22 PLUS, nr. 309: Războiul împotriva drogurilor – o politică publică eşuată

Jack A. Cole* | 23.11.2010

Pe aceeași temă

Sunteţi fost poliţist şi fondator al unei organizaţii care nu e de acord cu războiul împotriva drogurilor. Care sunt argumentele dumneavoastră?
Războiul împotriva drogurilor durează de 40 de ani în Statele Unite – e deja cel mai lung război din istoria SUA, care a costat până acum peste 3,5 trilioane de dolari. Singurele rezultate sunt cele peste 41 de milioane de arestări făcute în cazul infracţiunilor nonviolente legate de droguri. Am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să distrugem vieţile acelor oameni, am băgat la închisoare cât mai mulţi dintre ei. În ciuda tuturor acelor bani cheltuiţi şi a vieţilor ruinate, în ziua de azi drogurile sunt mai ieftine, mai puternice şi mai uşor de procurat decât erau în anii 70, când eu le cumpăram, fiind poliţist sub acoperire. Aceasta este esenţa unei politici publice eşuate.

Cum aţi ajuns să lucraţi ca poliţist sub acoperire la Narcotice?
Am lucrat ca agent sub acoperire al poliţiei din New Jersey timp de mai bine de 14 ani. A fost alegerea mea, deoarece credeam atunci că drogurile vor distruge societatea. Am fost crescut cu filme de propagandă, ca Reefer Madness – „dacă tragi un fum de marijuana, iei un topor şi-ţi ucizi familia!“. Apoi am devenit poliţist şi  am fost alimentat cu şi mai multe minciuni, despre cum drogaţii, pleava societăţii, ucid oamenii legii, aşa că trebuie să scăpăm cumva de ei. Când am intrat în Brigada Narcotice, în 1970, războiul împotriva drogurilor abia începuse, iar eu chiar credeam că voi salva lumea de la distrugere. Dintr-o echipă de 7 poliţişti de la Narcotice am ajuns la un birou cu 76 de oameni. După două săptămâni de instrucţie, am fost aliniaţi şi fiecare al treilea poliţist a fost desemnat să lucreze sub acoperire – prin urmare, aveam 25 de agenţi undercover, iar eu eram unul dintre ei.

A existat un moment specific în care v-aţi dat seama că acest război nu e soluţia împotriva drogurilor?
După 3 ani de muncă sub acoperire, mi-am dat seama cât de mult greşim: nu arestam pe cine trebuie, ne concentram asupra puştanilor care consumau droguri, şi nu asupra furnizorilor. Apoi, m-am simţit mai apropiat de unii dintre cei pe care îi ţineam sub observaţie decât de unii dintre colegii şi superiorii mei. Nu eram aşa de diferit faţă de oamenii pe care îi cercetam: cu toţii vroiam să avem o slujbă, să fim respectaţi, să ne putem întreţine familiile. Singura diferenţă dintre mine şi ei era că ei doreau să consume substanţe pe care eu nu le vroiam. Pe de altă parte, eu consumam whisky, un drog mult mai periculos, şi uite că nu m-a arestat nimeni!
Am ajuns la concluzia că, prin activitatea noastră, facem mai mult rău decât bine, deoarece, cu cât arestam mai mulţi oameni, cu atât familiile lor se afundau în vârtejul drogurilor, de unde nu mai puteau răzbi. Pentru că aceşti oameni, când ieşeau din închisoare, nu mai puteau spera să capete o slujbă, aşa că singura lor posibilitate era să vândă droguri. Apoi, am observat că, dacă un poliţist în uniformă arestează pe cineva pentru viol sau jaf, numărul acestor infracţiuni scade în comunitatea respectivă, în timp ce, dacă eu arestam pe cineva pentru droguri, vânzările de narcotice nu se împuţinau. Cu fiecare arestare pe care o făceam, pur şi simplu cream un loc de muncă pentru care se băteau sute de alţi dealeri dispuşi să rişte pentru a obţine profituri uriaşe. Mai mult, cream un loc de muncă sigur: dacă cineva vedea un furnizor de narcotice la un colţ de stradă cum câştigă sute de dolari pe zi şi se hotăra să facă şi el acelaşi lucru la colţul alăturat, exista riscul ca primul dealer să-l împuşte; dar dacă noi îl arestam pe acest dealer, atunci noul furnizor nu se mai temea de concurenţă.

