Pe aceeași temă
Iată motive pentru care săracii nu trebuie priviţi ca o masă indistinctă, ci mai degrabă tipologic, plecând de la relieful unic al fiecărei individualităţi. Săracii vor fi întotdeauna cu noi, fără să proiecteze în afară acelaşi tip de sărăcie. Întâlnim uneori demnitatea umană pe reverul unei haine uzate; există însă şi fenomenul sărăciei mizerabiliste, gata să facă prozeliţi şi să producă mormane de gunoaie. Ceea ce creştin-democraţia doreşte să învingă este sărăcia disperării, a resentimentului, a invidiei, a blestemului care retează aripi, blochează imaginaţia şi produce un lanţ de falimente sociale. Cum poate fi deci tratată dimensiunea negativă a sărăciei?
Dimensiunea religioasă
La această întrebare, ortodoxia răsăriteană a oferit adesea răspunsuri marcate de condiţionările economice ale societăţilor premoderne. Cel mai frecvent argument patristic pentru ieşirea din starea de sărăcie ţine de recalibrarea dorinţei individuale şi redistribuţia bogăţiei în societate. În textele unui Clement Alexandrinul sau omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, o puternică responsabilitate revine astfel clasei celor prosperi, după cum fundamentală rămâne rectitudinea morală a celui care cere şi primeşte ajutor din afară.
Grija pentru cei nevoiaşi – în mod evident prezentă în textele biblice – nu poate pierde din vedere cauzele complexe şi profunde ale sărăciei. Aşa cum perspectiva asupra igienei corporale, de pildă, evoluează dinspre textele de început ale Vechiului Testament către Noul Testament, şi perspectiva asupra penuriei nu se poate limita la discursul din Psalmi (unde săracul este victimă). Cartea Proverbelor asociază mai des sărăcia cu lâncezeala şi absenţa disciplinei interioare – o temă la fel de actuală şi astăzi. Eradicarea leprei ca boală a pielii, prin mijloacele medicinei moderne, nu face mai puţin actuală parabola evanghelică despre cei zece leproşi; în acelaşi fel, indigenţa nu va dispărea printr-un program de redistribuţie a bunurilor.
Sunt temeiuri pentru a spune că perspectiva biblică şi patristică permite o tratare dinamică a problemei sărăciei. Timpul ne-a arătat că există măsuri inspirate pe care o societate trebuie să le ia pentru a îmbunătăţi starea de igienă corporală sau de prosperitate materială a populaţiei. Evitarea deversării resturilor menajere în canalele de apă potabilă este o lege a medicinei la fel de puternică ca imperativul deschiderii pieţelor către interacţiunea comercială. Riscul de boală şi sărăcie va scădea direct proporţional cu aplicarea acestor măsuri. Mai mult, modernitatea ne-a arătat că respectarea legilor proprietăţii, precum şi consolidarea unui cadru constituţional de funcţionare a corpului politic, pe lângă respectul acordat dreptului fundamental la viaţă, facilitarea accesului la cunoaştere sau respectarea unor norme etice fundamentale – toate acestea pot contribui la ieşirea din pauperitate sau, dimpotrivă, la adâncirea în viciile cronice ale economiei de subzistenţă. O viziune unilaterală şi strict deterministică asupra culturii materiale (cu tot contextul de afluenţă sau penurie generat de aceasta) va permite oricând revenirea la egalitarismul invidiei şi la incriminarea ideologică a „exploatatorilor“ (cei îmbogăţiţi fie ilegitim, fie prin moşteniri „imorale“, fie prin eforturi proprii).
Dezmoştenirea sărăciei
Evident, compasiunea şi milostenia rămân valori nobile şi perene, atâta vreme cât ele nu cad sub incidenţa unui dictat statal. Libertatea individuală este garanţia virtuţii. Sărăcia fizică este adesea favorizată din perspectiva disciplinei spirituale asumate de cei foarte puţini (statistic vorbind), care asumă voturile monahale (de unde forţa spirituală a unui Francisc de Assisi sau Nil Sorsky). Indigenţa fizică nu exclude însă bogăţia de idei sau pulsul vital şi înnoitor al creativităţii. Soluţia pentru ieşirea din sărăcie nu poate fi confundată, aşadar, cu retorica teologilor neomarxişti ai „eliberării“, incapabili să investigheze cauzele structurale ale dependenţei unor continente precum Africa sau America Latină de ajutorul străin*.
Fiind o confesiune religioasă deschisă comunicării cu alteritatea – favorabilă aşadar misionarismului –, Ortodoxia nu poate ignora un fapt crucial pentru întâlnirea între culturi şi popoare: libertatea comerţului cu idei, valori şi produse materiale. Îmbogăţirea aproapelui – a familiei sale şi a ţării acestuia – nu poate surveni acolo unde domină reglementările protecţioniste şi interesele de grup, de clan sau de trib. Adesea, sărăcia este rezultatul împovărătoarelor bariere puse în calea negoţului de bunuri, precum şi al lipsei de protecţie legală în favoarea proprietăţii private.
