Pe aceeași temă
Prin Legea 115/1995 privind responsabilitatea ministerială au fost stabilite condiţiile procedurale în care un membru al guvernului poate fi tras la răspundere pentru fapte cu caracter infracţional săvârşite în exerciţiul funcţiei sale. În conformitate cu Art. 13 alin. 1 din Legea 115/1995 privind responsabilitatea ministerială, „dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop“. De ce „începerea“ urmăririi penale a unui ministru este condiţionată de investigarea activităţii desfăşurate de guvern sau de minister? Pentru restul cetăţenilor egali în faţa legii, propunerea de începere a urmăririi penale vine din partea unui procuror în calitatea lui de mandatar al Ministerului Public, despre care Constituţia României ne spune la Art. 131 că „reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor“.
Art. 109 alin. 2 din Constituţie prevede că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor guvernului pentru faptele sâvârşite „în exerciţiul funcţiei lor“. Iar Art. 7 alin. 2 şi Art. 11 din Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială prevăd, respectiv, că membrii guvernului răspund potrivit dreptului comun pentru săvârşirea infracţiunilor în afara exerciţiului funcţiei lor şi că răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie. Modul în care se stabileşte sfera „exerciţiului funcţiei“ nu este însă lămurit nici de Constituţie, nici de Codul Penal, nici în Legea 115/1999. Acest lucru va fi decis de „comisie“.
Lucrurile se complică atunci când trimiterea în judecată a unui ministru este propusă de preşedintele ţării. Iată paşii pe care trebuie să-i urmeze preşedintele pentru a putea cere urmărirea penală a unui ministru conform Art. 16 din Legea 115/1999: preşedintele României este sesizat pentru a cere urmărirea penală a unui ministru de către primul ministru, procurorul general sau şeful DNA; sesizarea este analizată de comisia specială, care face o propunere preşedintelui; preşedintele adresează ministrului Justiţiei o cerere în acest scop; comisia specială, numită pe un mandat de 3 ani, întocmeşte un raport cu propuneri privind urmărirea penală sau clasarea sesizării.
Care este componenţa acestei comisii? Conform Art. 16 alin. 4, „componenţa acesteia se aprobă prin decret al preşedintelui României, la propunerea ministrului Justiţiei şi a ministrului Administraţiei şi Internelor“. Nu există referiri suplimentare la specializarea comisiei şi nici la alte mecanisme de echilibrare a provenienţei politice a comisiei. Rezultatul este evident: procedurile privilegiate agravează distanţa dintre sistemul politic şi cetăţeni şi introduc o doză intolerabilă de instabilitate justiţiei din această ţară.
Art. 16 nu clarifică dacă mai au loc sau nu dezbaterile de care depinde începerea urmăririi penale prevăzută de Art. 13. Atunci când au loc, este de asemenea neclar dacă ministrul acuzat de fapte penale are dreptul la apărare prevăzut şi garantat de Art. 24 al Constituţiei României. Va avea dreptul să participe şi să fie apărat de un avocat? În ce măsură concluziile comisiei pot fi combătute cu argumente procedurale recunoscute de normele penale aplicabile cetăţenilor obişnuiţi? O necunoscută este şi dacă, în cazul în care ministrul acuzat este şi parlamentar, au prioritate prevederile privind imunitatea sau cele privind responsabilitatea ministerială.
Aceste observaţii ne determină să dezvoltăm problematica responsabilităţii ministeriale şi după ce mandatul de ministru s-a încheiat în oricare dintre modurile prevăzute de lege. Înainte de a fi modificată, Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială conţinea şi prevederi despre cum se desfăşoară urmărirea penală în cazul foştilor membri ai guvernului. Însă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 665/2007 au fost declarate ca fiind neconstituţionale alineatele 2 şi 3 ale Art. 23 din Legea 115/1999, excepţia de neconstituţionalitate fiind ridicată de domnul Adrian Năstase. Articolele respective stabileau că „Urmărirea penală şi judecarea foştilor membri ai guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, astfel cum acestea sunt prevăzute de Art. 7-11, se efectuează potrivit normelor de procedură penală de drept comun“ şi că „Prevederile de ordin procedural ale prezentei legi nu se aplică foştilor membri ai guvernului în nicio situaţie“. Aşa cum am mai arătat şi cu altă ocazie, argumentele Curţii Constituţionale sunt greu de comentatat.
