Pe aceeași temă
Acum, la aproape 6 ani de când justiţia se autoguvernează (prin Consiliul Superior al Magistraturii), vedem că această variantă a fost un eşec şi nu există justificare legitimă pentru a continua.
Legitimitate există numai pentru soluţiile care pot curăţa sistemul şi pot satisface interesul public: justiţie legală, dreaptă şi previzibilă, fără corupţie, incompetenţă şi rea-credinţă. Aceste schimbări pot veni numai prin forţa şi priceperea unor „agenţi ai schimbării“ din afara caracatiţei politico-juridice, care să poată impune reguli şi sancţiuni severe, fără excepţii şi fără întârzieri.
Este clar că vremea discuţiilor, rugăminţilor şi a soluţiilor limitate la planuri pe hârtie şi declaraţii de moment a trecut. Îmi amintesc că, după apariţia raportului Comisiei Europene, în iulie 2010, prin care sistemul judiciar este criticat, CSM a răspuns printr-un comunicat în care ne spunea că va analiza raportul şi îşi va da cu părerea. Ce să mai analizezi? Trebuie să faci! Şi un pas normal ar fi fost ca cesemiştii să îşi dea demisia după 5 ani de eşec. Niciunul nu şi-a dat demisia, iar unii dintre ei se pregătesc să mai stea (ilegal) nişte ani. De aceea, nu văd decât soluţii radicale; negocierile şi politeţurile au eşuat, trebuie acţiune. Iar cei curaţi şi profesionişti din sistemul juridic, cărora le este ruşine cu ceilalţi, trebuie să vorbească cu glas tare şi să ia parte la schimbare. Şi, desigur, trebuie recâştigată încrederea populaţiei că „se poate“. La fel şi cu anticorupţia. Cei care încearcă să o arunce în derizoriu vin în primul rând din clasa politică. Căci multora le convine reţeaua mafiotă care îi îmbogăţeşte, îi scapă de pedepse şi le menţine averile, pe care, cu nervozitate şi aroganţă, susţin că nu trebuie să le justifice. Dacă ar fi trăit în SUA, fiscul i-ar fi întrebat de mult „de unde“ şi i-ar fi „curăţat“ de orice bun şi ban care nu se poate explica cu venitul legal pentru care au plătit taxe. Şi pe cei din sistemul public, şi pe cei din sistemul privat.
Sigur, presupunând că ştim ce să facem, întrebarea este: se mai poate? Cred că întotdeauna se poate, oricât ar fi de greu. Putem continua orice drum pe care l-am lăsat deoparte, pentru că nimic nu este definitiv (decât dacă vrem noi să fie).
Oricât de enervant ar părea, iată, după ceva ani de „reformă“, trebuie să admitem că nimic nu se poate construi serios şi durabil fără un sistem judiciar integru, responsabil şi profesionist, pentru un motiv extrem de simplu: statul de drept presupune, prin forţa lucrurilor, respectarea unanimă a regulilor de conduită stabilite prin legi, iar justiţia are rolul decisiv în impunerea legii. Prin urmare, orice iniţiativă, orice proiect de modernizare a societăţii româneşti, în scopul apropierii de lumea occidentală, nu poate fi considerat unul realist, dacă nu are ca prim obiectiv reconstruirea sistemului judiciar.
Opţiunea şi decizia politică antireformă au dominat (cu o scurtă perioadă reformatoare între 1997 şi 2000), iar perioada Stănoiu a reuşit să compromită, pentru o vreme, ideea că justiţia poate fi reformată de politicieni. Aşa a apărut ca opţiune soluţia încredinţării pârghiilor reformei către CSM, cu credinţa că magistraţii vor şti şi vor dori să schimbe soarta nefericită de până atunci a justiţiei într-o instituţie credibilă şi respectată. Perioada 2004–2010 a dovedit că această soluţie a fost una nerealistă, arătând, dacă mai era nevoie de o asemenea demonstraţie, că niciun corp profesional nu se poate reforma pe sine însuşi. Este ca şi cum ai aştepa de la un bolnav de apendicită să se opereze singur. Nu se va întâmpla. În ceea ce mă priveşte, cred că asumarea reformării justiţiei trebuie făcută de politicieni, pentru că aceştia răspund politic pentru modul în care reuşesc sau nu să-şi atingă obiectivele, în vreme ce magistraţii din CSM nu dau socoteală în faţa nimănui. Se ascund în spatele unor principii al căror înţeles nu le este prea cunoscut, precum cel al independenţei judecătorilor, şi nu au apăsarea niciunei responsabilităţi. Ei bine, independenţa judecătorilor nu este un privilegiu al acestora, ci un drept al cetăţeanului de a fi supus unei judecăţi de către un judecător independent.
Soluţiile pentru modernizarea sistemului de justiţie nu trebuie inventate, ci doar atent alese dintre modelele sistemelor judiciare care, prin eficienţă şi profesionalism, au reuşit să se impună. Oricare ar fi opţiunea, este cert că trebuie regândite coordonatele şi standardele în care sistemul judiciar trebuie să funcţioneze. Judecătorul va trebui să joace un rol fundamental în arhitectura unui nou sistem de justiţie, care, printr-un mod inteligent şi eficient de organizare, trebuie să valorifice la maximum înţelepciunea şi profesionalismul, iar acolo unde ele nu există să elimine rapid asemenea personaje. Prin organizarea instanţelor trebuie să se atribuie grefierilor întreaga activitate legată de pregătirea proceselor, iar atribuţiile administrative, inclusiv cele financiare, trebuie îndeplinite de departamente administrative. Funcţia de preşedinte de instanţă trebuie eliminată. Rolul judecătorului este exclusiv să judece şi să judece bine. În acest sens, Marea Britanie este un foarte bun exemplu.
