Pe aceeași temă
Întreaga discuţie poate fi urmărită pe canalul Youtube al Institutului de Studii Populare, la adresa http://www.youtube.com/user/ISPRomania.
KLAUS SOLLFRANK, director al Fundaţiei „Hanns Seidel“ în România:
Pentru mine, ca reprezentant al Fundaţiei „Hanns Seidel“, este o onoare să vă salut cu ocazia acestui eveniment. Faptul de a fi astăzi aici este un privilegiu de care nu se pot bucura foarte mulţi. Aş dori să-i felicit pe organizatori că au reuşit, cu publicarea cărţii Repere intelectuale ale dreptei româneşti, să adune într-un volum opinii şi idei ale unora dintre cei mai prestigioşi gânditori ai acestei ţări şi să le facă accesibile unui public larg. S-a constituit într-un set de valori care ne ajută pe noi toţi să ne orientăm în înţelegerea şi trăirea valorilor conservatoare. Cred că tot aşa cum noi, germanii, putem să fim mândri de scriitorii şi gânditorii noştri, la fel pot fi şi românii mândri de importantele personalităţi aflate aici. Orice naţiune îşi poate găsi măreţia şi îşi poate dezvolta mândria, dacă dispune de o istorie, de o cultură şi mai ales de valori comune. România este binecuvântată cu toate cele trei. Este exact misiunea şi dorinţa forţelor conservatoare de dreapta din această ţară de a folosi aceste bunuri pentru dezvoltarea viitoare a României. Pentru a încheia, doresc să-i felicit încă o dată pe organizatori, nu numai pentru publicarea acestei cărţi, dar şi pentru organizarea unui asemenea eveniment care reuneşte la aceeaşi masă toate aceste personalităţi. Folosesc acest prilej ca să mulţumesc personal Institutului de Studii Populare, dar mai ales domnului Pătrăşconiu, pentru excelenta cooperare de până acum şi de asemenea pentru faptul că pot participa astăzi la acest eveniment. Mă bucur împreună cu dumneavoastră de discuţiile interesante ce urmează să aibă loc.
VALERIU STOICA:
Această carte a apărut pentru că este o nevoie de limpezire în societatea românească. Dar, nu de puţine ori, când vrei să limpezeşti, s-ar putea să tulburi. Am constatat că, deja, chiar titlul acestei cărţi – un titlu care ar trebui să fie foarte limpede şi care mi se pare foarte limpede! – generează confuzii. Iată de ce, în deschiderea acestei dezbateri, am să vorbesc despre titlul cărţii. În fond, trei idei rezultă din acest titlu. Mai întâi, este vorba de repere intelectuale. În al doilea rând, este vorba despre dreapta românească. Și în al treilea rând, se spune că dreapta românească are repere intelectuale. Fiecare dintre aceste trei idei necesită comentarii, în încercarea de a demonstra că titlul acestei cărţi este foarte limpede.
Termenul „reper“ nu ar trebui să fie echivoc. Aşa cum, pe vremea marilor descoperiri geografice, corăbiile navigau în funcţie de stelele fixe şi de Calea Lactee, şi în societate, în orice societate, este nevoie de asemenea semne care să orienteze şi ele nu pot să fie decât semne de idei, pentru că istoria, dintotdeauna, s-a clădit pe idei. Până la urmă, istoria lumii este istoria ideilor. Iată de ce ceea ce poate să orienteze în societate are calitatea de „reper intelectual“. În momente de tulburare şi mai ales în momente de criză, reperele intelectuale orientează. Ele arată drumul! Până aici lucrurile ar trebui să fie destul de clare.
Apoi, ce înseamnă dreapta românească? Lucrurile sunt ceva mai complicate. Putem avea multe răspunsuri la această întrebare. Am să mă rezum la două dintre ele, pe care le-am şi schiţat în prefaţa acestei cărţi. Eu cred că trebuie să facem distincţie între accepţia procedurală şi accepţia substanţială a dreptei. Dacă avem în vedere accepţia ei procedurală, dreapta este, în primul rând, un element instituţional într-un angrenaj politic numit democraţia liberală. De peste 200 de ani, democraţia liberală este clădită pe principiul alternanţei la putere, iar alternanţa la putere presupune confruntarea într-un front simbolic a două armate, a două tabere – ele, în mod convenţional, au fost denumite, încă de la Revoluţia franceză, stânga şi dreapta. Nu putem înţelege democraţia liberală fără această logică bipolară. Din acest punct de vedere, oriunde ne-am afla în lume şi oricând, dacă e vorba de un sistem de democraţie liberală, funcţionează aceste dihotomii. Mai tulbure este răspunsul la întrebarea „ce este dreapta?“, când avem în vedere accepţia ei substanţială. Adică atunci când vorbim despre valorile şi principiile care dau substanţă dreptei. Într-adevăr, de 200 de ani, aceste valori şi principii nu s-au aflat întotdeauna în sfera dreptei. Unele dintre ele păreau să fie, la un moment dat, mai degrabă de stânga decât de dreapta. Altele nici nu existau în urmă cu 200 de ani. Ceea ce este important e că peste două veacuri de exerciţiu politic democratic, de funcţionare a democraţiei liberale, în sfera dreptei s-au cristalizat valori şi principii care, împrumutând o idee a lui Horia-Roman Patapievici, constituie centralitatea modernităţii.
