Pe aceeași temă
Să privim la SUA – ţară cu cei mai mulţi nobelişti în economie şi locul cu cele mai puternice programe de studii economice. Predicţiile macroeconomiştilor au ajuns obiect de ironie publică. Ba ieşim, ba nu ieşim din criză. Curba ieşirii din criză are formă când de U, când de V, când de W, când de L. De câte ori se anunţă public un indicator relevant pentru monitorizarea crizei, mantra este „indicatorul cutare surprinde din nou experţii care prevăzuseră că acesta va arăta cutare şi cutare, pe când el arată altceva“. Totul pare mai mare, mai mic sau în altă direcţie decât prevăd aceştia.
Poate e nedrept, dar aceasta e impresia pe care o lasă. Dovada: glumele mai mult sau mai puţin sărate care circulă pe seama macroeconomiştilor. (O echipă compusă din trei macroeconomişti merge la un concurs de vânătoare. Apare un iepure. Trage primul. Pe lângă. Trage al doilea. Pe lângă. Al treilea nu mai trage de loc, cade în genunchi, ridică mâinile spre cer şi începe să strige triumfător: l-au nimerit! L-au nimerit! Echipa noastră a învins!)
Exemple şi întrebări
Alt exemplu, tot în SUA. Sub impactul crizei recente are loc o resuscitare a retoricii keynesiste, idei vechi de peste o jumătate de secol, îmbrăcate în haină nouă. Problema este că, în momentul în care se invocă principiile keynesiste, se formează imediat două tabere. Prima tabără susţine că în economie este inevitabil ca investitorii să facă erori, iar economia trebuie lăsată să se cureţe singură de acestea. Criza nu este altceva decât nota de plată a deciziilor greşite, etapă în care sistemul se curăţă de balast. Cealaltă tabără keynesistă susţine că statul trebuie să intervină. În perspectivă keynesiană, a aştepta ca economia să se cureţe de toxine şi să-şi revină pe cale naturală este prea costisitor şi riscant. Statul trebuie să facă ceva, chiar dacă nu e foarte clar cu ce efect.
Pentru discuţia de faţă nu contează cine are dreptate. Ceea ce contează este că, într-o chestiune de asemenea importanţă practică, disciplina economică este scindată. Ne spune şi una, şi contrariul ei, folosind argumente lansate cu decenii şi secole în urmă. Şi o face cu atitudinea că toată chestiunea este una pur ştiinţifică, bazată pe cifre şi formule complicate, pe care numai iniţiaţii le pot judeca cu adevărat.
Ce ne spun însă toate acestea despre ştiinţa economică? Cu aparenţa sa de precizie, cu jargonul său intimidant, cu statisticile şi formulele sale matematice, ea şi-a câştigat un loc respectat în imaginarul public. Dar este meritat, într-adevăr, acest loc? Poate ea prezice şi explica, aşa cum pretind adepţii săi? Nu vom încerca un răspuns aici. Doar o observaţie: este tot mai evident că, pentru a-şi menţine credibilitatea şi legitimitatea, discursul şi retorica publică privind fenomenul economic au nevoie de o ajustare în pretenţii şi ton. Mai mult, se pare că mare atenţie trebuie acordată unui nivel chiar şi mai elementar, deloc sofisticat. Este vorba de cel al înseşi semnificaţiei termenilor vehiculaţi.
Economia socială de piaţă
Să luăm ca exemplu arhicunoscutul termen de „economie socială de piaţă“. Toată lumea – politicieni, experţi, mass-media - foloseşte termenul în mod abundent. Şi toţi se comportă ca şi cum ar avea un înţeles lipsit de ambiguităţi.
Dar lucrurile nu stau astfel. Ce este totuşi economia socială de piaţă? Acea formă de etatism şi intervenţionism criticată, nu de mult, de V. Klaus? Sau o formă modernă de liberalism economic, aşa cum o prezentau părinţii ordoliberali ai noţiunii? Când spunem „economie socială de piaţă“, ne referim la ideea fondatoare sau la modul în care această idee a evoluat şi s-a metamorfozat în ultima jumătate de secol? Este economia socială de piaţă o idee de dreapta (cum spun liberalii clasici şi creştin-democraţii)? Sau de stânga (cum sugerează social-democraţii)? Ambele tabere par să o revendice.
