Pe aceeași temă
Încă din ianuarie 1990, reprezentanţii Bisericii cereau CFSN să autorizeze angajarea ei în diferite proiecte sociale şi recrutarea personalului necesar pentru susţinerea acestei implicări, prin crearea de secţii de Teologie-Asistenţă Socială în cadrul institutelor teologice. Patriarhia Română a înfiinţat chiar de atunci Fondul Solidarităţii Creştine, ulterior transformat în Fondul Filantropia, integral destinat susţinerii activităţilor sociale ale Bisericii.
Unul dintre principiile fundamentale ale activităţilor social-caritative ale Bisericii, aşa cum era definit de la începutul anilor 90 de mitropolitul Moldovei, Daniel Ciobotea, era „îmbinarea Liturghiei cu filantropia“, respectiv a asistenţei religioase şi grijii pastorale cu asistenţa materială, medicală şi psihologică, într-un efort terapeutic de vindecare integrală a omului (în acelaşi timp trup şi suflet).
La început, activitatea socială a Bisericii consta în primul rând în ceea ce vom numi filantropie – proiecte de ajutorare directă şi pe termen scurt: pachete cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente, rechizite, mai rar bani, precum şi materiale de construcţie. Acestea au fost şi continuă să fie organizate regulat, cu ocazia sărbătorilor sau în situaţia producerii unor calamităţi, fiind finanţate prin instituirea de colecte publice la nivelul parohiilor, eparhiilor sau, după caz, al întregii ţări. Acest tip de acţiuni, care nu cer eforturi financiare permanente, nici competenţe foarte specifice din partea organizatorilor, au continuat să vizeze numărul cel mai mare de persoane până târziu, în anii 2000.
Asistenţa religioasă în spitale, azile şi orfelinate avea să fie organizată iniţial informal, pe baza solicitărilor sau în acord cu conducerea respectivelor unităţi. În anul 1995, un prim Protocol de colaborare între Biserică şi Ministerul Sănătăţii avea să reglementeze prezenţa şi atribuţiile preoţilor din spitale (nu şi din azile şi orfelinate) – atribuţii exclusiv religioase – dar lăsa deschisă problema finanţării. Prin negocieri prelungite, până în anii 2000, numărul de posturi de preoţi de spital finanţate fie integral, fie parţial de către CNAS sau de Secretariatul de Stat pentru Culte a crescut treptat. Un nou Protocol de colaborare între Ministerul Sănătăţii şi Patriarhia Română, adoptat în iulie 2008, adăuga celui dintâi dimensiunea caritativă şi medicală, deschizând tacit posibilitatea extinderii prevederilor la azile şi orfelinate.
De la jumătatea anilor 90 începea coordonarea instituţională a proiectelor sociale ale Bisericii la nivelul întregii ţări. În anul 1994 este înfiinţat sectorul „Diaconia“ al Patriarhiei Române şi structuri similare apar la nivelul fiecărei eparhii. Reunirea lor într-un unic sistem de asistenţă socială şi filantropică al Bisericii Ortodoxe avea să fie lentă, procesul continuând şi astăzi. În anul următor îşi termina studiile prima generaţie de asistenţi sociali teologi. În 1997 a fost creat Serviciul de asistenţă socială şi misionară al Bisericii şi formulat „cu titlu experimental“ primul său regulament, completat şi adoptat oficial abia în anul 2001.
Articularea serviciului de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe era capilară: se puteau organiza proiecte la fiecare nivel (parohie, protopopiat, eparhie, patriarhie), nivelurile superioare având adăugate sarcini de coordonare şi supraveghere. Regulamentul din 2001 făcea, totodată, legătura între parohii şi preoţii capelani din instituţiile publice, prevăzând colaborarea acestora pe diferite proiecte sociale.
În a doua jumătate a anilor 90, activităţilor Bisericii pe care le-am numit filantropice (ajutoarele directe) li se adaugă în mod vizibil cele de asistenţă socială propriu-zisă. Atunci se constituie – şi se multiplică – proiecte sociale cu costuri medii şi cu funcţionare permanentă sau cvasipermanentă, presupunând investiţii pe termen mai lung. Astfel, de exemplu, sunt create sub egida Bisericii Ortodoxe un mare număr de cantine sociale; apar cabinete medicale (mai ales stomatologice), mici clinici private şi farmacii sociale ce ofereau medicamente gratuite sau cu preţuri modice; se structurează proiecte de asistenţă la domiciliu sau centre specializate de primire şi îngrijire pentru copii şi vârstnici, proiecte de adopţii la distanţă etc. Crearea şi autorizarea de funcţionare a unor spitale ortodoxe va veni abia în anii 2000.
