Pe aceeași temă
Teoria ordoliberalismului este rezultatul acţiunii concertate în perioada interbelică a părinţilor economiei sociale de piaţă. Preocupările ordoliberalismului sunt poate cel mai bine sintetizate de ceea ce a scris Franz Böhm. Ele sunt legate de „… chestiunea puterii private într-o societate liberă. Aceasta duce în mod necesar la întrebarea despre cum anume este realizată ordonarea unei economii libere. De aici, se ajunge la întrebarea despre ce tipuri şi posibilităţi de ordonări economice există de fapt, ce rol joacă puterea în fiecare dintre acestea, şi anume atât puterea guvernului, cât şi puterea persoanelor private şi a grupurilor private, şi ce fel de distorsiuni ale ordinii economice apar atunci când, în interiorul statului şi societăţii, se formează o altă împărţire a puterii decât aceea care este conformă cu ordinea respectivului sistem economic...“.
În acest flux de preocupări, gândirea ordoliberală cu cele două curente ale sale, adică cel al „Şcolii de la Freiburg“ şi cel al „Şcolii de la Köln“, ca şi cea a ordoliberalilor în sens mai larg, diferenţiază între cadrul instituţional (ordonarea) în care se desfăşoară procesele economiei de piaţă şi procesele însele (libera formare a preţurilor). Cuvântul latin „ordo“, desemna acel concept al filosofiei antice romane care definea starea ideală a unei societăţi civilizate; adică cea în care milioanele de oameni liberi şi de bună-credinţă pot să-şi urmărească într-o linişte sigură şi cu grad mare de previzibilitate treburile cotidiene. „Ordo“ era un cuvânt îndrăgit la Freiburg. El se potriveşte de fapt bine spiritului german, doritor să facă ordine şi să acţioneze în claritate.
Prima formulare în clar şi în public a ordoliberalismului german este făcută în 1936, prin publicarea de către Eucken, Böhm şi Grossmann – Doerth a unui text cunoscut ca Manifestul Ordo, sub titlul Sarcina noastră (Unsere Aufgabe). Acest text este o reacţie la eşecul şi dispariţia Republicii democratice de la Weimar, ce căzuse victimă luptei pentru putere între monopolurile avide de profituri, cartele industriale şi sindicate, în contextul sărăciei generalizate. În Manifestul Ordo este respins relativismul „Şcolii Istorice Germane“, care nu admitea existenţa unor valori primare şi a unor ţeluri finale, dar şi fatalismul socialiştilor relativ la legile inevitabile de dezvoltare din istorie.
Ordoliberalii dezvoltă o teorie sistemică de sine stătătoare despre ceea ce trebuie să facă statul pentru a feri libertatea şi bunăstarea indivizilor de grupurile de putere şi interese. Ei tind către acea libertate a individului care există doar prin domnia dreptăţii, inclusiv în economie, şi se termină acolo unde încep drepturile celorlalţi. Totul se desfăşoară însă într-un cadru finit, al graniţelor statale şi ale unui mediu înconjurător (ecologic) cu două dimensiuni: una umană şi cealaltă a naturii fizice.
Ordoliberalii constată că între subsistemele unui sistem economic există interdependenţe strânse, în sensul „Interdependenţei ordinilor“ (Interdependenz der Ordnungen) definit de Eucken. În consecinţă, orice intervenţie exterioară asupra pieţei va influenţa modul viitor de acţiune al tuturor agenţilor economici, prin aceea că aceştia îşi vor face planurile de acţiune în mod diferit faţă de situaţia în care nu ar fi existat intervenţia. Orice intervenţie într-o parte se face simţită asupra celorlalte părţi şi, ca urmare, activităţile economice înregistrează o scădere a profitabilităţii şi productivităţii, deoarece spaţiul previzibil de linişte şi securitate din viitor este mai mic, nimeni neputând de fapt şti când va apărea o nouă intervenţie.
