Pe aceeași temă
THOMAS KLEININGER
Prezenţa noastră aici se datorează Fundaţiei „Hanns Seidel“, cea care a făcut posibilă nu numai această întâlnire, ci, pe durata întregului an, cu eforturi substanţiale ale Institutului de Studii Populare, a înlesnit modalitatea de a lucra, de a rafina, de a defini doctrina de centru-dreapta, doctrina populară din România. Acesta este obiectivul nostru fundamental, al ISP în asociere cu Fundaţia „Hanns Seidel“. La lansarea volumului Repere intelectuale ale dreptei româneşti, se spunea că în partidele politice nu există politicieni de dreapta. Noi vrem să încercăm, la această dezbatere, să contrazicem această idee. Avem aici la masă trei politicieni care sunt în Partidul Democrat Liberal, care sunt de dreapta şi care vor susţine puncte de vedere diferite asupra valorilor, iar ceea ce vrem să obţinem este o încercare de sinteză.
Managementul valorilor în care credem
SEVER VOINESCU
Unul dintre cele mai simpatice şi mai utile lucruri la astfel de întâlniri e că, înainte de dezbaterea propriu-zisă, avem ocazia să stăm la o cafea, la o discuţie cu invitaţii şi cu participanţii. Astăzi, stând de vorbă cu câţiva dintre dumneavoastră, am sesizat că există un oarecare semn de întrebare în legătură cu acest cuvânt – fuzionism. Un cuvânt prezent pe afişul dezbaterii noastre. Ce-o fi ăla fuzionism? S-au născut şi glume deja pe acest subiect şi aş vrea, dacă îmi permiteţi, să vă spun în două vorbe ce înţelegem noi, cei care folosim acest cuvânt, prin „fuzionism“. Poate că vă veţi fi întrebat de ce sunt la aceeaşi masă domnul Cristian Preda, domnul Teodor Baconschi, domnul Sever Voinescu? Până la urmă, în afară de a fi membri ai PDL şi de a împărtăşi un trecut intelectual într-o mare măsură comun, totuşi, în partid, astăzi, când se vorbeşte despre „găşti“, „tabere“, „grupări“, apartenenţa acestor actori la o idee este incertă, pentru cei care observă cu câtă obiectivitate se poate această scenă politică. Ei bine, în viziunea noastră, PDL este Partidul Popular în România. După cum ştiţi, doctrina populară, în esenţă, este suma unor doctrine clasice de centru-dreapta. Practic, mişcarea populară europeană a apărut după al doilea război mondial în Europa de Vest ca o reacţie la creşterea masivă a stângii. Finalul politic al celui de-al doilea război mondial a produs în Europa de Vest o creştere masivă a stângii, marxismul a revenit pentru decenii în gândirea intelectuală, dar şi politică, în Vest, şi atunci diferitele grupări de dreapta, care au ieşit mai mult sau mai puţin rănite din al doilea război mondial – vorbesc evident de dreapta democratică – au simţit nevoia să vină împreună. S-a produs, cu alte cuvinte, un fel de fuziune. Ei bine, ceea ce cunoaştem ca fiind astăzi Partidul Popular European, cu o expresie masivă la nivelul Parlamentului European, este, până la urmă, rezultatul acestui tip de aducere împreună a unor curente de gândire de dreapta, pe care le putem identifica astăzi în istoria recentă a României: liberalismul de dreapta, creştin-democraţia şi conservatorismul. Ei bine, când am spus, în afiş şi în anunţ, „despre fuzionism“, ne-am gândit exact la această configurare a profilului doctrinar al PDL, ca fiind o sumă – sigur, poate nu o sumă aritmetică, dar, în orice caz, măcar un numitor comun, sperăm că cel mai mare numitor comun! – a acestor sensibilităţi de dreapta care deja se manifestă în societatea românească. Acum, dacă e fericit sau nu termenul ales – fuzionism! – rămâne să discutăm.
În intervenţia sa de mai devreme, domnul Sollfrank a vorbit la un moment dat, a folosit domnia sa o sintagmă interesantă, a vorbit despre „managementul conceptelor noastre“. Domnia sa a făcut cu eleganţă slalom printre concepte, precum creştin-democraţie, conservatorism, liberalism, valori ş.a.m.d. Într-adevăr, se impune un management al conceptelor. Până la urmă, tot acest efort al nostru de a pune într-o ordine, conceptuală, în final, aceste curente de gândire reclamă un management măcar de ordin intelectual. Problema cea mai mare, după părerea mea, este aceea a managementului valorilor în care credem.
