Pe aceeași temă
Alianţa Civică.
(...) Alianţa Civică s-a născut, într-adevăr, dintr-o ameninţare. Şi atunci nu este deloc ciudat că ideea ei s-a înfiripat la sfârşitul lui iunie, luna în care cohortele de falşi sau adevăraţi mineri au invadat Bucureştiul într-o izbucnire de ură şi violenţă pe care Europa nu le-a mai cunoscut, într-o astfel de formă, de pe vremea nazismului. În luna iunie au avut loc întâlnirile cu cei ameninţaţi: asociaţiile şi grupările independente; ziarele incomode; liderii partidelor de opoziţie. De la Pro Europa din Târgu Mureş până la Agora din Iaşi. De la PNŢCD până la ecologişti. S-a testat ceea ce era sau putea fi credibil în lumea noastră invadată de suspiciune. În august devenise evident că miza de fond era societatea civilă. Pluripartidismul nu are autenticitatea decât pe terenul ei. Strategiile politice artificial legate de jocul de putere pot chiar să impieteze. În septembrie, organizaţiile hotărâte să participe la constituirea Alianţei se puseseră de acord. Octombrie a fost luna statutelor, a organizării, a precizărilor de fond. Între 26 şi 28 octombrie s-a ţinut, la Timişoara, Conferinţa internaţională asupra Democraţiei şi Drepturilor Omului. După o zi întreagă de dezbateri, seara, se punea la punct, împreună cu iniţiatorii din Bucureşti, Iaşi şi Braşov, experimentul unei conlucrări timişorene. Aşa s-a născut, prin implicarea puternicelor structuri civice din oraş, „macheta“ unei filiale. Timişoara era, încă o dată, oraşul pilot.
Ştiam cu toţii că timpul nu mai aştepta. Pe 7 noiembrie s-a anunţat, cu o publicitate ce ar fi putut părea vanitoasă, constituirea. Pe 9, conferinţa de presă nu eliminase, probabil, unele neclarităţi. Dar pe 15 noiembrie, Alianţa Civică arătase deja că reprezintă ultima şansă a societăţii româneşti.
*
În decembrie am ieşit, de sub comunism, extenuaţi. A trecut aproape un an. Extenuării i se adaugă sentimentul că am ratat. La lipsa de speranţă se răspunde cu hemoragia continuă de valori. În faţă, o catastrofă economică şi ruşinea pentru ceea ce am făcut cu noi înşine. Este un moment în care ar trebui să ne întrebăm: de unde venim, unde ne ducem? Va mai fi în stare o mişcare de genul Alianţei Civice să ne salveze?
Solidaritatea în bine poate fi, în astfel de condiţii, cheia filozofică şi metafizică a existenţei unui popor.
(fragment din editorialul Alianţa Civică, revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)
LUCIA HOSSU-LONGIN
De veghe
În 16 decembrie 1991, la comemorarea martirilor revoluţiei de la Timişoara, Ana Blandiana vorbea despre continuarea revoluţiei, paşnic, dar ferm, până la victoria deplină. Ce înseamnă această victorie? Iată câteva precepte: epurarea guvernului, justiţiei şi procuraturii de cadrele nomenclaturii comuniste. Urmărirea în justiţie a celor vinovaţi din Ministerul de Interne şi MApN pentru represiunea din decembrie 1989. După doleanţa timişorenilor, „Vrem dreptate pentru morţi, nu fotolii pentru hoţi“, democraţia nu se putea instala în România fără respectarea drepturilor omului şi fără libertatea mediilor de informare, fără adevărul despre revoluţie; pledoaria ca la funcţia de preşedinte al ţării să nu mai aspire foştii activişti comunişti, pentru că „preşedintele României trebuie să fie simbolul despărţirii noastre de comunism“.
Era o idee politică extraordinară continuarea spiritului Timişoarei, din decembrie 1989, idee care se va regăsi în toate documentele Alianţei.
La primul miting al AC din 21 decembrie 1990, din Piaţa Universităţii, noi, participanţii, am fost rugaţi să purtăm îmbrăcăminte cernită, brasarde negre, flori şi lumânări aprinse.
Ce deplângeam noi? Idealurile revoluţiei trădate. „Tineretul a murit, javrele s-au pricopsit“, „Păcat, păcat de sângele vărsat“.