Autorii Manifestului Ordo introduc şi cer implementarea în practica politicii economice a conceptului de „Constituţie economică“ (Wirtschaftsverfassung). Ea este sistemul de reguli de comportament, scrise dar şi nescrise, însă general acceptate, prin a căror practicare guvernul să asigure că agentul economic, aflat în competiţie pe piaţă, ia decizii cu adevărat libere, pe proprie răspundere şi neperturbat de intervenţii ale statului. Statul trebuie să fie suficient de puternic pentru a nu fi obligat să treacă dincolo de asigurarea şi aplicarea regulilor jocului (ordinea), de a rezista presiunilor luptei pentru putere economică şi politică dintre grupurile de interese şi marii agenţi economici. Aceştia, dacă ajung prea puternici, respectiv ocupă un segment prea mare de piaţă, vor putea până la urmă să cumpere aproape totul, inclusiv statul, prin „cumpărarea“ politicienilor.
Motivaţia tuturor ordoliberalilor, inclusiv a celor ai Şcolii de la Köln, nu este în primul rând economică în natura ei, ci antropologică şi marcată de imaginea creştină despre lume. Eucken cere în 1948 ca „… politica economică să realizeze ordinea liberă şi naturală voită de divinitate…“, care de fapt este, per se, o ordine liberală şi ecologică. În centrul acestei viziuni stă omul, în calitatea sa de creaţie a divinităţii şi care poartă răspundere pentru întreprinderile sale din timpul vieţii terestre.
Răspunderea presupune însă existenţa apriorică a libertăţii de a alege între alternativele posibile, precum şi spaţiul de manevră vizavi de ceilalţi actori, în condiţiile în care şi ei vor să se manifeste liber. Libertatea individuală şi circumstanţele libere de viaţă sunt aspecte indispensabile pentru demnitatea umană. De fapt, libertatea este o condiţie apriorică necesară pentru existenţa şi manifestarea unei personalităţi creştine. Aceasta din urmă, la rândul ei, se bazează pe legătura omului cu divinitatea. Vedem deci că libertatea şi creştinismul sunt de fapt indisolubil legate între ele, lucru afirmat şi de dogmele teologice, care susţin că omul este liber să aleagă pentru sau împotriva divinităţii.
Aceste moduri de a privi pot părea, la prima vedere, neobişnuite omului de ştiinţă sau de afaceri al anului 2010 din România, dar ele sunt reale în statele care împărtăşesc elementele principale ale ordoliberalismului. Aceasta este baza doctrinar-teoretică a succesului economic naţional şi internaţional de până acum a economiei sociale de piaţă în Germania, care s-a reconstruit cu succes după distrugerile de până în 1945.
Ordoliberalismul are mai multe merite. El formulează coerent o teorie de sine stătătoare, care critică principiul planificării şi colectivismului în economia Germaniei post-1933. Această reuşită pare a fi nesemnificativă dacă o privim din perspectiva anului 2010, când sistemul economiei de piaţă este deja prezent pe tot globul terestru, cu excepţia Coreei de Nord, a Cubei, Irakului şi poate a altor câtorva state. Însă, în contextul dictaturii anilor 1930 şi 1940, când economia era una de război, planificată, supercentralizată şi obligatorie, realizarea este un act de curaj şi considerabilă clarviziune.
Apoi, ordoliberalismul defineşte clar rolul vital al funcţionării şi credibilităţii instituţiilor în stabilirea regulilor de joc din economie. Imediat după 1945, el combate planificarea birocratică şi statală din partea instituţiilor şi oferă o alternativă reală la calea bătută de până atunci în funcţionarea economiei unei ţări. Acea cale credea că o competiţie haotică între agenţii economici pe o piaţă lăsată la voia întâmplării este curată sinucidere. Acestei căi îi vine în întâmpinare ordoliberalismul, arătând că din haos se naşte totuşi un sistem stabil.
De asemenea, ordoliberalismul apără în mod hotărât principiul libertăţii ca valoare fundamentală. El afişează scepticism în cel mai înalt grad cu privire la posibilitatea dirijării proceselor de piaţă şi ajungerea la rezultate pozitive pe această cale. Ordoliberalii acordă o mare importanţă interdependenţei diferitelor părţi ale sistemului social, mai ales atunci când este vorba de modelarea şi transformarea instituţiilor.