Iată deci că o noţiune mult vehiculată şi influentă nu este totuşi deloc clară. Nu toţi înţelegem acelaşi lucru când spunem „economie socială de piaţă“. Şi atunci întrebarea este: ce criticăm şi ce susţinem când ne pronunţăm cu privire la aceasta?! Avem aici un exemplu elementar de confuzie flagrantă în discursul public economic.
Un demers interesant
Acesta este contextul în care trebuie să privim un recent demers al Fundaţiei „Konrad Adenauer“. Fundaţia, a cărei misiune organizaţională presupune, la loc central, răspândirea şi dezvoltarea ideii de economie socială de piaţă, încearcă acum un demers menit să confrunte această problemă. Şi, în mod interesant, o va face printr-un experiment sau proiect pilot, ce se desfăşoară în România, în parteneriat cu Institutul de Studii Populare.
Pe scurt, Fundaţia „Konrad Adenauer“ lucrează pentru consolidarea unui grup de lucru la Bucureşti, pe tema Ordoliberalism şi economie socială de piaţă. Timp de un an şi jumătate acesta va funcţiona ca un poligon de încercare pentru un proiect exploratoriu, care va răspunde implicit întrebărilor de mai sus. Obiectivul explicit este triplu: 1) studierea ideilor economice ordoliberale şi a economiei sociale de piaţă (origine, evoluţie şi implementare), cu un accent special pe relevanţa lor pentru secolul XXI şi pentru situaţia ţării noastre şi UE; 2) propagarea acestor idei în sfera mass-media, academică şi politică în România şi 3) studierea şi evaluarea oportunităţii şi mijloacelor de adoptare practică în ţări precum România a formulelor de organizare economică inspirate de principiile economiei sociale de piaţă.
Grupul e alcătuit din specialişti din mediul universitar şi al cercetării, experţi din sectorul public şi de stat, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mediului de afaceri, jurnalişti, politicieni şi studenţi. Vor fi traduse principalele lucrări de referinţă din bibliografia temei, vor fi organizate câteva conferinţe, vor fi încurajate studiile aplicate. Se va tatona şi posibilitatea trecerii de la principii şi teorii la schiţarea de politici publice inspirate de acestea. Este un experiment. Un laborator din care şi partea română, şi partea germană vor învăţa. Primii, despre relevanţa şi aplicabilitatea unor idei. Ceilalţi, despre replicabilitatea şi potenţialul extinderii acestui tip de experiment în clarificare şi edificare.
Modestie şi credibilitate
Evident că un demers precum cel al Fundaţiei „Konrad Adenauer“, eventual replicat în alte şi alte contexte, nu este decât o contribuţie modestă la rezolvarea marii probleme a discursului economic de azi. Nu poţi aştepta miracole. Dar este un început. Dacă economia nu este chiar ştiinţa predictivă ce se pretinde a fi, mai multă moderaţie nu ar strica. Şi atunci, poate că o reconsiderare a tipului de atitudine, mai modestă, propus de autori precum fondatorii ordoliberali ai ideii de economie socială de piaţă, ar putea contribui cu ceva la ameliorarea actualei situaţii în care aşteptările publicului, ridicate şi întreţinute de pretenţiile de ştiinţificitate, sunt constant şi inevitabil dezamăgite.
În goana după iluzia exactităţii tehnice şi statistice, ştiinţa economică pare a pierde mult din acea elementară claritate conceptuală, care, atunci când este prezentă, poate să o facă atât de utilă publicului. Această claritate, ce este întotdeauna însoţită de o mai bună focalizare pe aspectele publice şi practice ale discursului economic, poate fi însă recuperată. Şi aici, rolul unor iniţiative modeste, dar cu mize ce transcend graniţele laboratorului naţional în care sunt experimentate, precum cea a Fundaţiei „Konrad Adenauer“, poate fi decisiv.
La toate cele de mai sus, ar mai fi ceva de adăugat. Un astfel de demers, în context românesc, are o semnificaţie specială. El fixează un necesar jalon în spaţiul confuz al dezbaterii noastre publice privind modelele şi politicile economice relevante economiei româneşti. Fie şi numai pentru aceasta, este un efort ce trebuie aplaudat şi susţinut.