Si, dacă am spus asta, ajung şi la cea de-a treia idee: în ce sens putem vorbi de repere intelectuale ale dreptei? În niciun caz în accepţia procedurală a dreptei! Altfel spus, cei care sunt repere intelectuale ale dreptei nu sunt militanţi ai dreptei. Ei nu se situează de o parte sau de alta a frontului simbolic pe care se dă lupta pentru alternanţa la putere. O să vedeţi, citind această carte, chiar mai mult decât atât: nu numai că aceste repere intelectuale nu îşi asumă ele dreapta – uneori contestă chiar dihotomia stânga-dreapta! Ce este important în această carte despre relaţia dintre reperele intelectuale şi dreapta românească este faptul că dreapta îşi asumă aceste repere intelectuale. Nu dreapta este reperul intelectual, ci reperele intelectuale sunt ale dreptei româneşti! Este vorba de un raport de asumare de către dreapta, în funcţie de aceste repere. Când vorbim de dreapta, repet, dreapta substanţială, adică avem în vedere sfera de valori şi de principii care, în timp, s-au cristalizat fie în liberalismul clasic, fie în creştin-democraţie, fie în conservatorism. Cu asta, mai vreau să spun că aceste repere intelectuale nu elaborează ele un program politic, un manifest politic. Cartea Repere intelectuale ale dreptei româneşti nu este un manifest politic. Iar valorile pe care, într-un fel sau altul, le exprimă cei care sunt intervievaţi în această carte nu sunt în egală măsură împărtăşite de toţi. Cartea aceasta este o carte a diversităţii reperelor intelectuale, nu este o carte a uniformizării lor. Există valori care sunt împărtăşite de unii sau de alţii, după cum sunt valori care sunt repudiate de alţi interlocutori. Important este că valorile pe care le susţin cei din carte se regăsesc fie în sfera conservatorismului, fie în sfera creştin-democraţiei, fie în sfera liberalismului clasic. Repet: e o carte despre diversitatea reperelor dreptei. Si mai vreau să spun că este o carte care exprimă centralitatea valorilor modernităţii.
NEAGU DJUVARA:
Când am citit cartea, mi-am dat seama că numai domnul Stoica, în prefaţă, răspunde eventual la problema dreptei româneşti sau la problema dreptei în lume faţă de ceea ce înseamnă dreapta-stânga. Si vine chiar cu o idee foarte originală – cel puţin pentru mine -, şi anume, că ar trebui la un moment dat să uităm imaginea asta care ne vine de la Revoluţia franceză, „stânga-dreapta“, şi ideea că trebuie să vedem asta linear. Si dumnealui vine cu ideea că trebuie să discutăm şi să vedem lucrurile sferic. Ca într-o sferă - şi atunci vom constata că dreapta, prin ideile ei, prin noţiunile pe care le apără, nu poate să se afle la extreme. E la centru! Deci, dreapta e la centrul sferei, nu e la stânga sau la... dreapta. Si ăsta e un mare adevăr.
Ca să intru în detaliile participărilor, trebuie să spun că d-l Pătrăşconiu a profitat, în fond, de aceste interviuri nu atât ca se ne explice ce a fost dreapta românească, ci ca să ne spovedească pe fiecare dintre noi. Afară poate de amicul Pleşu – el mai face puţină teoretizare despre dreapta şi stânga. Majoritatea celorlalţi răspund la nişte întrebări pe care în mod viclean le pune d-l Pătrăşconiu despre viaţa lor şi despre felul în care s-au integrat ei în ideea de dreapta. În fond – aici suntem fiecare „povestea lui Neagu Djuvara“, „povestea lui Andrei Pleşu“, „povestea lui Liiceanu“ etc.