Cred că ceea ce trebuie sau ar trebui să ne preocupe în acest moment, în sau din perspectiva Partidului Democrat Liberal, sunt valorile pe care le profesăm. Pentru că, până la urmă, un partid aflat într-o situaţie atât de delicată din punct de vedere politic, precum se află PDL, este un partid care nu mai poate avea forţă în acţiunile sale decât în măsura în care face recurs la valorile în care crede. Credinţa în valorile politice pe care le asumăm, pe care le preţuim, pe care le prezentăm electoratului nostru este ultimul lucru care ne poate da putere, o putere suficientă pentru a trece peste această perioadă grea. Sunt parte a acestor dezbateri în Bucureşti şi în ţară de foarte multă vreme şi întotdeauna am fost întrebat, în general nu în timpul dezbaterilor, ci mai ales după, în legătură cu relevanţa acestora. Bine-bine, vorbiţi foarte frumos despre valori, despre economie de piaţă, despre libertate, despre democraţie, dar cum se manifestă, cât de relevante sunt toate aceste discuţii ale dumneavoastră în acţiunea politică de zi cu zi a PDL? Eu cred că stăm bine la nivel conceptual, eu cred că manageriem foarte bine conceptele, dar cred că problema principală - şi asta este o problemă a vieţii politice în general în România! – este aceea a divorţului, a rupturii, brutale adesea, dintre ceea ce spunem şi ceea ce facem, din punct de vedere politic. Mă grăbesc să adaug că, din punctul meu de vedere, acest divorţ nu ascunde sau nu îşi are originea în rea-credinţă ori în nepricepere, ci, pur şi simplu, în felul în care politicianul, care este supus unor presiuni sociale, electorale, politice cu totul deosebite şi, cel puţin în ultima vreme, accentuate, ştie să rămână tare în propriile lui credinţe politice.
Aş vrea să spun două lucruri despre viziunea conservatoare şi despre ce înseamnă din punctul meu de vedere şi ce relevanţă are conservatorismul astăzi - şi gândesc că e bine, tocmai pentru a sublinia ce înseamnă fuzionismul, să spunem fiecare câteva lucruri despre aportul pe care orientarea politică pe care ne-am asumat-o îl poate aduce din punct de vedere doctrinar în PDL, în programul său şi în acţiunea sa.
Înainte de orice, o viziune conservatoare este o viziune care postulează faptul că există o ordine transcendentă de natură morală căreia politicul trebuie să i se supună. Sesizaţi că există în această frază tranşantă două cuvinte esenţiale. Primul este „ordine“, un cuvânt extrem de preţios, o valoare la care conservatorii se raportează cu fervoare şi cu maximă credinţă. Ordine, până la urmă, înseamnă armonie şi înseamnă capacitatea de a rezolva într-un fel neconflictual şi într-un fel care nu aduce prejudicii ţesutului social, intereselor divergente, altfel naturale, în orice societate. În al doilea rând, e vorba despre o ordine de tip moral - şi aici, dezbaterea care s-a deschis la un moment dat în Partidul Democrat Liberal, generată mai ales de Monica Macovei, în legătură cu chestiunile de integritate, dă, dacă vreţi, viaţă acestei gândiri de tip conservator. În al doilea rând, eu cred că, astăzi, o gândire de tip conservator, pe care mă voi strădui să o implementez în programul şi în acţiunea PDL, este o gândire care pune mai presus de orice valorile micii comunităţi, valorile familiei. Vedeţi, o gândire liberală este o gândire în care individul, persoana, cetăţeanul este actorul principal şi este evident favorizat. Într-o gândire de tip creştin-democrat, mai ales acolo unde se vorbeşte despre subsidiaritate – o valoare extrem de importantă a dreptei –, instituţiile primează mai ales. Când vorbim despre subsidiaritate dintr-o perspectivă creştin–democrată, vorbim, evident, despre acordarea de responsabilităţi şi de puteri, instituţional, la nivelul comunităţilor care se exprimă astfel. La nivelul primăriilor, de pildă; la nivelul consiliilor locale. Ei bine, din punct de vedere conservator, cred că trebuie să mergem un pas mai departe, un pas mai în profunzime, acolo unde poate nu există o instituţie structurată ca atare, ca purtătoare de autoritate, dar există singura instituţie care funcţionează în România de astăzi, din punctul meu de vedere, şi anume, familia. Nu cred că există o altă structură de solidaritate în ţesutul social românesc care funcţionează. Suntem dezbinaţi între noi, deşi suntem toţi români, suntem dezbinaţi între noi, deşi suntem toţi bucureşteni sau ploieşteni, suntem dezbinaţi între noi, deşi stăm toţi în sectorul 2. Ei bine, valorile familiei sunt singurele valori care funcţionează creând solidaritate în România. Eu cred că de aici trebuie să plecăm şi acesta este primul pas în abordarea problemelor societăţii româneşti, inclusiv în sensul construirii unui nou proiect pentru România. Sigur că şi opţiunile conservatoare sunt alături de cele