Cu toate acestea, aţi lucrat în continuare sub acoperire timp de alţi peste 10 ani, împotriva convingerilor dumneavoastră...
Au fost mai multe motive pentru care am continuat să lucrez la Narcotice. În primul rând, era o slujbă foarte bună: nu aveam un program fix de lucru şi, în plus, eram foarte bine văzuţi de superiori şi mai ales de public, care pur şi simplu ne idolatriza, considerându-ne eroi. Iar asta creează un fel de dependenţă. Sigur, eu aveam şi alte adicţii pe vremea aceea: eram dependent de adrenalina eliberată de provocarea de a mă confrunta cu marii dealeri de droguri, persoane foarte inteligente care ajunseseră să ocupe poziţii înalte în ierarhia infracţională. Ajunsesem să rezolv cazuri în care era vorba despre droguri în valoare de miliarde de dolari, iar asta reprezenta o provocare pe care nu mi-o puteam refuza.
Mulţi dintre colegii mei credeau cu adevărat că luptau într-un „război împotriva drogurilor“, o metaforă foarte dură într-o democraţie, pentru că un război se poartă împotriva unui inamic, or, pentru noi, inamicul erau toţi ceilalţi potenţiali consumatori de droguri. Un studiu recent arată că 97 de milioane de oameni au consumat anul trecut substanţe interzise în Statele Unite. Prin urmare, toţi aceştia sunt infractori care ar trebui arestaţi şi încarceraţi, aşa cum prevede legea. Slavă Domnului că nu putem să-i arestăm pe toţi, pentru că, dacă am face-o, am împărţi societatea americană în două categorii: oamenii aflaţi în închisoare şi cei care îi păzesc! Eu n-aş vrea să trăiesc într-o asemenea societate.

* * *

LEAP

Law Enforcement Against Prohibition (LEAP) este o organizaţie fondată în 2002 de Jack A. Cole şi alţi 4 poliţişti pensionari sau activi, ca răspuns la eşecul politicilor antidrog. În prezent, LEAP are peste 30.000 de susţinători în 78 de ţări, printre care nu se află doar poliţişti, ci şi procurori, judecători, gardieni de la închisori, agenţi FBI şi alţii care solicită încetarea prohibiţiei în domeniul drogurilor.

Jack A. Cole

Membru fondator al LEAP, Jack A. Cole a lucrat ca poliţist timp de 26 de ani, dintre care 14 sub acoperire. Este licenţiat în drept penal şi are un masterat în politici publice. A fost director executiv al LEAP din 2002 până în 2010, timp în care a susţinut conferinţe pe tema drogurilor în licee, universităţi şi alte instituţii americane şi internaţionale (printre care şi Parlamentul European de la Bruxelles).