Doctrina aduce şi contribuţii în teoria ştiinţifică din domeniul definirii efectelor acţiunii instituţiilor asupra comportamentului uman. Ea afirmă că orice reformă socială trebuie să înceapă cu înnoirea instituţiilor şi cu limitarea controlului pe care statul îl poate exercita în mod arbitrar. Ordoliberalii se află foarte aproape de ceea ce Milton Friedman defineşte ca sarcini ale statului, şi anume: păstrarea justiţiei şi ordinii; definirea drepturilor de proprietate; garantarea îndeplinirii clauzelor contractuale; promovarea competiţiei; acţiunea pozitivă împotriva monopolurilor; protejarea celor slabi, minori sau handicapaţi.
În plan internaţional, ordoliberalismul, mai ales cel de la Freiburg, luptă împotriva pseudosocialismului opresiv, aşa cum a fost el cunoscut după 1945 în sfera de influenţă a URSS. Ordoliberalii propovăduiesc ideea că libertatea politică este inseparabilă de cea economică. Franz Böhm se exprimă în repetate rânduri împotriva existenţei oricărei compatibilităţi între un stat democratic şi un sistem economic socialist, centralizat şi planificat.
În esenţă, principiile teoretice cu care ordoliberalismul german contribuie la crearea bazelor economiei sociale de piaţă sunt: proprietatea privată; libertatea de a încheia contracte; răspunderea pentru consimţământul dat şi pentru acţiunile întreprinse; pieţele libere (libertatea intrării şi ieşirii de pe piaţă); dreptatea socială şi comunitatea; ecologia şi moralitatea; şi, pentru asigurarea capacităţii agenţilor economici de a-şi planifica investiţiile pe termen cât mai lung, stabilitatea monedei, adică inflaţie mică, şi constanţa politicii economice. Aceste principii se regăsesc atât în Constituţie, în legislaţie, în instituţii, cât şi în politica economică internă şi externă a Germaniei federale contemporane.
Două şcoli: Freiburg şi Köln
Pe măsură ce aprofundăm construcţia ordoliberală, constatăm că motivaţiile ordoliberalilor diverg totuşi între ele. În interiorul grupului „Ordoliberalilor în sens mai larg“ (Ordoliberale im weiteren Sinne), grup în care toţi sunt consideraţi „părinţi“ ai economiei sociale de piaţă, există două direcţii doctrinare diferite: a ordoliberalismului în sens mai restrâns, al lui Eucken şi Böhm (Şcoala de la Freiburg), mai apropiat de neoliberalismul lui von Hayek şi a ordoliberalilor corporatişti, Erhard şi Müller–Armack (Şcoala de la Köln).
Pe de-o parte, Şcoala de la Freiburg face, prin Eucken, Böhm şi von Hayek, joncţiunea dintre neoliberalismul german şi neoliberalismul economic anglo–saxon, devenit, după 1945, o doctrină mondială. Gândirea Şcolii de la Freiburg s-a format în contextul istoric interbelic al dispariţiei sistemului democratic al Republicii de la Weimar, al apariţiei naţional–socialismului şi al învingerii Germaniei în al doilea război mondial, adică între 1920 şi 1950. Ulterior, după 1962, poziţia Freiburgului între marile şcoli europene de economie, precum London School of Economics, a fost întărită în mod substanţial de von Hayek. Şcoala de la Freiburg se ocupă în primul rând cu obţinerea unui răspuns la întrebarea asupra instituţiilor fundamentale necesare asigurării unui cadru stabil şi credibil pentru ca procesele de creştere economică să decurgă fluent. În viziunea acestei şcoli, menirea statului este ca, având ajutorul justiţiei independente, să asigure, pentru fiecare individ, exercitarea dreptului la proprietate privată şi în acelaşi timp să îl oblige la asumarea răspunderii efectelor alegerilor sale libere, chiar dacă, în cazul activităţilor economice, acestea îl duc, uneori, prin etape de faliment. Apoi, la nivel macroeconomic, se doreşte asigurarea competiţiei şi a stabilităţii monedei.
