Pe aceeași temă
„17. (...) Dezvoltarea umană integrală presupune libertatea responsabilă a persoanei şi a popoarelor: nicio structură nu poate garanta această dezvoltare în afara şi mai presus de responsabilitatea umană. «Mesianismele încărcate cu promisiuni, dar fabricatoare de iluzii» îşi bazează întotdeauna propriile propuneri pe negarea dimensiunii transcendente a dezvoltării, cu siguranţa că o au în întregime la dispoziţia lor. Această falsă siguranţă se transformă în slăbiciune, deoarece comportă aservirea omului redus la condiţia de mijloc pentru dezvoltare, în timp ce umilinţa celui care primeşte o vocaţie se transformă în adevărată autonomie, deoarece eliberează persoana. Paul al VI-lea nu se îndoieşte de faptul că piedici şi condiţionări frânează dezvoltarea, dar este şi sigur că «fiecare rămâne, oricare ar fi influenţele care se exercită asupra lui, artizanul reuşitei sale sau al falimentului său». Această libertate se referă la dezvoltarea pe care o avem în faţa noastră, dar, în acelaşi timp, se referă şi la situaţiile de subdezvoltare, care nu sunt rod al întâmplării sau al unei necesităţi istorice, ci depind de responsabilitatea umană. Pentru aceasta «popoarele înfometate interpelează astăzi în mod dramatic popoarele opulenţei». Şi aceasta este vocaţie, un apel adresat de către oameni liberi unor oameni liberi pentru o asumare comună a responsabilităţii. (...)
44. Concepţia drepturilor şi obligaţiilor în dezvoltare trebuie să ţină cont şi de problemele legate de creşterea demografică. E vorba de un aspect foarte important al adevăratei dezvoltări, deoarece se referă la valorile vieţii şi familiei la care nu se poate renunţa. A considera creşterea populaţiei ca primă cauză a subdezvoltării este incorect, chiar şi din punct de vedere economic: e suficient să ne gândim, pe de o parte, la scăderea semnificativă a mortalităţii infantile şi la prelungirea mediei de viaţă care există în ţările dezvoltate din punct de vedere economic; pe de altă parte, la semnele de criză care se pot observa în societăţile în care există o scădere îngrijorătoare a natalităţii. Desigur, este necesar să se acorde atenţia cuvenită unei procreaţii responsabile, care constituie, între altele, o contribuţie eficientă la dezvoltarea umană integrală. Biserica, ea care îndrăgeşte adevărata dezvoltare a omului, îi recomandă respectarea deplină a valorilor umane şi în exercitarea sexualităţii: nu poate fi redusă la un simplu fapt hedonist şi ludic, aşa cum educaţia sexuală nu se poate reduce la o instruire tehnică, cu singura preocupare de a-i apăra pe cei interesaţi de eventuale contagieri sau de «riscul» procreativ. Aceasta ar echivala cu sărăcirea şi desconsiderarea semnificaţiei profunde a sexualităţii, care, în schimb, trebuie să fie recunoscută şi asumată cu responsabilitate atât de persoană, cât şi de comunitate. De fapt, responsabilitatea interzice fie considerarea sexualităţii ca o simplă sursă de plăcere, fie reglementarea cu politici de planificare forţată a naşterilor. În ambele cazuri, suntem în prezenţa unor concepţii şi a unor politici materialiste, în care persoanele ajung să îndure diferite forme de violenţă. La toate acestea trebuie să se opună competenţa primară a familiilor în acest domeniu, faţă de stat şi faţă de politicile sale restrictive, precum şi o educaţie corespunzătoare a părinţilor.
Deschiderea responsabilă din punct de vedere moral faţă de viaţă este o bogăţie socială şi economică. Naţiuni mari au putut să iasă din mizerie şi din cauza numărului mare şi a capacităţilor locuitorilor lor. Dimpotrivă, naţiuni odinioară înfloritoare cunosc acum o fază de nesiguranţă şi, în unele cazuri, de declin, tocmai din cauza natalităţii scăzute, problemă crucială pentru societăţile cu nivel de trai avansat. Diminuarea naşterilor, uneori sub aşa-numitul «indice de înlocuire», pune în criză şi sistemele de asistenţă socială, le măreşte costurile, contractează izolarea economiilor şi, prin urmare, resursele financiare necesare investiţiilor, reduce disponibilitatea de muncitori calificaţi, restrânge bazinul «creierelor» la care să se apeleze pentru necesităţile naţiunii. În afară de aceasta, familiile mici, şi uneori foarte mici, riscă să sărăcească relaţiile sociale şi să nu garanteze forme eficiente de solidaritate. Sunt situaţii care prezintă simptome de încredere scăzută în viitor, precum şi de oboseală morală. Astfel, devine o necesitate socială, şi chiar economică, să se propună încă noilor generaţii frumuseţea familiei şi a căsătoriei, corespunderea acestor instituţii la cele mai profunde exigenţe ale inimii şi demnităţii persoanei. În această perspectivă, statele sunt chemate să propună politici care să promoveze centralitatea şi integritatea familiei, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, celulă primă şi vitală a societăţii, luând asupra lor şi problemele sale economice şi fiscale, respectând natura sa relaţională.