Când, întâmplător, am intrat în Ministerul de Externe, după câţiva ani de război, am avut ca şef al meu un om care pentru mine e cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut. E vorba despre Victor Rădulescu Pogoneanu. Pentru noi, Piki Pogoneanu. Omul acesta avea un curaj şi o inteligenţă extraordinare. El m-a învăţat că, vorba lui Churchill, democraţia este cel mai rău sistem politic, cu excepţia tuturor celorlalte.
ALEXANDRU GEORGE:
Toate discuţiile asupra clasificărilor despre dreapta, stânga, centru sunt, evident, nişte discuţii utile în cadrul actual. Pentru că, în momentul de faţă, ţara noastră a intrat obligatoriu şi, practic vorbind, nu spre marea bucurie a majorităţii, într-un regim liberal care ni s-a deschis odată cu executarea lui Ceauşescu.
GABRIEL LIICEANU:
Am venit cu un interes real la această discuţie şi, venind încoace, m-am gândit că simt nevoia să spun câteva lucruri şi că e un bun prilej lansarea acestei cărţi pentru a o face. În primul rând, întrebarea pe care şi-o pune orice cititor când ia această carte în mână trebuie să sune cam aşa: de ce, dacă există mecanismul democraţiei, mai e nevoie de repere şi de garanţii ale valorilor? Nu este democraţia, prin ea însăşi, o garanţie pentru varianta cea mai bună de funcţionare a unei societăţi? Nu presupune ea că slujeşte repere ale valorilor europene şi selecţia pe care Europa a făcut-o în două mii şi ceva de ani valorile generaţiilor care s-au succedat? De ce e nevoie de repere intelectuale ale dreptei, de vreme ce democraţia însăşi, conţinând în trupul ei dreapta şi dacă dreapta îşi asumă rolul pozitiv, trebuie să fie garanţia acestor valori şi repere? Lucrurile însă nu stau aşa. Pentru că, aşa cum, de altfel, Valeriu Stoica explică în prefaţa cărţii, în lupta care se naşte între stânga şi dreapta, în focul loviturilor care se dau reciproc şi între care multe sunt sub centură, se pierde cumva sistemul de referinţă al valorilor. Lupta politică nu stă neapărat, fie şi într-o democraţie, pe un teren moral. Este, aşadar, nevoie de cineva care să vegheze nordul moral al societăţii. Mi-am notat câteva propoziţii ale lui Julien Benda pe care le-aş pune pe toate holurile universităţilor din lume: „Intelectualii nu i-au putut împiedica pe oamenii politici să umple întreaga istorie cu vuietul urilor şi masacrelor lor, dar i-au împiedicat să aibă cultul acestor acte, să se mândrească cu înfăptuirea lor. Putem afirma că mulţumită lor, timp de 2000 de ani, oamenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele“. Si atunci, întrebarea: „de ce intelectualii? Care e vocaţia lor? Care e, până la urmă, rostul lor într-o societate care încearcă să funcţioneze după mecanisme optimale, adică democratice şi totuşi imperfecte?“. Intelectualii nu au, până la urmă, de apucat decât trei căi înăuntrul unei asemenea societăţi: politicieni – sunt rezervorul din care se poate naşte o clasă politică, atunci când ei vor să slujească în mod pragmatic valorile binelui aşa cum le consideră ei; organizatori ai urii – atunci când sunt exponenţii unei ideologii şi, din păcate, în societatea noastră, ca semn că democraţia încă nu funcţionează este că mulţi dintre intelectualii din România, fie ei angajaţi într-un partid sau în altul, sunt organizatori ai urii în continuare, aşa cum sunt organizatori ai urii intelectualii care au oferit blindajul teoretic al societăţilor totalitare; în sfârşit, intelectualii care îşi păstrează funcţia bimilenară de repere. De repere într-un spaţiu al valorilor, al celebrelor valori de adevăr, bine, frumos şi care, spre deosebire de oamenii politici, se instituie, să o spunem pe şleau, ca moralişti. Ei bine, eu cred că intelectualii care nu se angajează direct în lupta politică au datoria să rămână moraliştii societăţii, adică oamenii care îşi păstrează liberă judecata pentru a putea cenzura ceea ce oamenii politici, în focul disputelor lor, nu mai protejează. Ce îi pândeşte pe aceşti oameni? Ce îi pândeşte pe intelectualii care socotesc că rolul lor este acela de moralist, adică de om cu judecată liberă? Dar înainte de a spune ce îi pândeşte, vreau să vă dau un exemplu referitor la cum arată păstrarea libertăţii interioare pentru a putea emite o judecată, la rândul ei, liberă şi profitabilă. Când oamenii sunt prinşi în pasiunea unui joc politic, în mod fatal, ei nu mai fac judecăţi lucide. Cei care sunt strânşi în această carte, la o lectură distantă şi la o privire nepătimaşă, constaţi că sunt împreună exact în numele libertăţii judecăţii lor. Este intelectual moralist un om care poate să explice şi poate să rostească ceea ce majoritatea membrilor societăţii nu au capacitate de a formula şi de a rosti limpede pentru toţi? Este, de asemenea, un moralist un om care poate să spună în ce măsură puterea, într-un moment sau altul, indiferent din ce parte a scenei politice vine, înregistrează un derapaj?