* * *

De ce legislaţia şi activitatea poliţiei se concentrează mai degrabă asupra consumatorilor, decât a dealerilor?
Trebuie să mă opresc mai în detaliu asupra acestui aspect. Activitatea noastră s-a transformat într-un joc al cifrelor. Nu-ţi faci norma dacă arestezi dealeri, care sunt mai greu de prins şi necesită o muncă mai grea, aşa că te concentrezi asupra consumatorilor şi îi acuzi că sunt şi furnizori. Toate acestea au început în 1968, când Richard Nixon a declarat război împotriva drogurilor în campania pentru preşedinţie pentru a atrage voturi. După ce a ajuns preşedinte, a convins Congresul să aloce fonduri uriaşe poliţiei pentru a angaja oameni dispuşi să poarte acest război. Când m-am angajat, în 1964, eram cam 1.700 de poliţişti şi, după cum am spus, 7 oameni la Narcotice, un număr suficient pentru cantitatea de muncă pe care o aveam. Apoi, în 1970, peste noapte, numărul nostru a crescut de aproape 11 ori! În Statele Unite, poliţia e apreciată în funcţie de numărul de arestări pe care le face. Aşa că din partea noastră se aştepta să arestăm de 11 ori mai mulţi oameni decât înainte. Asta era foarte greu de realizat, pentru că nu existau aşa de mulţi dealeri de droguri în şcoli, în închisori, la fiecare colţ de stradă, ca azi. De fapt, singurele locuri de unde se puteau procura droguri pe atunci erau marile oraşe – din New Jersey trebuia să mergi la New York, Newark sau la Philadelphia -, pentru că nu existau dealeri în suburbii sau în America rurală. Cum eu nu lucram într-un mare oraş, ci la 40 de kilometri de New York, şi nu aveam dealeri, şi cum trebuia să justificăm cumva numărul mare de poliţişti de la Narcotice pentru ca să obţinem fondurile necesare, superiorii ne-au direcţionat pe noi, agenţii sub acoperire, către grupurile de mici consumatori din licee şi facultăţi. Ne-am infiltrat astfel în aceste grupuri de 10-15 persoane şi am devenit prietenii lor. Vineri seara, după şcoală sau după muncă, la distracţie, cineva din grup propunea să se consume droguri. Dacă nimeni din grup nu făcea asta, era treaba mea să aduc vorba despre droguri. Oricum, dacă se cădea de acord asupra acestui aspect, cineva din grup, care avea maşină, strângea bani de la ceilalţi, întreba şi alţi cunoscuţi care vroiau şi ei nişte marijuana sau LSD sau valium– eu însumi comandam mici cantităţi -, apoi mergea în oraş şi făcea rost. Când se întorcea, împărţea marfa prietenilor care o comandaseră. În momentul în care îmi înmâna mie drogurile pe care le cerusem, persoana respectivă devenea furnizor şi era pasibilă de închisoare grea. Aceştia nu erau adevăraţii dealeri, ci doar oameni care-şi serveau prietenii. Eu rămâneam într-un astfel de grup până când îi puteam acuza pe toţi membrii de trafic de droguri, deşi oamenii aceştia nu obţineau niciun profit din droguri, mai mult, nu-şi scoteau nici măcar banii pentru benzina pe care o consumaseră în drum spre New York. Era foarte uşor să-i acuz pe toţi de trafic, pentru că se duceau pe rând în oraş să facă rost de narcotice. Lucram cu 10 astfel de grupuri în acelaşi timp şi la fel făceau toţi ceilalţi agenţi sub acoperire, astfel încât la fiecare lună şi jumătate numai eu puneam sub acuzare cam 100 de persoane. După ce aveam dovezi asupra tuturor, făceam mari razii la 5 dimineaţa, intram peste ei în case, îi arestam, îi duceam la poliţie, iar şeful meu îmi spunea să declar presei că am prins 100 de dealeri importanţi. Pe jurnalişti nu-i interesa cantitatea de droguri pentru care fuseseră arestaţi sau cui o vânduseră, ci doar despre ce fel de droguri era vorba. Când le spuneam că persoanele respective furnizau marijuana, LSD, cocaină sau mai ştiu eu ce comandaseră prietenii lor, reporterii trăgeau concluzia că fiecare dintre ei avea un depozit de narcotice, aşa că scriau articole inflamate care băgau frica în populaţie. Astfel încât şefii noştri erau mulţumiţi că primeau în continuare fonduri, deşi, practic, noi minţeam publicul. Să ne uităm la cifre: dacă fiecare dintre cei 25 de poliţişti sub acoperire din New Jersey aresta 100 de persoane, 2.500 de oameni erau băgaţi la închisoare, oameni tineri a căror viaţă şi educaţie erau frânte. Când erau eliberaţi, singura lor opţiune era să intre în lumea drogurilor. Aşa am ajuns acum să avem dealeri peste tot.

Care ar fi, în viziunea dvs., principalele beneficii de pe urma legalizării drogurilor, aşa cum propuneţi?
Când am ieşit la pensie mă simţeam foarte vinovat pentru contribuţia mea la acest război împotriva drogurilor, aşa că am discutat cu alţi 4 poliţişti care ar trebui să fie priorităţile noastre în această privinţă. Am ajuns la concluzia că trebuie să reducem numărul oamenilor din 4 categorii: morţi, bolnavi, infractori şi dependenţi. Din păcate, războiul împotriva drogurilor a crescut numărul fiecărei categorii şi am considerat că nu aceasta e soluţia. Aşa că ne-am hotărât să propunem încetarea prohibiţiei asupra tuturor drogurilor în lumea întreagă, aşa cum am desfiinţat prohibiţia asupra alcoolului în SUA, în 1933. A doua zi după ce vânzările de alcool au fost permise, comercianţii ilegali au dat faliment, nu s-au mai împuşcat între ei pentru a controla piaţa, nu au mai ucis poliţişti care încercau să-i aresteze, nu au mai omorât copii surprinşi de schimburile de focuri sau de urmăririle cu maşini – lucruri cu care avem de a face astăzi din cauza traficului cu droguri. Aşa că suntem de părere că dacă legalizăm drogurile, punem capăt violenţelor. Apoi, când reglementăm comerţul cu droguri, putem stopa morţile provocate de supradoze. După ce mi-am petrecut 14 ani cu astfel de oameni, vă pot spune că nimeni nu moare de supradoză pentru că îşi injectează cantităţi din ce în ce mai mari, ci deoarece nu ştiu cu adevărat care e concentraţia drogului pe care îl consumă sau pentru că unele substanţe folosite în procesarea narcoticelor sunt otrăvitoare. Un alt aspect: autorităţile medicale americane spun că jumătate dintre cazurile noi de SIDA şi hepatită sunt direct legate de administrarea intravenoasă a drogurilor folosind ace de seringă infestate. Dacă am reglementa consumul de droguri, închipuiţi-vă câte astfel de cazuri am evita. În plus, dacă am trata consumul abuziv de droguri ca pe o boală, şi nu ca pe o infracţiune, am putea să-i ajutăm cu adevărat pe aceşti oameni.