45. A răspunde la exigenţele morale cele mai profunde ale persoanei are repercusiuni importante şi benefice şi pe plan economic. De fapt, economia are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă; nu de o etică oarecare, ci de o etică prietenă a persoanei. Astăzi se vorbeşte mult despre etică în domeniul economic, financiar, al întreprinderii. Se nasc centre de studiu şi cursuri de formare în domeniul business ethics, se răspândeşte în lumea dezvoltată sistemul certificatelor etice, ca urmare a mişcării de idei născute în jurul responsabilităţii sociale a întreprinderii. Băncile propun conturi şi fonduri de investiţii aşa-numite «etice». Se dezvoltă «finanţele etice», mai ales prin microcredit şi, mai general, prin microfinanţe. Aceste procese sunt demne de apreciere şi merită un sprijin amplu. Efectele lor pozitive se fac simţite şi în arii mai puţin dezvoltate ale pământului. Totuşi, e bine de elaborat şi un valabil criteriu de discernământ, deoarece se observă un anumit abuz al adjectivului «etic» care, folosit în mod generic, poate să desemneze şi conţinuturi foarte diferite, până acolo încât să treacă sub protecţia sa decizii şi alegeri contrare dreptăţii şi adevăratului bine al omului.
De fapt, depinde mult de sistemul moral de referinţă. Asupra acestui argument, doctrina socială a Bisericii are un aport specific al său de dat, care se întemeiază pe crearea omului «după chipul lui Dumnezeu» (Gen. 1,27), o realitate din care provine demnitatea inviolabilă a persoanei umane, precum şi valoarea transcendentă a normelor morale naturale. O etică economică ce ar face abstracţie de aceşti doi pilaştri ar risca, în mod inevitabil, să piardă propria conotaţie şi să se preteze la instrumentalizări; mai precis, ea ar risca să devină funcţională pentru sistemele economico-financiare existente, în loc să corecteze disfuncţiile lor. Printre altele, ar ajunge chiar să justifice finanţarea de proiecte care nu sunt etice. Apoi, nu trebuie să se recurgă la cuvântul «etică» în mod discriminatoriu din punct de vedere ideologic, lăsând să se înţeleagă că nu ar fi etice iniţiativele care nu s-ar decora în mod formal cu acest calificativ. Trebuie să se lucreze – observaţia este aici esenţială! – nu numai ca să se nască sectoare sau segmente «etice» ale economiei sau ale finanţelor, ci pentru ca întreaga economie şi toate finanţele să fie etice şi să fie astfel nu printr-o etichetare din exterior, ci prin respectarea exigenţelor intrinsece naturii lor. În această privinţă, vorbeşte cu claritate doctrina socială a Bisericii, care aminteşte că economia, cu toate domeniile sale, este un sector al activităţii umane.
46. Luând în considerare tematicile referitoare la raportul dintre întreprindere şi etică, precum şi evoluţia pe care o face sistemul productiv, se pare că distincţia care s-a impus până acum între întreprinderi care au ca scop profitul (profit) şi organizaţiile care nu au ca scop profitul (nonprofit) nu mai este în măsură să dea cont complet despre realitate, nici să orienteze în mod eficient viitorul. În aceste ultime decenii a apărut o amplă arie intermediară între cele două tipologii de întreprinderi. Ea este constituită din întreprinderi tradiţionale, care însă subscriu pacte de ajutor pentru ţările înapoiate; din fundaţii care sunt expresie a fiecărei întreprinderi; din grupuri de întreprinderi care au scopuri de utilitate socială; din lumea diversificată a subiecţilor din aşa-numita economie civilă şi de comuniune. Nu e vorba numai de un «al treilea sector», ci de o nouă realitate amplă, eterogenă, care implică privatul şi publicul şi care nu exclude profitul, însă îl consideră instrument pentru a realiza finalităţi umane şi sociale.
Faptul că aceste întreprinderi împart sau nu câştigurile sau că asumă una sau alta din configuraţiile prevăzute de normele juridice devine secundar faţă de disponibilitatea lor de a concepe profitul ca pe un instrument pentru a obţine finalităţi de umanizare a pieţei şi a societăţii. Este de dorit ca aceste noi forme de întreprindere să găsească în toate ţările şi o configuraţie juridică şi fiscală corespunzătoare. Ele, fără a lua nimic din importanţa şi din utilitatea economică şi socială a formelor tradiţionale de întreprindere, fac să evolueze sistemul spre o asumare mai clară şi completă a obligaţiilor, din partea subiecţilor economici. Nu numai atât, însăşi pluralitatea formelor instituţionale de întreprindere generează o piaţă mai civilizată şi, în acelaşi timp, mai competitivă.“
(Sursa: http://documente.catholica.ro/caritas-in-veritate/)
