Pe aceeași temă
Spre deosebire de romano-catolicism, creştinismul răsăritean n-a produs o foarte bogată reflecţie sistematică asupra condiţiei spirituale a omului în contextul social şi politic al modernităţii. Ortodoxiei pare să-i fie caracteristic mai degrabă discursul sub specie aeternitatis, atras de promisiunea veşniciei şi mai puţin interesat de complicaţiile istoriei terestre. Această trăsătură a Bisericilor orientale a fost observată chiar de Alfred Müller–Armack — important sociolog al religiilor şi unul dintre fondatorii ordoliberalismului german1. Contemplativitatea şi „instinctul eshatologic“ al ortodoxiei furnizează garanţiile unei stabilităţi ferme (mai ales pe terenul eticii, al esteticii liturgice şi al teologiei dogmatice), dar şi riscurile unor confuzii practice şi teoretice (pe terenul disputelor ideologice găzduite în agora cetăţii).
Care este atitudinea ortodoxiei contemporane faţă de realităţi presante precum: proprietatea individuală, piaţa liberă, solidaritatea intracomunitară, sărăcia cronică, şomajul, politicile fiscale ale statului etc.? Pentru a afla răspunsul la aceste dileme, apelul la documentele sinodale recente (cum ar fi „doctrina socială“ a Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobată oficial în 2000) nu va fi suficient2. Absenţa unor structuri centraliste în ecleziologia ortodoxă face inutilă căutarea unor răspunsuri standardizate la toate problemele de ordin social, economic şi politic cu care se confruntă ţările de pe întreg mapamondul.
De aceea, o perspectivă ortodoxă asupra ordinii sociale va rezulta mai ales dintr-o asimilare a viziunii patristice despre om, univers şi comunitate, precum şi din interiorizarea principiilor etice formulate de Biserica apostolică. Cercetătorii vor descoperi un anumit eclectism doctrinar în chestiuni care privesc dezbaterile economice contemporane. Răspunsurile ortodoxiei la probleme istorice concrete rămân deschise. Doctrina socială şi economică a ortodoxiei este dinamică şi dialogică, deşi păstrează nemodificate anumite constante.
Relaţia între ortodoxie şi ordoliberalism nu poate fi neglijată, plecând chiar de la angajamentul religios profund al gânditorilor economiei sociale de piaţă3.
Ordine politică şi organizare socială
Atât pentru creştinism, cât şi pentru doctrinarii economiei sociale de piaţă, noţiunea de ordine este fundamentală. În toate marile civilizaţii, spunea Eric Voegelin, oamenii caută un tip de ordine cosmologică, politică şi sufletească. Istoria umanităţii poate fi descrisă drept un conflict între mai multe viziuni despre ordine – modernitatea seculară fiind „tranşată“ de fundamentala diferenţă dintre ordinea bazată pe libertate individuală şi ordinea paternalistă a statului.
Toate activităţile omeneşti sunt ritmate în raport cu ordinea temporală (marcată de calendar) şi cu ordinea spaţială (structurată prin măsurători similare). În absenţa unei înţelegeri asupra ordinii transcendentale, organizarea socială şi politică rămâne deficitară. Absenţa ordinii produce alienare, haos, violenţă. În civilizaţia europeană, ordinea metafizică structurează şi articulează simbolic realitatea, plecând de la căutarea ubicuă şi recunoaşterea sacrului. Ordinea metafizică intersectează apoi ordinea cetăţii, consacrată prin trecerea de la nomadismul vânătoresc la sedentarismul agrar şi prin naşterea primelor structuri stabile de reprezentare pe relaţia individ-comunitate.
Întregul angrenaj politic, social şi economic implică vieţile personale ale oamenilor într-un vast sistem de interdependenţe şi determinări care, în ultimă instanţă, reprezintă binele comun. Contractele economice, munca, datoriile asumate în plan militar, practicile de ordin cultural-simbolic şi viaţa spirituală – toate aduc un plus de coerenţă în viaţa individizilor ameninţaţi, altminteri, de spectrul anomiei4.
Teologia politică a creştinismului răsăritean (de la Eusebiu al Cezareei5 până la Vladimir Soloviov6) porneşte de la câteva observaţii acute echivalenţa între rău şi anarhie. Atât în planul ordinii sociale, cât şi în sfera angajamentelor existenţiale, lipsa organizării reprezintă un deficit major. Definiţia ordinii variază în funcţie de epoca istorică şi situarea culturală a unei naţiuni.