Atunci s-a dat publicităţii Carta Alianţei Civice, programul în 24 de puncte al acestui organism reprezentativ al societăţii româneşti. Atunci s-a născut deviza Alianţei – „Nu putem reuşi decât împreună“. Valabilă ieri, azi şi mâine. Un an mai târziu, în 12 aprilie, în Piaţa Revoluţiei, Alianţa demonstrează pentru libertate şi adevăr la Televiziunea publică, învinovăţită pentru daune incalculabile aduse moralei şi conştiinţei publice.
Să ne amintim că, în urmă cu câteva zile, postul naţional de televiziune îi făcea elogiu lui Constantin Pârvulescu, părintele comunismului românesc, nu pentru atitudinea sa rebelă de la Congresul al XIII-lea, ci pentru consecvenţa cu care şi-a slujit idealurile.
Aş vrea să mai evoc o altă comemorare, aceea din 21 decembrie 1993 din Piaţa Universităţii, la care au luat parte nu numai Alianţa Civică, ci şi Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti, asociaţiile de revoluţionari din Bucureşti, foştii deţinuţi politici. A fost o manifestare de neuitat, cu acelaşi deziderat obsesiv: adevărul despre represiunea din decembrie 1989.
Cât timp Ana Blandiana a condus Alianţa Civică, această organizaţie n-a putut fi manevrată, ea a sancţionat orice atentat la democraţie, s-a aflat în stradă ori de câte ori viaţa politică o vira spre totalitarism, îndemnând la unire, solidaritate şi veghe.
Deşi în 30 ianuarie 1990, când s-a retras din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, Blandiana socotea că locul unui scriitor nu poate fi decât la „masa lui de scris, o masă care seamănă de mult şi va fi nevoită să semene mult timp cu o baricadă“, totuşi nu a părăsit meterezele luptei active.
Trecutul rămâne încă actual în România, spunea Le Figaro în anii postdecembrişti. Aserţiune încă viabilă şi astăzi. România nu are încă în spate suportul solid al adevăratelor reforme în economie, în legislaţie, în justiţie, în drepturile omului.
Deşi defilăm în fiecare decembrie sub Arcul de Triumf, după 20 de ani nu prea avem biruinţe, triumfuri.
E nevoie mai mult ca oricând de continuarea revoluţiei. Poate, de o luptă cu armele spiritului, o necapitulare în faţa puterii. Orice fel de putere ar fi.
Avem nevoie să rămânem de veghe, aşa cum Alianţa Civică a stat la temelia democraţiei două decenii.
MIHAI ŞORA
Ne va salva doar adevărul
(...) Câtă vreme cei ce se află la cârma ţării vor măslui adevărul – în primul rând adevărul ultimului an, începând cu sfârşitul lui decembrie şi trecând prin ianuarie, prin februarie, prin martie, prin aprilie şi mai, şi mai ales prin mijlocul lui iunie –, tot răul care s-a înâmplat până acum se va putea întâmpla şi de aici înainte. Oricând, dorinţa societăţii de a dialoga cu puterea şi, în ultimă instanţă, de a o controla, aşa cum e legitim, va putea fi etichetată drept tentativă de destabilizare şi reprimată ca atare. Iată de ce avem atâta nevoie de adevăr şi de transparenţă. Şi iată de ce avem nevoie şi de o societate civilă bine articulată, coerentă şi unită, care să-şi poată impune punctul de vedere fără a recurge la violenţă, pur şi simplu pentru că punctul ei de vedere coincide cu interesul general.
Primul obiectiv al Alianţei noastre Civice este să trezim şi să stimulăm capacitatea de dăruire pentru binele public a tot ce este competenţă în ţara românească. Facem aşadar apel la milioanele de compatrioţi, atât de înzestraţi de la bunul Dumnezeu, să-şi pună toată priceperea în serviciul binelui tuturora, cu convingerea că numai în felul acesta va putea fi realizat binele fiecăruia în parte.
De această alianţă a tuturor competenţelor la nivelul societăţii civile este absolută nevoie la acest viraj, plin de greutăţi neprevăzute, pe care ţara întreagă trebuie să-l ia cu minimum posibil de pierderi, în drumul ei spre economia de piaţă, în vederea asigurării unui trai omenesc pentru toţi împreună şi pentru fiecare în parte – şi asta într-un viitor destul de apropiat ca să ne putem bucura şi noi, cei de faţă, nu numai urmaşii noştri, măcar de unele din roadele lui.