Doctrina Şcolii de la Freiburg are un grad redus de socialism şi chiar de corporatism. Eucken şi Röpke atacă cu vehemenţă, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, tendinţele tuturor guvernelor, indiferent de orientarea lor, conservatoare sau socialistă, de a duce politici de redistribuire în stil egalitarist a veniturilor, precum şi principiul subvenţiilor. Ei avertizează despre pericolul transformării statului într-un transferator instituţionalizat de venituri, de la unii la alţii. Eucken explică contradicţia ce există între o politică statală de redistribuire a veniturilor şi o politică statală de menţinere a unei ordini competiţionale. În timp ce prima absolvă individul de o bună parte a răspunderii proprii pentru acţiunile întreprinse, cea de-a doua pune pe prim-plan răspunderea personală a indivizilor în contextul în care se aplică aceleaşi condiţii–cadru pentru toţi. Crezul fundamental al celor de la Freiburg este că, în interesul creşterii economice generale, spre binele tuturor indivizilor din societate, regulile ordinii competiţionale sunt cele ce trebuie respectate cu toată stricteţea, indiferent de posibilele urmări ce pot apărea pentru indivizi sau grupuri. Se are în vedere asigurarea dreptăţii sociale din punctul de vedere al condiţiilor–cadru.
Şcoala de la Köln, pe de altă parte, condusă de Müller–Armack, cu care simpatizează şi Rüstow, are o orientare mai socialistă şi corporatistă. Ea face joncţiunea cu gândirea economică germană cu tendinţe spre corporatism şi social, fiind oarecum mai „catolică“. Poate nici nu este de mirare, dacă ne gândim că ea a apărut în „fortăreaţa catolică“ (katholische Hochburg) a Germaniei de nord: arhidieceza romano–catolică de la Köln, este, după arhidieceza nord–americană de Chicago, a doua din lume ca volum al contribuţiilor financiare la subvenţionarea Vaticanului. Müller–Armack, Rüstow şi Erhard acţionează pentru ca statului să îi revină rolul de a corecta prin acţiuni pozitive efectele de inegalitate ce rezultă prin acţiunea legilor pieţei libere.
Astfel, Şcoala socioliberală de la Köln aplică dreptatea socială de fapt stării materiale a entităţilor societăţii, şi nu condiţiilor-cadru. La începutul anilor 1970, fenomenul de imixtiune a statului în interiorul proceselor economice, prin programe guvernamentale de investiţii, subvenţii şi prin redistribuire impozitară, chiar capătă amploare în politica economică practică. Alte elemente introduse de Şcoala de la Köln sunt „principiul ecologic şi moral“, inspirat din gândirea creştină. Ecologia este privită ca o parte a răspunderii pe care o are individul faţă de mediul înconjurător natural. Moralitatea faţă de mediul înconjurător uman este cealaltă faţetă a răspunderii faţă de universul creat. Erhard se află, datorită gândirii sale, dar şi funcţiilor politice avute, la intersecţia atât a curentelor interne germane, cât şi a celor internaţionale.
Economia socială de piaţă – linii directoare
Din 1948 până în prezent, economia socială de piaţă are o filosofie esenţialmente liberală, bazându-se pe teoria filosofică denumită ordoliberalism. Economia socială de piaţă cuprinde şi captează în mare măsură esenţa spiritului şi a popoarelor de la nord de Alpi şi dintre coasta franceză a Atlanticului şi linia râului Vistula.
Economia socială de piaţă integrează performanţa economică, securitatea publică, echitatea socială şi dialogul dintre partenerii sociali. Economia socială de piaţă reface şi rezolvă pozitiv rolul economic al statului într-o economie cu iniţiativă privată. În prezent, economia socială de piaţă asigură consensul societăţii germane, rezolvând în mod demn problemele sociale ale majorităţii cetăţenilor şi determinând succesul economiei în plan intern şi internaţional. Economia socială de piaţă este un exemplu de sistem economic şi social a cărui studiere extinde orizontul de cunoaştere şi, în unele privinţe, dă o imagine de ansamblu despre multele interdependenţe ce există între politic, economic, naţional şi internaţional. Afirmaţia este valabilă mai ales în perioada actuală, în care în România se caută modele de sistem economic şi social potrivite cu interesele naţionale şi cu specificul structurii sufleteşti româneşti. Economia socială de piaţă a devenit cunoscută în lumea economiştilor şi a universitarilor occidentali, odată cu miracolul economic german din perioada 1948-1966.