Factori agravanţi pentru sărăcie mai pot fi: trândăvia, absenţa culturii instituţionale, haosul managerial, nepotismul, centralismul, tirania, îndatorarea masivă şi ignorarea relaţiei între cheltuieli şi venituri; supralicitarea creditului în absenţa productivităţii; birocraţie pletorică, costisitoare şi constipată a statului; excesul de reglementare a pieţelor; sindicalismul, care face imposibilă adaptarea sectorului guvernamental la turbulenţele naturale ale pieţei libere; ignoranţa intelectuală şi retardarea tehnologică (tema biblică a comorii ascunse fiind relevantă economic – un caz notoriu fiind resursele bogate de minereu din Afganistan, în valoare de 1 trilion de dolari, complet neexplorate până în 2010) etc.
Pe scurt, sărăcia este un fenomen tulburător, pe care însă teologia ortodoxă nu-l poate trata dintr-o perspectivă monocauzală şi „monofizită“ (ignorând aşadar factorul uman).
Penurie asistată
Nu doar actorii religioşi, ci şi actorii politici ai spaţiului românesc n-au reuşit să indice cu suficientă forţă gravitatea unei probleme moştenite din perioada comunistă: asistenţialismul. Fără sărăcia endemică prelungită în anii tranziţiei, politicile sociale ale statului n-ar fi apăsat atât de grav pe umerii întreprinzătorilor din mediul privat. Combaterea sărăciei severe ar putea diminua cheltuielile sociale, contribuind la retragerea statului din economie şi la relansarea factorului privat atât în domeniul producţiei de capital, cât şi al filantropiei.
Comunismul a produs penuria prin abuziva anulare a dreptului la proprietate. Imediat după 1947, oamenii au fost deposedaţi de bunuri; inteligenţa a fost trimisă în lagăre şi închisori; gospodăriile agricole şi-au pierdut uneltele; ţăranii
s-au transformat treptat în sclavi ai marilor feude patronate de nomenclatura Partidului. În acest fel, o stare de depresie colectivă s-a instalat la nivelul societăţii. Industrializarea forţată a economiei a produs succese punctuale, incapabile să reziste presiunii pieţei globale. Când visul autarhic s-a spulberat (prin dispariţia CAER), toată sărăcia lumii comuniste a ieşit la suprafaţă.
În ultimii 20 de ani, tentaţia populistă şi presiunea electorală constantă au încurajat atât Executivul, cât şi Legislativul să promoveze politici contradictorii. Am văzut, la stânga şi la dreapta, oameni politici dispuşi să combată efectele, dar nu şi cauzele profunde ale sărăciei.
Meritocraţie şi compasiune
Devine imperativ, aşadar, ca orice decizie creştin-democrată care vizează limitarea pauperităţii să ţină cont de două principii fundamentale: meritocraţie şi solidaritate.
Virtutea autodeterminării (adică înmulţirea talanţilor): iată o obligaţie morală, spirituală şi culturală care revine fiecărei persoane umane, din punctul de vedere al democraţiei creştine. Asistenţa socială a statului (vizibilă în pensii timpurii, salarii compensatorii, indemnizaţii, sporuri camuflate etc.) nu poate fi oferită decât celor cu adevărat nevoiaşi. Numai indivizii interesaţi să treacă printr-un proiect de recalificare profesională vor trebui să beneficieze de ajutorul statal. Nu vor putea primi ajutor părinţii care nu îşi trimit copiii la şcoală. De asemenea, cei care primesc subvenţii pentru căldură trebuie să facă dovada cheltuirii banului în acest scop. Studenţii care primesc burse doctorale trebuie să-şi încheie la timp cursurile postuniversitare (având obligaţia restituirii sumelor în caz de eşec). Etc.
Virtutea compasiunii care susţine principiul solidarităţii. Democraţia creştină admite că unele forme de întrajutorare nu pot fi limitate exclusiv la domeniul filantropiei sau al carităţii private. Există aspecte negative implicate de lupta acerbă pentru resurse şi, în ultimă instanţă, de încleştarea specifică oricărui neodarwinism social. Deşi virtutea creşte exclusiv pe solul libertăţii, o minimă redistribuţie a veniturilor ar putea acoperi – în absenţa corupţiei guvernamentale – golurile create de accidente personale ori de neşansa care caracterizează viaţa multor oameni. Cu siguranţă, organizaţiile caritabile private şi Bisericile sunt chemate la o implicare cât mai activă în viaţa comunităţilor locale. Uneori, însă, ajutorul venit din partea guvernului central (în caz de cutremure, inundaţii etc.) nu poate fi refuzat.