(fragment din articolul apărut în revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)
PETRE MIHAI BĂCANU
Consolidarea societăţii civile
Alianţa Civică a apărut într-o perioadă în care societatea românească traversa o criză gravă (poate nu atât de primejdioasă ca cea de acum). Îmi amintesc de acele cozi lungi formate la înscriere, în holul casei lui Remus Mistreanu, din Eremia Grigorescu 10. În sfârşit, speranţele puteau fi coagulate întru consolidarea societăţii civile şi a statului de drept. Era o implicare curăţitoare într-un moment în care rinocerizarea era în toi. A fost o însufleţire spre limpezirea confuziei organizate.
În 1990 recunoşteam că în tot ceea ce făceam era şi politică, dar Alianţa trebuia să rămână de natură civică. „Numai în condiţiile în care nu există o alternativă ne vom asuma răspunderi politice“ - declaram în 1990. Marea greşeală a fost crearea Partidului Alianţei Civice în 1991. Organizaţia-mamă a intrat în divergenţă cu copilul său. PAC nu avea să devină „un moment istoric“ - cum apărea în unele declaraţii. Apoi am trăit cu convingerea că partidele democratice pot avea strategii comune. Nu făceam opoziţie deghizată, nu eram apolitici, ne luptam cu determinare. Arma Alianţei Civice era denunţarea încetinelii reformelor, denunţarea corupţiei şi abuzurilor. Ne împotriveam celor care împiedicau lustraţia.
Cu toate decepţiile, n-am să regret niciodată că m-am implicat în AC. Marea sa realizare a fost alternanţa la guvernare, cu toate că CDR urma să devină campioana ocaziilor pierdute. Nu era nici o solidaritate exaltată. Am încercat să echilibrăm spectrul politic, am derulat o sumedenie de programe de educaţie civică.
La un moment dat, ne-am confruntat cu un discurs în pustiu. Aveam impresia că eram pe post de cârje. Când bolnavul s-a mai înzdrăvenit – le-a aruncat. Se spune că AC a pierdut. Poate. Important a fost că n-a abandonat niciodată atitudinea combativă. Când îmi amintesc de miile de acţiuni ale AC, din aceşti 20 de ani, pot spune că AC n-a pierdut.
La 20 de ani de la înfiinţarea AC, societatea civilă este tot neconsolidată. Aud aceleaşi acuzaţii, cu „lovitura de stat“, ca la recentul miting sindical. Mă întreb cum poate fi acum consolidată societatea civilă. Ce mai poate deveni nădejdea românilor atinşi de sărăcie endemică? Acum s-a intrat într-o altă fază: acceptarea la rezistenţă. Poate mai mult ca în 1990, forţele guvernamentale trebuie supuse supravegherii critice din partea societăţii civile. Acum, când România se află nu numai în criză economică, ci stagnează, regresează. Poate apare o altă Alianţă Civică.
NICOLAE CONSTANTINESCU
Alianţa Civică - între vis şi realitate
Alianţa Civică a apărut din nevoia pe care am simţit-o în mod acut de a fi împreună pentru încercarea Don Quijote, adică de a ne lupta şi a birui un sistem care ne alterase şi ne strivise demnitatea, pe care-l consideram de nezdruncinat, care-şi crease nenumărate pârghii de autoalimentare. La scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, a fost clară pentru toată lumea confiscarea momentului de graţie care ne unise în mod miraculos şi înlocuirea acestei stări cu răzbunare, cu umilire, cu denigrare.
