Pe aceeași temă
Stabilitatea economică, politică şi socială reprezintă condiţia iniţială pentru creşterea economică şi pentru dezvoltarea unei naţiuni. Distribuţia inegală şi neechitabilă a bunurilor constituie un factor de sporire a tensiunilor sociale. O cale de rezolvare a problemelor de acest fel este urmărirea consensului în sfera socialului, a economicului, a politicului. Acest efort cere însă din partea societăţii un angajament explicit şi o activitate economică sustenabilă.
Vitalitatea oricărei ordini sociale şi politice se bazează pe activitatea economică a naţiunii. Modelul economic socialist şi-a dovedit incapacitatea de a se susţine pe o perioadă îndelungată. Sistemul capitalist pur este, la rândul lui, departe de a fi un model de succes. Numai luând în considerare diferenţele dintre categoriile sociale şi nevoile diferite ale acestora, gândindu-ne la binele comun, la legitimitatea diplomatică şi la inviolabilitatea demnităţii umane, putem pune bazele unui consens în societate, care să urmărească pacea, stabilitatea şi prosperitatea atât în interiorul societăţii, cât şi în relaţiile acesteia cu societăţile vecine şi putem vorbi de o dezvoltare economică globală. Un asemenea model de consens a fost deja găsit şi se numeşte „economia socială de piaţă“.
Economia socială de piaţă se distinge ca sistem economic atât de socialism, cât şi de laissez-faire-ul capitalist. Spre deosebire de acesta din urmă, economia socială de piaţă combină interesul întreprinderilor private cu reglementările statului în economie, într-o încercare de a institui libera competiţie, un grad mare de ocupare a forţei de muncă, adică şomaj redus, un standard ridicat al vieţii şi condiţii de muncă corespunzătoare. Într-o economie socială de piaţă, negocierile colective se poartă adeseori la nivel naţional, între organizaţiile patronale şi confederaţiile sindicale. (...)
Noi, germanii, suntem mândri de economia noastră, susţinută de principiile economiei sociale de piaţă. Sistemul dezvoltat după cel de-al doilea război mondial în Germania de Vest include atât o dimensiune materială, cât şi una socială. Politica economică germană s-a bazat pe conceptul de economie socială de piaţă. Ideea centrală era păstrarea mecanismelor pieţei libere, fără a afecta însă sectorul social, cu scopul de a asigura echitatea socială şi de a ne asigura că fiecare cetăţean german va beneficia de pe urma creşterii economice şi a sporirii avuţiei naţionale.
Piaţa germană funcţionează după principiul „echilibrului dintre cerere şi ofertă“. Acest echilibru determină preţurile produselor şi serviciilor. Pentru a asigura o funcţionare eficace a celor două constante, cererea şi oferta, este important să impunem acele reguli care garantează libera competiţie şi împiedică abuzul de putere pe piaţă. În felul acesta, şi prin intermediul mecanismelor de piaţă, se pot dezvolta oportunităţile de consum, se pot motiva furnizorii în a realiza inovaţii şi a promova avansul tehnologic, se poate realiza distribuţia veniturilor şi profiturilor în funcţie de realizările individuale. În acelaşi timp, aceleaşi mecanisme împiedică acumularea excesivă de putere pe piaţă. Crearea unui cadru pentru competiţia corectă şi eficientă este responsabilitatea statului, care trebuie totodată să stimuleze, prin măsuri specifice, indivizii în acţiunile lor independente şi să sprijine iniţiativa privată. Instituţiile statului nu au voie să fie prea insistente şi să intervină grav în activitatea economică a indivizilor. De aceea este important să nu se aloce prea multă responsabilitate către instituţiile statului. Prin natura lui, statul îşi asumă un rol de colector de impozite şi taxe, care pun o sarcină pe economie şi societate. Această sarcină cade în primul rând asupra muncii şi limitează, în consecinţă, libertatea fiecăruia de a dispune de veniturile proprii după dorinţă.
Ideea economiei sociale de piaţă a fost elaborată de către un faimos politician german, membru al Uniunii Creştin-Democrate (CDU) şi cancelar federal între 1963 şi 1966, Ludwig Erhard. Acesta era un reprezentant de vază al şcolii economice ordoliberale – un liberalism economic care acorda un rol-cheie statului în societate. Principiul fundamental al ordoliberalismului este protecţia tuturor actorilor de pe piaţă, atât în calitate de furnizori, cât şi în calitate de beneficiari. Coinventator al conceptului a fost colegul lui Erhard, Müller-Armack, aflat din 1952 în poziţia de şef al Direcţiei generale pentru politici economice fundamentale din Mininsterul Economiei, care a fixat pentru prima dată în scris termenul de „economie socială de piaţă“, descriindu-l ca un fenomen, o manifestare a economiei de piaţă, care este dirijată cu intenţia de a satisface priorităţile sociale.