Plecând de la aceste consideraţii (rezumate în Noul Testament de parabola înmulţirii talantului şi de pilda samariteanului milostiv), creştin-democraţia pledează simultan pentru îmbrăţişarea meritocraţiei şi pentru cultivarea compasiunii. Desigur, guvernul nu este o entitate personalizată, înzestrată cu sentimente. Nu ne putem face iluzii cu privire la binele moral realizat de cei care redistribuie bogăţia dintr-un buzunar într-altul. Cu toate acestea, va fi greu de susţinut – în contextul românesc, cel puţin – soluţia statului minimal, fără a genera puternice mişcări de stradă. Tranziţia de la statul asistenţial la o societate autoguvernată trebuie făcută gradual.
Refuzul colectivismului
Creştin-democraţia încurajează fiecare individ să-şi ia viaţa în propriile mâini. Numai astfel el poate fi dar, iar nu o povară pentru semenii săi. În acelaşi timp, o lume şlefuită de principiul iubirii sacrificiale (caritas) va admite că şi persoanele care au eşuat în viaţă merită, totuşi, a doua şansă. Sprijinul oferit de societate trebuie să fie cât mai bine monitorizat – fapt care încurajează implicit principiul subsidiarităţii. Ceea ce poate fi făcut la nivel local nu trebuie transferat la nivel central.
Confruntată cu problema sărăciei, creştin-democraţia îmbină pragmatismul economic cu o valorizare spirituală a relaţiei cu aproapele. Dezvoltarea economică, stimularea investiţiilor şi recompensarea muncii, privatizarea, combaterea severă a corupţiei şi diminuarea birocraţei, reglementarea vieţii sociale prin aplicarea principiului subsidiarităţii în vederea reducerii la maximum a centralismului excesiv în administraţie – toate acestea ţin de sfera eficienţei economice. Nu e nimic romantic ori sentimental într-o asemenea atitudine.
În acelaşi timp, virtutea numită caritas nu se traduce exclusiv în alocarea de bunuri materiale. Educaţia intelectuală sau artistică, virtuţile sufleteşti, bogăţia morală sau tăria de caracter sunt tot atât de importante „bunuri“ pentru ieşirea omului din disperare, anomie sau marasm lăuntric. Sărăcia nu se combate fără principiul speranţei. Solidaritatea socială, de asemenea, este un act de generozitate care nu trebuie să pericliteze stabilitatea materială şi spirituală a viitoarelor generaţii. O îndatorare excesivă a statelor suverane conduce la împovărarea celor nenăscuţi cu datorii pentru care aceştia din urmă nu sunt responsabili. Problemele moştenite din trecut trebuie rezolvate în prezentul palpabil al timpului istoric, iar nu plasate într-un viitor nedeterminat.
Un răspuns creştin-democrat
Creştin-democraţia tratează diferit sărăcia, întrucât priveşte către rădăcinile nevăzute ale penuriei (spre deosebire de socialiştii atenţi doar la golurile exterioare şi interesaţi numai de reparaţia materială, pe termen scurt). Totodată, creştin-democraţii evită cinismul liberalismului laissez-faire, care priveşte sărăcia celor mulţi şi neputincioşi drept o fatalitate istorică (oferind echivalenţa economică pentru noţiunea calvină de predestinare la iadul teologic a celor care n-au avut şansa elecţiunii divine).
În Germania postbelică, discipolii lui Konrad Adenauer & Ludwig Erhard au sfidat pretenţia de monopol a socialiştilor, care vorbeau exclusiv despre sărăcie pentru că nu cunoşteau reţeta bunăstării. Fiind inspirată de învăţătura creştină, doctrina popularilor porneşte de la o filosofie personalistă, complet diferită de colectivismul socialist. Creştin-democraţii nu demonizează bogăţia, se feresc de egalitarismul invidiei şi nu predică utopia ieşirii definitive din sfera sărăciei. În fapt, sărăcia sau bogăţia sunt valori relative.
Dacă socialismul caută să imanentizeze o prezumptivă apocatastază eshatologică, creştin-democraţia menţine diferenţa între virtute şi păcat; nu se scandalizează în faţa asimetriilor dintre cei bogaţi şi cei săraci; taxează numai averile fraudulos dobândite, aşa cum demotivează lenea; recunoaşte prăpastia dintre inteligenţă şi prostie; admite existenţa unor ierarhii „supt veac“ şi dincolo de timp.
Creştin-democraţia se plasează astfel la centru-dreapta. Individul şi comunitatea locală sunt primii responsabili pentru succesul unui proiect. A culpabiliza mereu agenţii externi („globalizarea“, „moştenirea colonială“, „imperialismul“ etc.) înseamnă să fugi de responsabilitatea personală. În măsura în care românii n-au abandonat etica muncii profesioniste şi n-au uitat penuria anilor 1980, inculcată prin centralismul economiei planificate, creştin-democraţia oferă acestei ţări şansa ieşirii din criză.
Hernando de Soto – The Mystery of Capital: Why Capitalism Triumphs in the West and Fails Everywhere Else, Basic Books, 2000; Dambisa Moyo – Dead Aid: Why Aid Is Not Working and How There is Another Way for Africa, 2009; Michael Novak – The Catholic Ethic and the Spirit of Capitalism, Free Press, 1993.