În prezent, este sistemul economic şi social al Germaniei, cea de-a cincea putere economică din lume şi prima din Europa, în clasificarea făcută după contribuţia la formarea totalului PIB-ului mondial. Părţi ale sale se mai aplică în Olanda, Austria, Suedia, Elveţia şi Franţa. Acest model influenţează considerabil evoluţia Uniunii Europene ca organism internaţional. Economia socială de piaţă este sistemul economic şi social care a făcut posibil miracolul renaşterii multor economii şi state europene şi, în special, a Germaniei din starea de putere înfrântă în cel de-al doilea război mondial şi dezorientată prin excesele din timpul dictaturii naţional-socialiste.
Pe scurt explicat, economia socială de piaţă este un model de organizare economico-socială ale cărui baze teoretice au fost puse în statele riverane Rinului în Europa de Vest şi în unele ţări scandinave, în perioada industrializării de după anii 1880 şi până înspre 1945. Economia socială de piaţă nu este nici economie liberă dereglementată de piaţă de tip anglo-american şi nici economie socialistă; este a treia cale în economie. Din punct de vedere doctrinar, nu este bazată nici pe neoliberalism şi nici pe socialism, ci pe ceea ce se numeşte ordoliberalism. După 1945, acest model teoretic de economie s-a implementat practic în legislaţie şi în instituţii în Germania, scoţând ţara din criză şi din marasmul efectelor războiului, ducând la miracolul economic german dintre 1948-1970. Astfel, s-a creat un nou reper în politica economică. E vorba de ceea ce acum se numeşte „Economia socială de piaţă. Modelul German“.
În acest model economic al economiei sociale de piaţă, individului trebuie să i se ofere protecţie, prin intermediul unor instituţii de stat, de abuzurile ce i se pot face de către acumularea de putere economică. Atât de abuzurile puterii private din economia liberă (patroni şi firme prea puternice), cât şi de abuzurile puterii de stat (guvern şi instituţii oarbe). În economia socială de piaţă, chiar dacă realizarea de profit este principalul factor motivator al creativităţii şi competitivităţii economice, profitul nu este destinat pentru a fi folosit doar în beneficiul privat, individual al companiilor care îl realizează, cum este în cazul modelului economiei neoliberale de piaţă, ci şi în interesul public, al binelui comun. În economia socială de piaţă, scopul pieţei şi al companiilor are şi valenţe sociale cu rădăcini în concepte culturale, teologice şi istorice.
În economia socială de piaţă din UE are şi România un „input“ indirect: este vorba de adoptarea în acest document de politică economică a ideilor părintelui creştin-democraţiei italiene: preotul romano-catolic Luigi Sturzo, originar din România, descendent al familiei princiare Sturza. Ideile lui Sturzo au fost adoptate chiar în preambulul declaraţiei, alături de şi în completarea celor ale cancelarului german (1963-1966) şi ministrului federal al Economiei (1948-1963) Ludwig Erhard, creatorul economiei sociale de piaţă în Germania.
Dacă Erhard a caracterizat esenţa şi spiritul economiei sociale de piaţă prin propoziţiile: „Vreau să mă întreţin din propriile resurse, vreau să iau propriile mele decizii în viaţă şi să preiau responsabilitatea pentru destinul meu. Din partea statului, aştept doar ca el să asigure precondiţiile care să-mi permită să trăiesc în acest fel“, Luigi Sturzo a completat ideile lui Erhard, spunând: „Apărarea iniţiativei private este bazată pe crezul că o economie planificată de stat nu este numai o politică economică proastă, ci sufocă în acelaşi timp liberatea şi este nocivă binefacerii sociale“.
* SORIN MUREŞAN, născut în 1965 la Cluj, a fost diplomat de carieră în Direcţia de diplomaţie economică a MAE, la Ambasada României de la Bonn, Germania (1998-2000 şi 2007-2008), precum şi consilier parlamentar la Camera Deputaţilor în perioada 1994-1997. Este doctor în ştiinţe economice al Univesităţii Babeş-Bolyai din Cluj şi master în studii diplomatice al Universităţii Westminster din Londra. Are 7 volume publicate în română, engleză şi germană pe teme de politică economică, politică externă, istorie şi relaţii parlamentare internaţionale. În prezent este director al firmei de consultanţă economică şi politică şi de business development East-West Europe al The Diplomatic Economist Ltd.