Am să vă dau două exemple din cartea aceasta. De pildă, domnul Neagu Djuvara spune că este importantissimă raportarea distantă la propria ta istorie şi că, indiferent de cât de favorabilă sau defavorabilă este o judecată asupra istoriei proprii, ea trebuie rostită, dacă este făcută în numele adevărului. Orice traficare a trecutului se întoarce împotriva prezentului şi vom avea cu toţii de suferit dacă vom minţi în privinţa trecutului sau dacă îl vom îngropa. Pentru nimic în lume nu ai voie să minţi în privinţa istoriei tale! Asta este o idee a unui moralist, nu a unui om politic. Horia Patapievici explică faptul că poporul român, aşa cum a ieşit el în 1989 în istorie, era un popor care nu mai era capabil de judecăţi politice. Era un popor capabil numai de judecăţi morale. Era un popor care avea reacţii morale, pentru că politic fusese castrat. Eram cu toţii infantilizaţi. Noi nu mai ştiam să ne purtăm politic, pentru că timp de decenii ni se interzisese să avem un comportament politic. A conştientiza faptul că tu intri în construirea unei democraţii în pur analfabetism politic este o idee care ajută societatea. Si a atrage atenţia că ceea ce trăim astăzi îşi are rădăcinile în această ignoranţă cultivată sistematic este un element pozitiv pentru a înţelege pe ce lume te afli.
Ce îi pândeşte pe intelectualii moralişti? Îi pândeşte oboseala. În acest volum sunt laolaltă câţiva oameni care, cred eu, au obosit îngrozitor, pentru că, vreme de 20 de ani, au spus cam aceleaşi lucruri. Niciunul dintre ei nu şi-a schimbat culoarea, deoarece culoarea lor era culoarea unei minţi, nu a unei cămăşi politice. Problema cu aceşti moralişti este să aibă nervii tari şi să continue să spună la nesfârşit, chiar când rămân singuri, ceea ce cred. Între ziariştii din România, care şi ei ar trebui să fie moraliştii societăţii într-un alt mod, aproape că nu mai există, cu două-trei excepţii, oameni care să meargă pe linia unui sistem de valori clar şi pe care să îl apere indiferent de jobul lor, de perspectiva meseriei lor, de patronajul politic.
Mai apare încă o întrebare legată de această carte – de ce anume este înfrântă la noi funcţionalitatea dihotomiei stânga-dreapta? Ce anume face ca această dihotomie să nu funcţioneze de fapt? De ce, în ciuda faptului că avem un sistem parlamentar, că avem partide care îşi dau nume de doctrine, totuşi noi, cei care suportăm politica lor, simţim că ceva nu merge, că ceea ce şi-au pus ei drept etichete nu răspunde neapărat unei realităţi funcţionale, ca în alte ţări cu democraţii mature? De ce există tendinţa comună celor două, dreptei şi stângii, de a nu-şi face treaba? De unde vine tendinţa asta? Răspunsul meu este simplu: din nevoia comună pe care o au şi care e pusă mai presus de orice principiu politic de a flata electoratul. Deci, de a rămâne în preajma surselor puterii. Aceasta cred că este boala cea mare a aşa-zisei stângi şi drepte de la noi. În felul acesta, flatând electoratul, politicienii abdică de la principiile politice distincte şi ne fac pe toţi să rămânem, la rândul nostru, în confuzie. Să nu ştim ce să alegem, între cine şi cine mai avem de ales!