În motivarea deciziei se folosesc sintagme de genul „protecţia demnitarilor împotriva abuzurilor“ sau „interesul public“ şi, în opinia mea, demonstrează rea-credinţă, spirit părtinitor, interese josnice şi obedienţă faţă de structurile politice.
În condiţiile legale actuale, este greu de răspuns la întrebarea „cât timp după terminarea mandatului de ministru acesta va beneficia de proceduri speciale, şi nu de prevederile Codului de Procedură Penală, atunci când este acuzat de comiterea unei infracţiuni?“. Începerea urmăririi penale în acest caz se va face tot de o comisie şi după 10 ani de la terminarea mandatului, în locul unui procuror, în urma unui rechizitoriu, conform regulilor care se aplică tuturor? Şi, din nou, lucrurile se complică şi mai mult atunci când vine vorba de urmărirea penală şi trimiterea în judecată a unor membri ai guvernului care au şi statut de parlamentari. Aceştia intră atunci sub incidenţa Art. 72 alin. 2 din Constituţia României, care prevede că „deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte“, dar beneficiază deopotrivă şi de procedurile speciale prevăzute de Legea responsabilităţii ministeriale.
O situaţie legală aparte privitoare la răspunderea penală a demnitarilor, mai ales a celor care cumulează funcţia de ministru cu statutul de parlamentar, o constituie cea la care se referă Art. 72 alin. 3 din Constituţie. Acesta prevede că, „în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei şi că ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei“. De asemenea, că, „în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri“. Textul Constituţiei are în vedere însă o infracţiune flagrantă, adică surprinderea într-o situaţie în care vinovăţia ar fi greu de contestat. Cum poate, în aceste condiţii, o Cameră a Parlamentului României să constate că nu există temei pentru reţinere sau percheziţie şi să revoce măsura luată cu siguranţă de un procuror autorizat să ia astfel de măsuri? În acest caz, Camera parlamentului se va transforma în instanţă de judecată care analizează probe de natură penală şi dispune în consecinţă. Acest lucru vine în contradicţie cu prevederea expresă a Art. 126 alin. 5 din Constituţie, care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare. Acelaşi argument se aplică şi în cazul demnitarilor cercetaţi pentru infracţiuni care nu sunt flagrante, căci bineînţeles că şi în cazul lor este necesară încuviinţarea Camerei din care face parte acuzatul sau acuzata. Ajungem la concluzia că, în situaţia legală actuală, colegii deputatului sau senatorului acuzat dispun asupra măsurilor de siguranţă ce pot fi luate în cazul respectiv, iar dacă acesta face parte din partidul sau coaliţia majoritară, revocarea măsurilor luate de procurori va fi asigurată.
Mărturisesc că îmi este greu să accept că răspunderea penală a unui membru al guvernului trebuie gestionată altfel decât răspunderea oricărui alt cetăţean care săvârşeşte o infracţiune. Un ministru este un cetăţean al aceluiaşi stat precum oricare dintre noi, o faptă penală este o faptă penală şi un fals este un fals, indiferent de statutul celui care se face vinovat de această infracţiune. Îmi este greu să accept că, de exemplu, dacă un ministru îşi loveşte şoferul, Poliţia nu poate să solicite urmărirea penală pentru infracţiunea de vătămare, ci acest lucru trebuie făcut de preşedinte, Senat sau de Camera Deputaţilor. Constatarea unei posibile infracţiuni este o problemă ce ţine de o anumită specializare. De ce Senatul poate înlocui un procuror doar pentru că persoana respectivă deţine o funcţie de demnitate publică?
Poate răspunsul la această întrebare este uşor, dar nu este tolerabil. Domnia legii nu este compatibilă cu instituirea pentru demnitari a unui statut legal special în locul aplicării principiului liberal clasic conform căruia toţi suntem egali în faţa legii. Avem legi, dar ele nu sunt juste. Prezenţa privilegiilor întărite prin acte normative ne va zădărnici inevitabil intenţiile de a întemeia o democraţie adevărată.