Germania era, în urma regimului nazist, o ţară în căutarea democraţiei, libertăţii şi justiţiei în toate sferele sociale. Doream să avem o economie liberă de intervenţia statului şi ieşită de sub dominaţia acestuia. Singurul rol pe care ni-l doream pentru stat era acela de protector al mediului competiţional în faţa tendinţelor monopoliste şi oligarhice, inclusiv de propria putere. Termenul de „social“ dorea să arate că Germania de Vest îşi dorea o economie naţională nu doar în interesul celor bogaţi şi puternici, ci şi spre folosul muncitorilor şi al celorlalte categorii sociale mai slabe, care poate nu ar fi capabile să facă faţă cerinţelor de competitivitate ale economiei de piaţă. Termenul „social“ a fost ales în defavoarea celui de „socialist“ pentru a distinge sistemul propriu de acela în care statul îşi păstra dreptul de a interveni şi de a conduce economia.
În spatele principiilor economiei sociale de piaţă stă un mai vechi concept german, de ordine, în baza căruia o economie, o societate, o politică ar trebui să fie structurată, dar nu dictatorială. Fondatorii economiei sociale de piaţă au insistat pe faptul că a gândi în termeni de ordine este esenţial pentru dezvoltare şi progres. În afara termenului de ordine, Ludwig Erhard foloseşte şi conceptual combinat de „dreptul la ordine“, pentru a sublinia că ordinea ar trebui să ţină de libera alegere a fiecăruia şi să nu fie impusă nimănui prin niciun mijloc.
De-a lungul timpului, termenul de „social“ din economia socială de piaţă a început să capete un destin propriu. A adus economia Germaniei de Vest către un foarte dezvoltat sistem providenţial, cel mai scump şi mai de succes din lume. Mai mult, guvernul federal şi landurile componente au trecut la compensarea iregularităţilor din ciclurile economice şi a schimbărilor din structura producţiei mondiale, prin protejarea şi sprijinirea activă a unor ramuri economice. Guvernul devenea un instrument de conservare a unor industrii, pierzându-şi rolul de arbitru. Începând cu anii 70, statul a jucat un rol din ce în ce mai important în economie. Încercările cancelarului Helmut Kohl de a reduce implicarea statului în viaţa economică, în anii 80, nu au avut întotdeauna succes, el fiind nevoit să se concentreze mai degrabă pe provocările apărute odată cu reunificarea germană. În condiţiile anilor 90, statul a trebuit să-şi asume o poziţie mai puterincă în economie.
După definiţa proprie, economia germană este atât conservatoare, cât şi dinamică. Este conservatoare în sensul în care se bazează parţial pe tradiţiile germane, însemnând că noi, germanii, acordăm o anumită importanţă rolului jucat de stat în economie, că ne supunem regulilor şi că suntem prudenţi atunci când e vorba să facem o investiţie sau să ne asumăm anumite riscuri antreprenoriale. Economia germană este însă dinamică, în sensul în care este orientată către creştere şi către dezvoltare durabilă, chiar dacă această dezvoltare ar putea fi mai lentă şi modestă, nu rapidă şi spectaculoasă. Încercăm să combinăm economia de piaţă cu un sistem social de bunăstare.
Termenul de „economie socială de piaţă“ nu a fost niciodată folosit în legile germane ca model economic, pentru că nu avem în Constituţie un capitol separat care să privească economia. Totuşi, elementele centrale ale conceptului, precum libertatea de asociere, libertatea contractelor, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă, ancorate în Constituţie, formează bazele economiei sociale de piaţă şi exclud extremele precum planificarea centralizată în economie sau capitalismul nereglementat. În mai 1990, Tratatul cu privire la uniunea monetară, economică şi socială între Republica Federală Germania şi fosta Republică Democrată Germană creează cadrul legal în care economia socială de piaţă devine ordinea economică a Germaniei unificate. (...)
*NORBERT BECKMANN-DIERKES, referent al Departamentului Europa Centrală şi de Est al Direcţiei Generale pentru Cooperare Internaţională a Fundaţiei „Konrad Adenauer“. Oficialul KAS a fost prezent la sfârşitul lunii aprilie în România la întâlnirea constitutivă a grupului de lucru KAS-ISP „Economie socială de piaţă şi ordoliberalism“. Textul de faţă reproduce ample pasaje din cuvântul introductiv rostit atunci de către domnul Norbert Beckmann-Dierkes.