Am să închei spunând că marota acestor intelectuali moralişti este, în egală măsură, legată de îndemnul obsesiv de a cunoaşte trecutul. Din sondajele recente, se vede că lucrul ăsta e important din faptul că peste 60% dintre români cred despre comunism că a fost ceva bun. Si atunci, cum Dumnezeu să nu fim ameninţaţi, cum să putem crede că avem speranţa de a construi o societate democratică, pozitivă, crezând că locul istoric al ororii e cel la care trebuie să năzuim? Asta înseamnă că, atâta vreme cât nu vom explica că există un chip istoric conturat al Răului şi că el s-a numit comunismul şi că noi l-am trăit cu toate grozăviile lui, marota asta are un sens. Si am să cred, în continuare, că de aici ne vine tot răul nostru. Că nu am vrut să limpezim ceea ce am trăit atunci. Ceea ce s-a întâmplat recent la funeraliile lui Păunescu arată în ce măsură Neagu Djuvara – spunând că trebuie să îţi cunoşti trecutul cu orice preţ! – avea dreptate. Ceea ce s-a întâmplat a fost o aşezare a lucrurilor cu fundul în sus. Albul a devenit negru, negrul a devenit alb! Lacheii lui Ceauşescu au devenit dizidenţi şi eroi naţionali. Pe un teren de acest gen, nu cred că vom construi niciodată nici un joc subtil al stângii şi al dreptei.
ANDREI PLEŞU
Constat că, în vreme ce pe scena politică se luptă pentru unificarea dreptei, cartea aceasta vorbeşte despre diversificarea dreptei şi arată ce plurală este gândirea de dreapta la noi. Sunt mai curând prost dispus şi, prin urmare, o să vă spun lucruri care ţin mai curând de o criză de negativitate. Întâi: părerea mea este că la această masă sunt mai mulţi oameni de dreapta autentici decât în partidele politice. Am mari dificultăţi să fac o listă care să depăşească degetele de la o mână, dacă e să numesc politicieni profesionişti autentici de dreapta. De obicei, politicienii noştri, indiferent în ce parte sunt situaţi, au un profil incert, au preocupări doctrinare minime sau nule şi ultimul lucru care îi interesează este dacă sunt consecvent de dreapta sau consecvent de stânga. Sunt cum trebuie, ca să iasă bine socoteala.
Vreau să adaug imediat, pe linia aceleiaşi negativităţi, că nu contăm. Trebuie să ne fie clar lucrul ăsta şi, din cauza asta, o să chestionez puţin cuvântul „repere“. Înainte să fac asta, mai adaug o problemă – întrebarea nu este câţi oameni de dreapta sunt la masă sau în partide, ci câţi români sunt de dreapta? Ce electorat are dreapta în momentul ăsta? Gabriel Liiceanu pomenea o statistică în care peste 60% dintre români regretă comunismul. Bun: noi suntem de dreapta! Pentru cine? Cu ce sprijin? În ce direcţie?
Cuvântul „repere“ m-a tulburat şi pe mine puţin, ca şi pe domnul Djuvara, fiindcă şi aici îmi pun întrebarea – cine a hotărât că suntem repere? Noi? Aşa spun unii – că ne-am autointitulat „repere“, „elite“. Dacă noi am făcut asta, nu e în regulă. Cuvântul ca atare însă pune o mulţime de probleme şi o să leg ce spun acum şi de termenul „moralist“ pe care l-a invocat prietenul meu Gabriel Liiceanu. Radu Cosaşu a spus într-un interviu că ceea ce detestă cel mai mult este delictul de exemplaritate. Riscul să te percepi sau să fi perceput sub nimbul ăsta al unui exemplu. E bine să devii exemplar, dar să nu o ştii dacă se poate şi, în orice caz, să nu o declari. M-a liniştit puţin ce a spus d-l Stoica la început – cartea asta nu înseamnă că e o antologie de militanţi, nu e nici un program politic. E o conversaţie cu mai mulţi parteneri pe care îi leagă foarte multe lucruri, printre care şi o anumită orientare de dreapta.
Dacă e să mă chestionez pe mine însumi, trebuie să vă spun că nu am avut deseori preocuparea să mă situez. Am uneori impresia că am căpătat o conştiinţă de dreapta mai mult scos din minţi de stânga. Adică, tot văzând cum arată stânga în lume, tot văzând cum, atunci când vrei să spui ceva de rău de un politician, de pildă, Margaret Thatcher, nu spui că seamănă cu Stalin, spui că seamănă cu Hitler, când aud mulţi oameni spunând despre comunism că e o idee bună, când văd că nicăieri în lume comunismul nu s-a compromis, când văd că Che Guevara e o figură monumentală a secolului nostru, când văd vechi maoişti ajunşi miniştri de Externe în ţări capitaliste, când văd cum arată vechi 68-işti reciclaţi în parlamentari europeni, mă irită chestia asta atât de mult, încât simt brusc că îmi creşte un profil de dreapta. Acuma, s-ar putea să mă scoată din minţi şi dreapta şi să capăt un oarecare profil de stânga.