Dacă „întinarea idealurilor socialiste“ a făcut-o Ceauşescu, zbuciumul social din primăvara şi vara lui 1990 „întinase“ idealurile „democraţiei originale“ oferită ţării de acelaşi Ion Iliescu. Or, această atitudine nepartizană cu politica „luminată“ a CPUN-FSN o arătase Piaţa Universităţii, prima manifestare publică de proporţii care satirizase comunismul şi pe slujitorii lui într-un fel nemaiîntâlnit până atunci: prin cântece, cu zâmbetul pe buze, cu faţa destinsă, cu oameni necunoscuţi care se îmbrăţişau cerând cu toţii revenirea la normalitate: stat de drept, televiziune liberă, respectul individului. Era prea mult! Paharul răbdării se umpluse! Şi atunci, de la tovarăşul miliţian devenit domn poliţist până la tovarăşul prim-secretar devenit domnul preşedinte, s-a pornit cu o ură sălbatică mineriada din 13-15 iunie 1990. „Democraţia originală“ fusese o mascaradă! Desfăşurarea alegerilor din mai şi mineriadele ne-au demonstrat că forţa şi mecanismele de represiune erau intacte, doar decidentul se schimbase. Şi atunci, când, în locul unei mâini întinse, puterea trimisese un pumn, câţiva oameni s-au gândit că nu este totul pierdut şi au hotărât să se întâlnească în casa lui Remus Mistreanu, lângă Grădina Icoanei, unde, după puţin timp, s-a constituit nucleul viitoarei Alianţe Civice.
Adeziunea şi entuziasmul primelor săptămâni şi luni la cumpăna anilor 1990-1991 au fost peste aşteptări. Elementul esenţial al logisticii pe care s-a bazat AC a fost dăruirea acelor români care înregistraseră şi înainte, şi după 1989 preţul real pe care au trebuit să-l plătească orânduirii comuniste.
Nici o formaţiune politică nu reuşise să adune atâţia oameni veniţi de bunăvoie şi cu speranţa schimbării ca Alianţa Civică. În aceste condiţii, ţinând cont şi de slăbiciunile opoziţiei parlamentare, un grup de membri ai AC a hotărât, în iulie 1991, să înfiinţeze un partid al Alianţei Civice, care să preia programul de acţiuni al AC şi să-l susţină prin acţiuni ferme în parlament. Din păcate, conducerea PAC a abandonat destul de repede programul propus de AC, a urmat o politică neoliberală şi s-a dizolvat în PNL.
Privind retrospectiv aceşti ultimi 20 de ani, consider că principala greşeală pe care am făcut-o a fost uşurinţa cu care am abandonat principiile, scontând pe nişte victorii pasagere, lipsite de soliditate.
Oricum, faptul că astăzi putem judeca, aprecia şi învăţa din evenimente petrecute acum 20 de ani se datorează şi Alianţei Civice şi neobosiţilor ei voluntari, care au încercat să se lupte cu un sistem represiv pe care, chiar dacă nu l-au biruit, cel puţin l-au zdruncinat.
NICOLAE PRELIPCEANU
Credeam
Credeam că lumea se va transforma în bine. Că n-o să mai auzim niciodată de regimul comunist ca de o fericire pierdută.
Credeam că toţi cetăţenii României sunt, dacă nu fericiţi, măcar mulţumiţi să fie liberi şi să poată alege singuri pe cine cred ei că trebuie să ne guverneze.
Credeam că n-o să mai trebuiască să-i explici cuiva, şi acesta să nu creadă, că e mai bine să nu ai un dictator-tătuc deasupra capului. Nu, pardon, deasupra capului e sabia lui, cu care capul plecat nu-l taie. El şi ai lui sunt pe gâtul tău, cocoţaţi şi ţinându-te bine cu capul în jos. Într-o poziţie din care nu poţi să vezi nici ce zăreau înlănţuiţii ăia ai lui Platon, în peştera celebră. Că, dacă eşti cu capul aproape lipit de pământ, ochii tăi nu mai disting nici umbrele.
Credeam că n-o să mai auzim „noi muncim, nu gândim“ şi când „gândeau“, să fie cu gura altora, care le „implementaseră“ „ideea“ „moarte intelectualilor“ sau „ideea“ că „ei s-au demascat singuri“ şi câte şi mai câte asemenea „idei“ înălţătoare – nu-i aşa? – cam ca discursurile dictatorului de care credeam că scăpasem.
Credeam că societatea românească o să nască o adevărată societate civilă, care să reacţioneze la toate încercările politicienilor de a mai ciupi din drepturile cetăţenilor.
Credeam că n-o să mai vedem majorităţi zdrobitoare la vot pentru foşti aparatcici comunişti.
Credeam că oamenii vor fi în stare să dialogheze calmi şi interesaţi de adevăr, că n-or să-şi mai dea în cap unii altora pentru că nu ţin toţi cu Iliescu şi ai lui.
Credeam în posibilitatea unei clase politice eliberate de „învăţăturile“ securistice şi activistice, credeam în partide curate, care să urmărească interesul naţional înainte de toate.