Procurorul trebuie să dobândească şi în drept statutul pe care în fapt l-a avut întotdeauna, acela de avocat al statului, ale cărui interese le apără în procesele judiciare. Oricât s-ar dori evitarea acestui subiect, el trebuie tranşat. În acelaşi timp, procurorul va trebui să exercite exclusiv funcţia de susţinere a acuzării în faţa instanţei, urmând ca funcţia investigativă în cazurile penale să fie preluată integral de poliţie. În SUA, funcţia de investigare aparţine exclusiv organelor de poliţie, este adevărat, organizată în structuri specializate precum FBI, DEA ş.a., care se ocupă de toate cazurile penale, începând de la furturile banale până la fapte de terorism. În acest context, înfiinţarea poliţiei judiciare, ca structură specializată a Ministerului Public în strângerea probelor pentru soluţionarea cazurilor, apare ca naturală, iar rostul şi eficienţa sa mai evidente chiar şi pentru cei care până acum nu au reuşit să înţeleagă necesitatea acestei construcţii.
Organismele de răspundere disciplinară pentru judecători şi procurori trebuie schimbate. Pentru judecători ar trebui gândit un sistem disciplinar în care decizia să aparţină unor comisii nepermanente, desemnate ad-hoc prin tragere la sorţi, formate din judecători şi cetăţeni aleşi de pe listele electorale (de tipul curţilor cu juraţi), în care majoritatea să fie cetăţenii. În acest fel se asigură un echilibru în stabilirea exigenţelor privitoare la modul de îndeplinire a funcţiei de judecător, exigenţe impuse în acest fel de corpul judecătorilor, dar şi de colectivitatea în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Pentru procurori se impune un sistem similar, dar organizat în cadrul Ministerului Public. Esenţial este ca toate procesele disciplinare să fie publice, pentru a asigura transparenţa modului în care sunt verificate şi impuse normele de profesionalism în sistemul judiciar.
Multe dintre aceste propuneri necesită revizuirea Constituţiei, dar ne trebuie un pas mare pentru modernizarea ţării şi asta cere modificarea Constituţiei.
Exista însă şi măsuri cu efect major şi imediat, care nu necesită schimbări constituţionale. Una dintre ele este unificarea practicii judiciare şi a pedepselor, pentru a aduce previzibilitate în actul de justiţie şi a elimina loteria soluţiilor. O altă măsură vitală este publicarea, pe site, a tuturor hotărârilor judecătoreşti, imediat după redactare (odată cu momentul comunicării, acolo unde soluţiile se comunică). Iar cine încalcă această obligaţie trebuie dat afară. Şi în acest moment legea prevede această măsură, dar în realitate nu se aplică decât parţial şi cu întârziere şi nu a fost nimeni sancţionat vreodată. În plus, la orice numire/promovare, în primul rând cea de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie analizate hotărârile redactate de candidat. Reamintesc dezbaterea publică a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătoarea Sonia Sotomayor, cu ocazia numirii sale la Curtea Supremă.
Preocuparea pentru asigurarea unui grad ridicat de integritate în rândul judecătorilor şi procurorilor impune crearea unui mecanism intern de control, în cadrul Ministerului Public pentru procurori, şi la ÎCCJ, pentru judecători, după modelul „afacerilor interne“ (internal affaires), care să aibă drept preocupare permanetă şi exclusivă verificarea declaraţiilor de avere şi efectuare de teste de integritate. În cazul verificărilor privind provenienţa unor bunuri, judecătorul sau procurorul care nu vrea sau nu poate să justifice provenienţa trebuie exclus din sistem, fără posibilitatea de a reveni.
Într-o analiză mai largă a măsurilor de creştere a standardului de integritate, se impune introducerea incompatibilităţii totale pentru parlamentari de a nu mai exercita în paralel cu mandatul o altă funcţie sau activitate publică sau privată (cu excepţia celei de ministru), pentru a evita orice tentaţie, ca să nu spun conflict de interese, în care parlamentarul iniţiază proiecte de lege în interes personal sau face lobby pentru un anumit vot în interes personal (de pildă, avocaţii etc.). În plus, opţiunea pentru un loc în parlament trebuie susţinută de disponibilitatea exclusivă pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice acestei demnităţi publice.
În aceeaşi ordine de idei, se impune restrângerea imunităţii pentru miniştri sau foşti miniştri numai la opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului, nu şi pentru răspunderea penală.
Ca o prioritate, avem urgent nevoie de confiscarea averilor nejustificate, mai ales ale persoanelor care îndeplinesc funcţii publice. Aceasta se poate face fie prin preluarea infracţiunii de „îmbogăţire ilicită“ din articolul 20 al Convenţiei ONU împotriva corupţiei – poate fi necesar în acest caz eliminarea art. 44 alin 8 al Constituţiei (prezumţia de dobândire licită a averii, inexistentă în legislaţiile altor state şi extrem de ciudată)-, fie prin construirea unui sistem de taxare, confiscare şi sancţionare similar cu cel din SUA: orice persoană care cheltuieşte sau dobândeşte bunuri în valoare mai mare decât veniturile legale pentru care a plătit taxe este amendată cu sume foarte mari, iar veniturile respective se confiscă. Aici ar intra şi politicienii sau funcţionarii care se îmbogăţesc în timpul mandatului cu mult peste venitul legal, dar şi cei din sectorul privat care acumulează bani şi bunuri nedeclarate şi netaxate.
