Pe aceeași temă
Dacă legile au ca scop desfăşurarea eficientă a diverselor activităţi ale statului, apărare, educaţie, administraţie etc., constituţia are însă un rol fundamental diferit, rolul păstrării echilibrului de putere care garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ca urmare, strategia de reformă a constituţiei are cu totul altă formă decât cea a legilor. Legile urmăresc buna funcţionare a statului, dar constituţia urmăreşte însăşi existenţa statului.
Există un adevăr istoric fundamental care stă la baza oricărei constituţii. O constituţie este expresia unui acord între elitele care deţin puterea la un moment dat, acord care se doreşte a fi permanentizat, în aşa fel încât, ulterior acordului, niciuna dintre părţi să nu piardă ceea ce a câştigat deja. O constituţie este, aşadar, forma juridică pe care o îmbracă un echilibru de putere. Dacă acest echilibru de putere are ca efect transformarea privilegiilor în drepturi şi extinderea drepturilor de la elite către întregul corp al societăţii, atunci ne aflăm în faţa unei constituţii democratice. Rolul fundamental al unei constituţii democratice este, prin urmare, menţinerea acestui echilibru de putere între forţele prezente în societate, în aşa fel încât drepturile şi libertăţile membrilor societăţii să nu fie înlăturate de vreuna dintre facţiuni, în cazul în care ajunge la putere. Ţinând cont de tendinţa oamenilor de a acapara puterea şi de a urmări maximizarea interesului propriu în dauna intereselor celorlalţi, constituţiile democratice introduc sisteme instituţionale care încearcă să evite ca o parte a societăţii să deţină controlul total, în aşa fel încât setul de drepturi şi libertăţi să nu poată fi negat părţii din societate care nu se află la putere. În esenţă, aceste sisteme instituţionale nu fac decât să împartă puterea în cât mai multe zone ale societăţii, în aşa fel încât nicio singură facţiune să poată deţine toată puterea la un moment dat. Aşa avem separaţia puterilor în stat, controlul parlamentar asupra serviciilor secrete, controlul civil asupra armatei, independenţa justiţiei, imunitatea parlamentară, dreptul la grevă etc. Scopul tuturor acestor aranjamente instituţionale nu este funcţionarea eficientă a statului, ci garantarea faptului că nicio facţiune politică sau niciun segment al societăţii nu poate unilateral schimba echilibrul de putere care asigură drepturile şi libertăţile tuturor.
Dacă am aplica acest tip de sistem de organizare unor firme, ministere sau corpuri de armată, le-am transforma în organizaţii extrem de ineficiente, în care, puterea fiind distribuită între diverse grupuri, nu ar mai funcţiona nimic, din cauza costurilor de coordonare. Pe când, dacă am aplica strategia modificării regulilor în scopul eliminării costurilor de coordonare şi al concentrării puterii în cazul constituţiei şi al statului, am ajunge la controlul unei singure surse de putere (grup, elită) asupra întregului stat, exact ceea ce urmăreşte să evite constituţia.
Să facem o aplicaţie a acestui principiu în cazul reformei constituţionale din România. De ceva vreme se pune problema schimbării constituţionale. Principalul motiv invocat pentru schimbare este rezolvarea unei tensiuni între rolul preşedintelui şi rolul guvernului în componenta executivă a puterii de stat. Această tensiune este considerată responsabilă de paralizarea reformei şi de facilitarea apariţiei instabilităţii politice, privită ca un element negativ care împiedică România să progreseze. Pentru a rezolva această problemă, trebuie eliminată sursa instabilităţii politice care nu este temporară, ci structurală, determinată de formula semiprezidenţială a Constituţiei din 1991.
Majoritatea propunerilor de rezolvare a acestei probleme privesc modificarea constituţiei în scopul eliminării blocajelor decizionale de la nivelul Executivului. Soluţia propusă este eliminarea bipolarităţii Executivului fie în favoarea preşedintelui, după modelul american, fie a premierului, după modelul german. Ambele versiuni însă pornesc de la premisa că un Executiv omogen ar fi mai dezirabil decât un Executiv eterogen. Similitudinea cu gândirea administrativ-managerial-militară este evidentă. Cei care doresc această schimbare consideră că scopul unei constituţii este guvernarea eficientă şi reforma rapidă. De aceea, ar dori concentrarea puterii executive într-o singură mână, fie ea a premierului numit de parlament, fie a preşedintelui ales direct.
Premisa de la care pleacă cei care susţin această soluţie este că în România există două forţe care se opun una celeilalte, una reformatoare şi alta conservatoare, şi că ar trebui ca acest blocaj să fie tranşat şi câştigătorul să ia tot (şi să facă reforma, în cazul fericit în care este reformist, sau să ţină totul pe loc, dacă avem nenorocul să fie conservator).