Credeam că nenorocirea „anilor-lumină“ ne-a învăţat pe toţi ce să nu mai facem, ce să ocolim, pentru ca anii care urmau să nu mai semene cu cei care trecuseră, credeam noi, pentru totdeauna.
Credeam că a fost o revoluţie autentică şi că societatea românească va fi reformată din temelii, adică din mentalităţi.
Credeam multe atunci, la 15 noiembrie 1990, când peste o sută de mii de oameni au ieşit în stradă, manifestând împotriva resurecţiei securiştilor şi a activiştilor, împotriva direcţiei în care partidul lui Ion Iliescu împingea ţara, cu largul concurs al – nu-i aşa? – maselor.
Credeam că toate astea vor intra în mentalitatea oamenilor, politici sau simpli alegători, în fond tot politici şi aceştia, chiar fără voie, sau măcar în mintea celor cu care ne întâlneam la dialogurile Alianţei Civice.
ION MĂNUCU
Romantism şi pragmatism
În iunie 90, când trenurile cu mineri se pregăteau să vină spre Bucureşti, eu am decis să fie oprite în staţia Petroşani. Eu eram un fel de IR al CFR. Mi-au desfăcut contractul de muncă, pentru aşa-numite abateri de la siguranţa circulaţiei, dar au fost obligaţi să mă reprimească după 6 luni. În noiembrie am participat la mitingul din Bucureşti, am luat legătura cu organizatorii, am făcut cererea de intrare în AC şi apoi am făcut o filială locală pentru Dolj. După Marian Munteanu, Consiliul de Coordonare provizoriu de atunci al AC m-a ales preşedinte, pentru o perioadă de un an-doi, până la Congres. Conducerea AC se întâlnea săptămânal la Bucureşti, puneam la punct toată activitatea pentru perioada următoare şi făceam analiza a ce s-a făcut. În felul acesta s-a organizat şi adunarea de la Sibiu.
La Craiova am avut activităţi de dezvoltare a Alianţei: aveam întâlniri în localităţile din împrejurimi – Băileşti, Calafat şi, bineînţeles, la Craiova. Problemele discutate în general erau civice, ale societăţii româneşti aşa cum ieşise după revoluţie. Era o emulaţie civică, în sensul că se căutau oameni, soluţii, formule... AC a fost puternic implicată în chestiunile politice ale ţării, mai ales că ea a făcut parte şi din Forumul Democratic Antitotalitar şi ulterior din Convenţia Democratică.
În 92 şi 96 am fost efectiv elementul de legătură dintre cele două formaţii, PNŢCD şi PNL, şi prin poziţia noastră faţă de cele două partide am reuşit să facem liste comune şi echilibrate, în Craiova mai ales, unde eram puternic implicaţi. La Craiova, din 5 senatori 2 erau ai CDR şi din 11 deputaţi cam 5 erau din Convenţie. De asemenea, am supravegheat alegerile în secţiile de votare. Am organizat câteva mitinguri ale AC în Craiova şi, mai târziu, i-am primit tot aici pe Regele Mihai şi Regina Ana.
Parţial, AC şi-a atins scopurile. Dar cred că au tras-o înapoi câteva lucruri: participarea AC în Convenţia Democratică a fost un element pozitiv, dar, odată cu intrarea la guvernare a Convenţiei, Alianţa ar fi trebuit să-şi păstreze menirea iniţială, adică cea de supraveghere a guvernării, şi, de aceea, AC ar fi trebuit să iasă imediat după ce Convenţia a câştigat alegerile. Un alt minus al AC a fost modul de funcţionare. Alianţa trebuia să fie organizată oarecum ca un partid politic şi, din păcate, Partidul Alianţei Civice, format din AC, din întâmplare sau intenţionat, s-a rupt totalmente de AC, nemaipăstrând nici un element comun. Ar fi fost de dorit ca cele două entităţi să comunice, conducerile trebuiau să fie întrepătrunse. Partidul era necesar, pentru că cele două partide istorice, PNŢCD şi PNL, nu umpleau necesitatea de schimbare; era nevoie ca PAC să participe la alegeri, dar numai acolo unde partidele istorice nu aveau candidaţi. Au mai fost şi minusuri individuale. De exemplu, romantismul revoluţionar durează un timp, după care eşti obligat să te ocupi de problemele tale egoiste, personale, prozaice – familie, avere, administraţie
ş.a.m.d. Pe de altă parte, aţi văzut că orice om are un preţ, care poate să fie material, de poziţie socială etc. şi atunci se produc alunecările de rigoare. Fără a da nume. Societatea noastră românească este diversă şi, spre deosebire de nemţi, mai avem zicala că „se poate şi aşa“.