Aş vrea să spun ceva şi despre intelectuali – Gabriel Liiceanu a vorbit de trei tipuri de apariţie a intelectualilor pe scena publică. Politicienii, organizatorii urii şi cei care devin repere. După mine, toate trei sună prost. Cei care devin politicieni nu sunt tocmai în pielea lor în această postură şi cunosc cazuri de intelectuali de mare calitate care, odată ajunşi în politică, în loc să contamineze ei mediul politic, se contaminează ei de mediul politic şi, încet-încet, suspinând, dar în cele din urmă asumând, se defectează. Rolul intelectualului nu e neapărat direct pe scena politică. Asta o spun eu – care sunt păţit! Organizatorii urii – nu e mult de spus despre ei. E evident ce fac. În vreme ce prima categorie se strică mai devreme sau mai târziu, această categorie îi strică pe alţii. Problema e cu reperele. Dacă e să numesc un risc şi la acest nivel, aş spune că riscul intelectualilor deveniţi repere e că se smintesc. Există acest risc! Riscul unui complex de superioritate. De altfel, în limba română, cuvântul „moralist“ sună prost şi suntem amendaţi mereu cu acest cuvânt. „Domne, nu mai face pe moralistul!“ Într-adevăr, când te pui în postura unui om care face morală, trebuie să ai autoritate morală să o faci. Ne întrebăm în ce constă autoritatea morală? Constă ea în faptul de a avea o operă bună, intelectual vorbind? Constă autoritatea morală în faptul de a nu fi făcut compromisuri flagrante de ordin politic? Sau în mai mult decât atât? Există un criteriu pentru un reper – e un criteriu pomenit de Gabriel Liiceanu: şi anume, libertatea interioră, păstrarea libertăţii interioare. Cred că este o virtute esenţială. Cred că, ori de câte ori simţi că libertatea ta interioară e pusă în pericol, de o pasiune politică, de o idee fixă, de o conjunctură intimă, privată, de o utopie personală, trebuie să ai tăria să faci pasul înapoi, în aşa fel încât să nu cazi în capcană. Asta nu înseamnă că intelectualul nu trebuie să aibă convingeri. Ceea ce lipseşte pe piaţa noastră politică sunt convingerile.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI
Pornesc abrupt cu întrebarea care ne orientează pe mulţi dintre noi atunci când încercăm să ne situăm politic în lumea în care trăim: ce înseamnă să fii de stânga, ce înseamnă să fii de dreapta? Există un criteriu obiectiv şi, pe cât posibil nonistoric, e cu putinţă să formulăm un astfel de criteriu? Pentru că - şi aş spune că e presupoziţia care stă la baza perplexităţii pe care o avem când contemplăm ce înseamnă să fii de stânga ori de dreapta de-a lungul istoriei, cel puţin istoria care începe cu Revoluţia franceză –, de foarte multe ori, ceea ce în secolul al XIX-lea, în a doua jumătate, însemna să fii de stânga, 50 de ani mai târziu era o descriere aproape completă a ceea ce însemna dreapta. Cum ştiţi, în ştiinţele umane, atunci când se adoptă o metodologie de tip „descriere tipologică“, când nu poţi menţine de-a lungul istoriei sau pe perioade semnificative de timp notele dominante care constituie elementul definitoriu pentru o temă dată, acel criteriu trebuie abandonat şi trebuie căutat un altul.