N-ar trebui să ne îngrijorăm că, dacă toate drogurile vor fi legalizate, consumul de narcotice va prolifera?
Asta nu se va întâmpla. În urmă cu doi ani, prestigiosul institut Zogby a realizat un sondaj internaţional în care a pus o singură întrebare: aţi încerca heroină şi cocaină dacă ar fi legale? Mai puţin de 0,6% dintre respondenţi au răspuns afirmativ. Nu, nu vor fi mai mulţi consumatori, ci, din contră, mai puţini. Ştim asta pentru că, în fiecare ţară în care consumul unei anumite cantităţi din unele droguri a fost dezincriminat, situaţia s-a îmbunătăţit faţă de cea anterioară legalizării. Portugalia a dezincriminat posesia tuturor drogurilor pentru adulţi în urmă cu 9 ani şi, de atunci, numărul de consumatori a scăzut pentru toate categoriile de vârstă, dar mai ales pentru tineri: pentru copiii între 13 şi 15 ani, consumul a scăzut cu 25%, între 16 şi 18 ani cu 22%. În Olanda, unde marijuana a fost dezincriminată în urmă cu 34 de ani, 28% dintre elevii de clasa a X-a au încercat marijuana, în timp ce în SUA, unde marijuana e ilegală, 41% dintre adolescenţii din aceeaşi categorie de vârstă au încercat acest drog. Dacă privim procentul total de consumatori de marijuana,  cel din Olanda este jumătate cât cel din SUA, iar consumul de droguri „grele“ (heroină, cocaină, metamfetamină) este pe sfert faţă de cel american.

Aţi avut discuţii cu autorităţile despre legalizarea tuturor drogurilor?
În urmă cu 5 ani, am început să mergem la întruniri ale poliţiştilor şi am discutat cu mii dintre ei în parte. Le spunem cine suntem şi ce vrem şi mai puţin de 1% dintre ei refuză să ne asculte. După ce ne expunem argumentele, încheiem discuţia cu aceeaşi întrebare: sunteţi de acord să încetăm războiul împotriva drogurilor şi să tratăm abuzul de droguri ca pe o problemă de sănătate? 80% dintre cei cu care discutăm ne împărtăşesc opinia, 6% nu sunt de acord cu noi, iar 16% sunt nehotărâţi.

Aţi discutat şi cu autorităţile din România?
Am avut un dialog cu fostul şef al IGPR, Gheorghe Popa, şi apoi am vorbit câteva ore cu 15 agenţi de la Brigada Antidrog. Din atitudinea şi întrebările lor am dedus că sunt interesaţi de abordarea noastră.

* * *

Prohibiţia

Prohibiţia împotriva drogurilor este mai rea decât era prohibiţia împotriva alcoolului, spune Jack A. Cole: „În cazul prohibiţiei împotriva alcoolului, arestam doar furnizorii, nu şi consumatorii. Cei care au reuşit să obţină încetarea prohibiţiei au făcut-o ca să-şi salveze copiii de violenţele provocate de traficul cu alcool. Actuala politică antidrog ne spune că, pentru a ne salva copiii, trebuie să-i arestăm!“.

Speranţe

„Distrugem vieţile oamenilor, în loc să-i ajutăm; mai degrabă rănim decât alinăm. Daţi-le consumatorilor de droguri speranţe pentru viitor şi vor avea mai puţine motive să se drogheze; mai puţine motive înseamnă mai puţine persoane dependente. Până la urmă, nu reducerea numărului de persoane dependente este motivul pentru care am început acest război împotriva drogurilor?“, se întreabă Jack A. Cole.

* * *

Interviu realizat de Răzvan Brăileanu

* fondator al asociaţiei Law Enforcement Against Prohibition (LEAP)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22