MIHAI ZAMFIRESCU
Înscrieri pe calculator
Mergeam în Piaţa Universităţii şi cu copilul meu înainte să se nască şi după ce s-a născut, în mai. În Piaţa Universităţii, la început se făcea o proiecţie cu un proiector de la Ambasada Franţei sau a Germaniei. Se povestea despre Ceauşescu, despre oamenii din jurul lui. Apăreau Iliescu, Petre Roman. Iliescu, nu ştiu dacă personal, a trimis vorbă la ambasadă că nu se poate ca un stat străin să se amestece „în treburile interne“ etc. Şi au trebuit să şi-l ia. Şi atunci m-am întâlnit cu d-l Mihai Oroveanu în Piaţa Universităţii. Şi i-am zis: „Noi avem la Şcoala Germană un proiector, încă nu l-am desfăcut, puteţi să-l folosiţi o vreme“. Aşa au continuat proiecţiile.
D-l Oroveanu a avut grijă să-l ascundă în fiecare zi.
Auzisem că se ţin întâlniri la d-l Remus Mistreanu acasă şi am mers şi eu. În hol, era o masă imensă la care stăteau zeci de persoane care îşi spuneau părerea. Unii erau foarte porniţi împotriva lucrurilor care se petreceau, alţii ziceau că e bine totuşi că putem să stăm de vorbă. Alţii veneau foarte speriaţi acolo, numai băgau nasul şi fugeau. M-am dus la Remus şi
l-am întrebat cu ce să-l ajut. Şi mi-a zis: vine lume aici, are nevoie de hârtii. Am zis: bun. Şcoala Germană, la care eram director, primise din donaţii lucruri pentru bunul mers al activităţii. M-am gândit că bunul mers al şcolii înseamnă şi bunul mers al ţării, şi atunci am dus hârtie, am tras la xerox, parcă le-am dat şi un xerox. Când mai primeam cafea, le duceam cafea, că acolo s-au băut tone de cafea. Când au început să se facă înscrieri în AC (era şi în România liberă un cupon), Remus mi-a dat jumătate din cupoane, aproape un sac întreg, mii de cupoane sosite. Eu am luat cupoanele,
m-am dus la un prieten şi le-am trecut pe calculator. Am făcut un program,
le-am înregistrat şi rezultatele le-am transmis d-lui Romulus Rusan. Am lucrat la înregistrare două-trei săptămâni şi tot veneau oameni. Lumea era foarte entuziasmată că e o mişcare apolitică, asta le-a plăcut mai ales.
Eu cred că AC şi-a împlinit menirea, pentru că fără ea nu se făcea schimbarea în 96. Eu am lucrat şi pentru alegerile din 92, tot la calculator. Cei de la putere au acceptat să se numere în paralel voturile, în 92, şi atunci puterea fesenistă a pierdut toate primăriile în Bucureşti. Fiecare sector avea câte un calculator alături de cineva de la Alianţă, asigurându-se numărătoarea paralelă. La primul tur au dat voie să numere în paralel, dar la al doilea tur n-au mai acceptat. A fost primul semn că lucrurile se pot schimba. În 96 mişcarea a fost şi mai puternică. Între timp veniseră calculatoare destule din străinătate şi pentru Alianţă şi s-a putut face numărătoarea paralelă.
Eu am destui prieteni în a căror părere am încredere, dar nu ştiu dacă lumea s-ar mai arunca în politică ca înainte, pentru că dezamăgirea e foarte mare. Sigur, o să pornească la un moment dat încă o mişcare civică, nu se poate fără. Cei care sunt în politică, în afară de câteva foarte mici excepţii, majoritatea se gândesc la ei, şi nu la binele celorlalţi. Şi nu există sancţiune.