Propunerea pe care am făcut-o în această carte şi pe care am abordat-o de mai mult timp în unele dintre scrierile mele este aceea de a răspunde la întrebarea – pe ce tradiţie politică ori, mai întreg spus, culturală ori de civilizaţie, pe ce fundal s-a proiectat prima distincţie modernă „stânga-dreapta“, aceea care a rezultat din Revoluţia franceză? Dincolo de accidentele în care aceia care erau pentru revoluţionarea radicală a societăţii s-au aflat la stânga celui care prezida Adunarea Naţională, iar moderaţii se aflau la dreapta. Dincolo de acest accident, întrebarea este – pe ce fundal de civilizaţie şi de cultură a fost proiectată această distincţie? Răspunsul meu este să ne gândim ce anume funcţiona ca reprezentând valorile centrale ale Europei în acel moment? Am numit asta „modernitatea clasică“ pentru a o distinge de alte forme de modernitate mai recentă sau de postmodernitate care astăzi tind să contamineze ceea ce în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea a devenit modernitatea, pentru mine, clasică. Or, ea poate fi definită succint prin câteva elemente. Primul – raţionalitatea. Un loc nou al raţiunii în economia facultăţilor sufleteşti. Legat de raţionalitate ori de o interpretare radicală a ei, raţionalismul este apariţia spiritului ştiinţific. Aceste trei elemente – raţiune, raţionalism şi spirit ştiinţific – dau un prim reper definitoriu pentru modernitatea clasică. Un al doilea element definitoriu este ceea ce, mult mai târziu, a fost numit „capitalism“ şi care a devenit aproape un cuvânt de injurie pentru mulţi progresişti din lumea de astăzi. În loc de capitalism prefer nu neapărat termenul de „economie de piaţă liberă“, ci o noţiune sau o sintagmă care descrie mai adecvat ceea ce este propriu în acest lucru pe care îl desemnăm prin numele de „capitalism“ – „ordinea societăţii private“. Elementul capital este proprietatea privată, care este dat nu în vid, ci printr-un aranjament legal, care garantează libertatea invidivizilor care se definesc printr-o proprietate a lor, o proprietate individuală. Este un aranjament social care decurge nu numai din proprietate, care este individuală, ci şi din aranjamentele legale care o garantează pe ea şi care garantează libertatea schimburilor. Asta este ordinea proprietăţii private! Dacă îi spunem capitalism, este un cuvânt de injurie pentru mulţi, dar nimeni nu poate nega că acest aranjament instituţional bazat pe garantarea legală atât a libertăţii, cât şi a proprietăţii private reprezintă un tip de ordine socială nouă în istoria lumii, iar ea defineşte în mod clar şi fără rest ceea ce am numit modernitate clasică. Aceasta este a doua trasătură. A treia trăsătură este un anumit aranjament negociabil şi renegociabil între individ şi stat. Negocierea raportului dintre libertatea individului şi autoritatea statului, limitele acestei negocieri sunt dictate de un aranjament care s-a numit în limba engleză „rule of law“ – este vorba de statul de drept sau de domnia legii. Gradul în care se poate negocia ori renegocia raportul dintre individ şi stat în modernitatea clasică este limitat de respectarea acestui principiu esenţial care este statul de drept. Este al treilea element definitoriu pentru modernitatea clasică. În fine, al patrulea element definitoriu este un raport, şi el negociabil şi renegociabil, între stat şi Biserică, care este enunţat prin separarea statului de Biserică, cu grade de variaţie (între, bunăoară, situaţia din SUA şi situaţia din Franţa), care sunt în interiorul unui lucru care nu se formulează cu precizia principiului statului de drept, dar care poate fi exprimat prin formula secularizării. Există o mişcare tipică modernităţii clasice care ilustrează un lucru pe care îl numim secularizare, care reprezintă, teologic vorbind, un soi de separare a puterilor în cosmos între ce este al Cezarului şi ce este al lui Dumnezeu şi care este tehnic exprimat prin raportul dintre Biserică şi stat, separarea Bisericii de stat.
