne unim, bogaţi şi săraci deopotrivă, împotriva acelor netrebnici care scriu prin ziare şi care încearcă să îi inflameze pe săraci împotriva celor care sunt prietenii, păzitorii, patronii şi protectorii lor“.
Triumful principiilor pieţei libere şi ale conservatorismului în Statele Unite sau în Marea Britanie nu e de natură să ne mai mire. Acceptăm acest lucru ca firesc. Și credem că, tocmai de aceea, timpul conservatorismului şi laissez-faire-ului nu a venit încă într-o societate de la periferia Europei.
Dar una dintre intuiţiile fundamentale ale conservatorilor este aceea că pasiunile politice ale oamenilor formează un set limitat. Guvernarea, aşadar, oricât de adaptabilă s-ar dovedi, trebuie să manifeste, în perspectivă istorică, stabilitate. Iată de ce guvernarea nu trebuie să fie ocazia unui experiment.
Nici măcar al aceluia ocazionat de naţionalismul de paradă, al resentimentului pur şi neproductiv. Aceasta este capcana în care au căzut unii membri ai elitelor româneşti din prima jumătate a secolului XX.
Irlanda a trecut, la rândul său, printr-o etapă de naţionalism fervent, militant.
S-a declarat republică târziu, în 1949, la distanţă de nici doi ani de România. A cunoscut, şi ea, împărţirea teritorială. Însă, de la orizontul elitelor politice, niciodată nu a dispărut chestiunea naturii regimului.
Dimpotrivă. Elitele irlandeze, în continuarea sentimentelor unui Edmund Burke, s-au revendicat mereu de la „vechea Constituţie“. Au cultivat tradiţiile şi valorile dreptei conservatoare şi liberale. Chiar şi stânga irlandeză, atâta câtă este, a evitat, în general, dogmatismul şi radicalismul corespondenţilor săi de pe Continent. Cele două partide mai importante ale stângii sunt laburiştii (10% la alegerile din 2007) şi verzii (5%). Întotdeauna, pentru irlandezi, oricare va fi fost relaţia cu marele lor vecin, Regatul Unit, modelul britanic a rămas fundamental.
Iar noi ce facem? Profesăm admiraţie pentru influenţa franceză, însă ce ar fi fost Franţa fără conservatorismul gaullist şi fără un regim prezidenţial puternic? Îi apreciem pe austrieci, dar uităm că Austria funcţionează după o formulă semiprezidenţială, iar viaţa politică austriacă este influenţată decisiv de conservatori. Ne-ar plăcea, cu alte cuvinte, prosperitatea fără efort şi stabilitatea fără răspundere.
La începuturile regimului parlamentar din România, modelul englez era, ca şi pentru Irlanda, o referinţă indispensabilă. Însă noi, spre deosebire de irlandezi, ne-am separat, în secolul XX, de tradiţiile anglo-americane, pentru a experimenta deliciile colectivismului. Ne-a costat foarte mult. Decenii întregi care ne-au scos de pe orbita dezvoltării europene. Irlanda a avut prudenţa să rămână în făgaşul definit de valorile dreptei liberale şi conservatoare. Ideile şi ideologiile au consecinţe. Istorice.