REMUS MISTREANU
Str. Eremia Grigorescu, 10
Horia Bernea mi-a spus că urma să se facă Alianţa Civică, dar nu există loc de sediu. Eu, ca şi Horia, aveam în familii 45 de ani de condamnări de puşcărie comunistă. Ne-am gândit să facem ceva pentru cei care au stat în puşcăriile comuniste. Şi am zis: pun eu casa la dispoziţie. Şi aşa, cu Petre Mihai Băcanu, cu Ticu Dumitrescu, am „stabilit“ sediul AC la mine acasă. Sufrageria a devenit sala de consiliu şi şedinţele se petreceau acolo, unde i-am cunoscut pe toţi. Camerele celelalte au rămas de locuit. Mai aveam un hol mare de 36 m.p., de care prima dată când au venit oamenii s-au speriat, pentru că era o barcă în hol. Am scos barca afară, am pus o masă şi acolo se făceau înscrierile. În primele luni cred că treceau prin casă sute de persoane. Iar gestul cel mai frumos mi s-a părut când am strâns bani pentru greva de la Timişoara. S-a dat un comunicat verbal la sediu şi am anunţat că strângem bani pentru cei de acolo. S-a strâns un milion şi ceva, imens pentru atunci, şi s-a pus problema cum trimitem banii, că fiecare avea reţineri. S-a oferit Florin Iaru, căruia i-am dat o valiză, am umplut-o cu bani şi am trimis-o la Timişoara.
Familia se restrânsese de când casa devenise sediul AC. Copiii erau la şcoală. Unul a fost exmatriculat, au fost bătuţi pe stradă pentru că „taică-tu umblă cu tâmpenii“. Mie mi-au desfăcut contractul de muncă imediat, că lipsesc, motivele alea vechi, conform articolului nu ştiu care, nici nu mă interesa.
AC a stat în casa mea până când s-a hotărât Nicolae Manolescu să facă Partidul Alianţa Civică. Eu le-am spus de la început să nu facem ca FSN şi să ne transformăm în partid. Ei, şi surpriza am avut-o când s-au hotărât să se transforme în partid şi atunci eu am spus că nu mai pot să dau faţă cu oamenii pentru că le-am promis că nu ne transformăm în partid.
În perioada în care a fost Marian Munteanu preşedinte al AC, el nu-şi prea dădea interesul. Dar când a fost d-l Mihai Şora, el venea ca la serviciu dimineaţa la 8 şi pleca seara târziu. Veneau persoanele şi se înscriau, cereau detalii, a venit şi ambasadorul Angliei. Primeam telefoane pentru donaţii, cu aparatură, din partea ambasadelor, a persoanelor fizice. Era imposibil, nu puteai singur face faţă problemelor care erau. Securiştii se tot schimbau, observau tot. După ce a plecat AC de la mine, mi-au şi spus. Bineînţeles că veneau şi mulţi provocatori. A venit unul cu propunerea să facă un serviciu secret al Alianţei. I-am spus: „vezi-ţi domne de treabă“. Şi m-a întrebat: „Dar cu cât te plătesc ăştia de nu vrei?“. „Nu mă plătesc.“ „Păi, dacă ai fi la noi – zice – în Elveţia ai sta şi tu, şi familia ta în vacanţă.“
La mitingul AC din 15 noiembrie, l-am întrebat pe Băcanu: „Şi staţie...?“
„N-avem staţie.“ Au venit două microbuze din partea lui Petre Roman, care s-au oferit să ne facă sonorizarea la miting. Eu am luat legătura cu nişte băieţi care erau ingineri de sunet la formaţii de muzică uşoară. Nu ştiu ce voia Roman să facă. Să saboteze, bineînţeles.
Eram complet descoperiţi, nu aveam nimic. Cumpărasem eu pe timpuri un val de pânză pentru cearceafuri şi l-am dus ca să avem pe ce să scriem lozincile. Au tăiat-o şi au făcut lozinci băieţii care erau de la Piaţa Universităţii, enorm de mulţi.
Când au venit minerii, în iunie, Miron Mitrea a trimis şoferii, ca să vezi ce înseamnă viaţa... Mitrea era la vremea aia cu sindicatele şi era de bine. A trimis şoferii cu basculantele ca să înconjoare casa, pentru că minerii voiau să-mi dea foc.
Au fost promisiuni ca pe casa mea din Eremia Grigorescu să fie o plăcuţă pe care să scrie că acolo a fost primul sediu al AC. Dar când a ajuns d-l Constantinescu preşedinte s-a uitat tot.