Putem să ne punem în această situaţie întrebarea lui Karl Popper: care este sistemul cel mai dezirabil, sistemul care le dă puterea totală celor mai buni (reformişti sau nu) sau sistemul care elimină cel mai repede persoanele incompetente şi nu le permite să facă un rău prea mare?
Analizând raţional această întrebare, răspunsul este varianta a doua. Or, tocmai aceasta este varianta care funcţionează acum potrivit Constituţiei. Este suficient să avem un preşedinte de o culoare politică şi un premier de altă culoare, aşa încât niciunul dintre ei să nu poată acapara toată puterea, ceea ce ar duce, ştim din experienţă, mai degrabă la abuzuri decât la mari reforme. Efectele acestei competiţii sunt întotdeauna bune din perspectiva garantării drepturilor cetăţenilor. Fiecare dintre adversari trebuie să convingă un număr cât mai mare de susţinători. În felul acesta, drepturile unui număr cât mai mare de cetăţeni sunt respectate, fiind apărate fie de premier, fie de preşedinte. Orice abuz va fi imediat taxat. Orice derapaj de la stricta legalitate va fi prompt dezvăluit, ca armă în lupta dintre palate. Guvernul este obligat să guverneze bine. Preşedintele este obligat să vegheze la respectarea legalităţii.
Din perspectiva păstrării echilibrului de putere, o soluţie mai bună ar fi conservarea actualei bipolarităţi cu echilibrarea prerogativelor celor doi concurenţi: facilitarea posibilităţii preşedintelui de a dizolva parlamentul şi de a demite guvernul, în paralel cu eliminarea prerogativei preşedintelui de a desemna premierul. În acest fel, preşedintele nu poate influenţa constituirea unei anumite majorităţi prin numirea arbitrară a premierului, dar poate dizolva parlamentul, dacă acesta nu reuşeşte să îşi desemneze şi să îşi aleagă un premier. De asemenea, preşedintele ar trebui ales la mijlocul mandatului parlamentului, pentru a evita ca un partid să obţină într-o singură rundă de alegeri ambele funcţii. O asemenea soluţie ar implica negocieri multiple şi coordonări între preşedinte, parlament şi guvern care ar face imposibilă impunerea unilaterală a voinţei unui singur partid sau a unui singur grup de interese, dar, evident, ar creşte riscul instabilităţii politice.
Însă nu instabilitatea politică, de altfel un fenomen firesc într-o democraţie parlamentară cu sistem de vot proporţional, este problema fundamentală a României, ci lipsa unei alternative la clasa politică actuală, efectul pervers al introducerii unui prag electoral, care paralizează orice încercare a unui partid nou format de a pătrunde în parlament şi blochează scena politică. Dacă ar trebui să facem vreo schimbare, aceasta ar fi cea decisivă: să deblocăm scena politică prin scăderea pragului electoral. România nu suferă din cauza prea multei democraţii, ci din cauza unui deficit de democraţie. Dar acest lucru se poate schimba fără a umbla deocamdată la Constituţie. E suficientă modificarea Legii electorale.
Există însă o serie de modificări minimale ale Constituţiei, care ar asigura un echilibru de putere mai stabil între forţele politice dominante, cu consecinţe clar benefice atât pentru forţele politice în dispută, cât şi în privinţa stabilirii unui cadru predictibil al funcţionării instituţiilor statului şi al garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Pe lângă modificarea prerogativelor preşedintelui în sensul de mai sus, ar fi necesară schimbarea procedurii de numire a membrilor Curţii Constituţionale. Ei ar putea să nu mai fie numiţi politic, ci să fie traşi la sorţi dintre toţi judecătorii români care îndeplinesc criteriile din Constituţia actuală, plus alte criterii profesionale şi, de ce nu, academice. Acest procedeu ar asigura independenţa de facto, nu numai de jure a Curţii şi va restabili rolul său de arbitru imparţial al constituţionalităţii pe care nici preşedintele, nici parlamentul nu îl pot avea. În prezenţa unui arbitru constituţional imparţial, cei doi competitori ar fi obligaţi să coopereze ghidându-se după principiile generale trasate de Constituţie.
Facilitând competiţia între premier şi preşedinte, Constituţia, deşi ar impune costuri de cooperare mai mari între forţele politice, ar răspunde mai bine scopului său fundamental de a păstra echilibrul de putere din societate care garantează drepturile şi libertăţile tuturor, fără a prejudicia şansele vreunei formaţiuni politice de a avea acces la putere.