Dar, aproape în orice împrejurare, noţiunea de ordine va presupune existenţa unui început (arche) – adică a unei temelii fondatoare – şi a unui sens final (telos), adică a unui orizont de împlinire pentru oameni. Edmund Burke (1729–1797) a introdus în gândirea politică noţiunea de „contract veşnic“ între cei care au fost, cei care sunt şi cei încă nenăscuţi. Ordinea politică trebuie să menţină această comunicare între trecut, prezent şi viitor, făcând posibilă utilizarea celor mai trainice forme de inteligenţă, ingeniozitate şi înţelepciune venite din tradiţie. Între incipit şi finis, există evident instanţe intermediare care reglează şi armonizează interacţiunea dintre individ şi societate. Cu acest sentiment al unei slujiri pasagere, omul politic se poate consacra efortului de limitare a entropiei sociale şi a tendinţelor anarhice din viaţa comunităţii.
Dezordinea în absenţa unei temelii morale şi a unei finalităţi transcendente, care să depăşească egoismul de primă instanţă al invidiului rupt de exigenţa comunicării şi a interacţiunii solidare cu semenii, tradusă estetic, produce urâtul şi alungă muzicalitatea; în termeni etici, dezordinea facilitează viciul şi inhibă virtutea; sub raport epistemologic, dezordinea naşte sofismul, înlocuind astfel adevărul cu falsul; în plan juridic, dezordinea favorizează nedreptatea şi corupţia; dezordinea, în fine, poate coincide cu un plus de violenţă, criminalitate sau infracţionalitate stradală.
Creştinismul recunoaşte în dezordine un factor ostil libertăţii spirituale şi prosperităţii materiale a omului. Ordinea, pe de altă parte, nu poate fi creată artificial, prin mijloace exclusiv politice de supraveghere şi normare centralistă a vieţii cetăţenilor. Din raţiuni istorice, teologii şi gânditorii patristici nu puteau fi familiarizaţi – precum reprezentanţii Şcolii de la Salamanca în secolul XVI – cu noţiunea de ordine autoconstituită a pieţei. Nici ordinea neplanificată a capitalismului n-a putut fi un subiect serios de reflecţie în societăţile feudale ale Estului european. Totuşi, patristica apreciază noţiunea de ordine naturală, în contrast cu orice hybris antropologic (construit după modelul Babel). Ordinea artificială, care ignoră finitudinea condiţiei umane, eşuează.
Accentul pus pe moderaţie şi pe economia la scară umană nu poate surprinde o sensibilitate creştină.
Atât ordoliberalismul, cât şi creştinismul răsăritean converg în respingerea elanurilor progresist-revoluţionare, care tind să abolească instituţiile, valorile şi etosul cultivat de „vechiul regim“ (îndeobşte, regimurile care tind să recunoască valoarea tradiţiei iudeo-creştine şi impactul valorilor religioase asupra culturii euro-atlantice). Roepke & co. au criticat tropismele revoluţionare ale regimurilor fasciste sau comuniste din Europa secolului XX, deplângând căderea într-o „stare de excepţie“ în raport cu exigenţa ordinii politice şi a legii naturale.
Note:
1 . Alfred Müller–Armack, Zur Religionssoziologie des europäischen Ostens, Weltwirtschaftliches Archiv, vol. 61 (1945), reluat în Religion und Wirtschaft. Geistesgeschichtliches Hintergründe unserer europäischen Lebensform, Stuttgart, 1959.
2. Pentru un compendiu util pe această temă, vezi volumul coordonat de Ioan I. Ică Jr. & Germano Marani (ed.), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente — documente — analize — perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.
3. Peter Hartz, Deutsche Wirtschaftsordnung: Ersonnen hinter Klostermauern (26.06.2008),http://www.wiwo.de/politik-weltwirtschaft/deutsche-wirtschaftsordnung-ersonnen-hinter-klostermauern-297838/3/ (accesat 1 iulie 2010).
4. W. Eucken, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, Tübingen, J.C.B. Mohr, 1952, p. 332 a vorbit despre „interdependenţa ordinilor“ (apud Samuel Gregg, An Ordered Liberty. A Treatise on the Free Society, 2009, Lexington Books, Lanham MD, p. 12).
5. Eusebiu al Cezareei, Historia Ecclesiastica.
6. Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, trad. rom.: Nina Nicolaeva, cuvânt înainte de Ion Ianoşi, Ed. Humanitas, 1994.