Regulamentul din 2001 viza constituirea unui serviciu de asistenţă socială profesionalizat, dar formularea lui – normativă – nu corespundea întru totul cu realitatea de pe teren: nu toate eparhiile virau la timp (unele deloc) contribuţiile pentru Fondul Filantropia; nivelul activităţilor pe teren, precum şi calitatea formării personalului implicat în aceste activităţi era foarte variabil de la o eparhie la alta; armonizarea sistemelor de organizare a diferitelor asociaţii şi structuri constituite în fiecare eparhie s-a dovedit a fi dificilă, iar comunicarea între diferitele niveluri era deficitară; în fine, o parte dintre asociaţiile ortodoxe care funcţionau independent de centrul eparhial au refuzat afilierea la serviciul de asistenţă socială al Bisericii, căutând să evite constrângerile centralizării administrative.
Tot în a doua jumătate a anilor 90 se schimbă stilul comunicării publice privind implicarea socială a Bisericii. Dacă, cu unele excepţii, eparhiile ofereau în revistele bisericeşti doar informaţii minime despre proiectele sociale ale Bisericii, răspunzând explicit la critici provenite din societatea civilă, încep să fie publicate regulat rapoarte şi comunicate tot mai ample despre proiectele desfăşurate.
În sfârşit, tot în contextul dezbaterii publice amintite se conturează o altă idee: deşi nu aceasta fusese opţiunea iniţială, reprezentanţii Bisericii îşi pun problema recuperării integrale a proprietăţilor bisericeşti confiscate în diferite momente istorice de către stat, pentru a le pune în slujba lucrării caritative a Bisericii2.
În prima parte a anilor 2000, asistăm la schimbarea progresivă a sensului pe care statul însuşi îl atribuie implicării cultelor în proiecte sociale. Treptat, se conturează principiul cultelor ca instituţii de utilitate publică, parteneri sociali ai statului şi, în termenii Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, „furnizori de servicii sociale“ (art. 10.7) complementare faţă de cele ale statului.
Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales la nivelul Patriarhiei Române, această perioadă a fost într-adevăr una a proiectelor de tip parteneriat cu statul şi cu diferite organizaţii naţionale şi internaţionale, vizând, de exemplu: combaterea traficului de persoane, ajutorarea familiilor de romi victime ale Holocaustului, asistenţa pentru şi combaterea intoleranţei faţă de persoanele bolnave de SIDA, prevenirea şi combaterea violenţei în familie şi sunt create primele cabinete de consiliere psihologică3. Anii 2000 adaugă încă o dimensiune sistemului de asistenţă social-caritativă al Bisericii, cea educativă şi de prevenţie.
Protocolul de colaborare între Guvernul României şi Patriarhia Română în domeniul incluziunii sociale, semnat în octombrie 2007, şi cel între Patriarhie şi Ministerul Sănătăţii, din iulie 2008, întregesc această tendinţă, propunând ca direcţii de colaborare şi teme precum educaţia pentru sănătate, protecţia mediului, combaterea adicţiilor şi sprijinirea familiilor în dificultate, acordând Bisericii şi un rol consultativ în formularea legislaţiei în domeniu.
Acesta este parcursul sistemului caritativ al Bisericii Ortodoxe, aşa cum îl citim din documente; dar poate oamenii aşteptau altceva...
NOte:
1. Irina Nicolau, Cu sufletul la gură, revista 22, an II, nr. 24 (74), 21 iunie 1991, p. 12.
2. Regăsim această logică – compensatorie şi de finanţare a proiectelor sociale ale Bisericii – în recentele proiecte legislative vizând trecerea unor proprietăţi din domeniul public în proprietatea Bisericii Ortodoxe (a se vedea proiectele pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte: http://www.culte.ro/InitiativeLegislativeDetalii.aspx?id=352, acces : 25 octombrie 2010).
3. De exemplu, Asociaţia „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Iaşi (iniţial Craiova).