Aceste elemente definesc modernitatea clasică. Acesta este cadrul de cultură şi de civilizaţie pe care s-a articulat deosebirea stânga-dreapta, care a emers din Revoluţia franceză. Or, dacă acesta este cadrul de referinţă, înseamnă că notele care definesc stânga şi dreapta decurg din atitudinea faţă de aceste valori ale modernităţii clasice, ale stângii şi ale dreptei. Diferenţa fundamentală dintre dreapta şi stânga pe acest fundal de tradiţie şi de civilizaţie este dată de nota specifică prin care stânga a intrat în lumea modernă – prin Revoluţia franceză! Iar acesta este spiritul revoluţionării. Aş vrea să vă explic ce înţeleg prin asta. Asta înseamnă dreptul nelimitat al cuiva, o forţă politică, al unui legiuitor, al unui filosof, al unei grupări etnice, al unui partid politic de a revoluţiona în chip nelimitat societatea, pentru a obţine din ea ceva ce acea grupare consideră că este un bine absolut. Dacă acela este un bine absolut şi dacă dreptul meu de a impune societăţii acest bine absolut este nelimitat în sine, atunci şi mijloacele pe care le întrebuinţez trebuie să fie, cu necesitate, nelimitate. Asta numesc eu spiritul revoluţionării permanente. Revoluţia permanentă – un concept al lui Leon Trotski – provine dintr-o raţionalizare judicioasă, nu doar în ideologia comunistă, a acestui principiu al revoluţionării pe care Revoluţia franceză l-a adus în lume. Revoluţia franceză nu este un monolit, ci un complex de evenimente care s-au derulat pe o perioadă mare, suficient de mult cât să arate că, odată impus principiul ei, aparent benign, în 1789, a trebuit să deapăne toate etapele, unele constituţionale, revoluţionar constituţionale, până la teroare. Iar exemplul terorii a fost permanent orizontul regulativ în care stânga radicală, ca şi dreapta radicală şi-au văzut menirea. În secolul XX, avem o moştenire sinistră în care se conjugă o interpretare de la dreapta, dinspre rasism şi dinspre naţionalism, a principiului revoluţionării permanente şi nelimitate - şi în felul acesta au fost obţinute sistemele totalitare de dreapta şi nazismul - cu o altă interpretare, o alta, dar, în esenţă, potrivit mijloacelor, identică, o revoluţionare justificată la stânga. Și acesta din urmă este comunismul. Rezultatul, însumat, este peste 120 de milioane de morţi în secolul care s-a încheiat. Într-un fel, epitaful monstruos al principiului revoluţionării nelimitate a societăţii pe care l-a adus pe lumea Revoluţia franceză este experienţa devastatoare a totalitarismelor de dreapta şi de stânga în secolul XX. Prin urmare, dacă vreţi să ştiţi dacă sunteţi de dreapta sau de stânga, trebuie în primul rând să vedeţi dacă în dumneavoastră există o înclinare pentru a accepta ori pentru a respinge principiul revoluţionării limitate a societăţii. Dacă acceptaţi acest lucru, trebuie să înţelegeţi că aţi delimitat un orizont în care a fi de stânga sau de dreapta devin opţiuni secundare. Pentru că ceea ce aveţi în spate şi lucrul cu care trebuie să vă confruntaţi este moştenirea şi consecinţa pe care în secolul XX acest principiu al revoluţionării permanente au lăsat-o atât la dreapta, cât şi la stânga.
Acum, dacă opţiunea dvs. e „nu, nu sunt pentru revoluţionarea nelimitată“, suntem deja într-o altă poziţionare faţă de ceea ce am numit valorile centrale ale modernităţii clasice. Aici puteţi să fiţi la stânga sau la dreapta în funcţie de nuanţe. Si, de fapt, a fi de stânga sau de dreapta, odată ce aţi eliminat din referinţele dumneavoastră acceptarea principiului revoluţionării nelimitate a societăţii, echivalează cu a spune că suntem cu toţii din aceeaşi familie. În familia celor care acceptă valorile modernităţii clasice. Din acest punct de vedere, pentru mine, a fi de dreapta sau de stânga este secundar. Pentru că eu mă definesc în primul rând prin centralitatea acestor valori ale modernităţii clasice. Si, din acest motiv, atenţia mea ideologică freamătă în prezenţa unor afirmaţii politice în sensul de a vedea dacă aceasta are în premisele ei de bază principiul revoluţionării nelimitate a societăţii_
Concluzia mea este următoarea: secolul XX ne obligă să refundăm în chip radical poziţionarea de stânga şi de dreapta. În antichitatea clasică, sfârşitul războiului peloponeziac, care a fost un dezastru pentru Atena, a creat reflecţia politică de după el. În secolul XVII, războiul de 30 de ani, care a fost un dezastru pentru Europa Occidentală, a creat, prin păcile ulterioare, un aranjament instituţional de tip separarea Bisericii de stat care a născut textele politice fondatoare ale modernităţii clasice. Secolul XX, prin genocidul extins la stânga şi la dreapta făcut în numele dreptului unor forţe politice de a revoluţiona în chip nelimitat societatea deja existentă ne somează să ne redimensionăm poziţiile de stânga şi de dreapta. Or, încă o dată, această redimensionare trebuie făcută faţă de valorile centrale ale modernităţii clasice: poziţia faţă de raţionalitate, cu corolarul ei, raţionalismul, poziţia faţă de capitalism, faţă de ordinea proprietăţii private, poziţia faţă de statul de drept şi poziţia faţă de separarea Bisericii de stat. Orice poziţie care respinge în chip radical vreuna dintre aceste componente este în sine ceva care trebuie respins!