liberale, când vorbesc, de pildă, despre o economie cu taxe mici şi, în general, despre o regândire a sistemului de reglementare în economia noastră. Sunt zone nereglementate care ar trebui reglementate şi, dimpotrivă, sunt zone în care libertatea pieţei ar trebui lăsată să se manifeste pe deplin şi sunt reglementate. În fine, am să spun câteva lucruri şi despre o altă valoare extrem de importantă pentru noi, despre proprietate. În ultima vreme, există în România o tendinţă de a extinde sensul acestui concept şi al acestei realităţi şi, până la urmă, cred că, dacă vom merge pe drumul ăsta, vom dilua forţa şi valoarea reală a conceptului de proprietate. Am sesizat de câtăva vreme că există o orientare în practica judiciară care asimilează, de pildă, salariul sau pensia dreptului de proprietate. Sigur, e o metaforă, dar, mai ales când vorbim despre chestiuni care ţin de funcţionarea dreptului, metaforele devin foarte repede realitate. Or, dacă ajungem într-o societate în care considerăm că salariul pe care, la un moment dat, îl poate plăti statul funcţionarilor săi devine automat proprietatea funcţionarului şi, prin urmare, statul nu mai poate umbla la acele salarii – evident, în sensul diminuărilor, atunci când condiţiile economice o impun! – pentru că ar însemna să comită un afront la ideea de proprietate, asta deja mi se pare prea mult. Proprietatea este sacră din punctul nostru de vedere, este fundamentală pentru funcţionarea economiei şi pentru funcţionarea societăţii, dar, în acelaşi timp, dintr-o perspectivă conservatoare, trebuie să atrag atenţia că proprietatea se referă anume la acele bunuri care sunt susceptibile să fie obiect al dreptului de proprietate. O să ajungem, azi-mâine, să considerăm că în proprietatea noastră se află, poate, oameni. Sau se află credite. Sau o să ajungem să credem că dacă, de pildă, îmi pun banii într-o bancă, din client mă transform în proprietar, pentru că mi-am dus o parte din proprietatea mea şi am depus-o în patrimoniul băncii. Sunt numai câteva exemple care duc la absurd un raţionament care începe să se facă şi asupra căruia vreau să atrag atenţia, pentru că mi se pare exagerat. Voi încheia cu această ultimă remarcă – conservatorii detestă orice exagerare. A fi conservator înseamnă a fi un om care crede în bun-simţ, în decenţă şi în măsură. Conservator este cel care, alături de Platon, de pildă, consideră că cea mai importantă virtute în politică este înţelepciunea, că a doua virtute în politică este prudenţa şi că abia a treia e curajul. Cam astea sunt, în esenţă, câteva lucruri pe care am vrut să vi le spun. Ele reprezintă contribuţia unei gândiri, a unei atitudini conservatoare la profilul PDL. Eu sunt în PDL şi pentru a promova acest tip de gândire, acest tip de idei.
KLAUS SOLLFRANK,
director al Fundaţiei „Hanns Seidel“ în România
Pasiunea de a crea
Subiectul evenimentului de astăzi este, în această perioadă a schimbărilor condiţionate de criza economică, de o importanţă covârşitoare.
Indiferent din care parte a mişcării politice de centru-dreapta venim - liberală, de drepta sau creştin-democrată –, depinde ca noi, reprezentanţii partidelor populare, să găsim răspunsuri la probleme urgente cu privire la viitor şi să-i ajutăm pe oameni în a se orienta.
Este sarcina noastră comună să punem pe primul plan progresul, să-l umanizăm şi să-l facem de succes. Viitorul are nevoie de puterea tradiţiei. Viitorul are nevoie de curajul şi dorinţa de a începe şi de a crea.
Acest lucru înseamnă pentru noi, cei care suntem ancoraţi în gândirea creştin-democrată, să găsim răspunsuri pe termen lung la întrebările timpului nostru. Ce înseamnă ideea de a fi om creştin în raport cu schimburile politice de azi şi de mâine? Cum putem încuraja familia şi copiii? Cum putem combina succesul economic cu ideea de coeziune socială dintre cei puternici şi cei slabi, dintre cei tineri şi cei bătrâni? Cum putem deschide noi oportunităţi pentru copiii şi nepoţii noştri într-o patrie şi o Europă în care merită să locuieşti?
Tocmai în această perioadă a transformărilor rapide, societatea noastră are nevoie de valori şi scopuri comune. Valorile şi scopurile comune formează legăturile stabile dintre oameni. Convingerile religioase, tradiţiile comune, patria şi naţiunea îi ţin pe oameni uniţi. Amplificarea acestei forţe de coeziune este sarcina importantă a unui partid popular.
Recunoaştem cu toţii importanţa libertăţii şi a responsabilităţii, a modernităţii şi a umanităţii, a tradiţiei şi a progresului. Ştim cu toţii că, în politică, nu ne uneşte în primul rând un program teoretic, ci munca noastră zilnică pentru oameni. Ideile şi principiile sunt ineficiente, dacă nu sunt puse în practică prin măsuri corespunzătoare. Principiile noastre îşi demonstrează utilitatea practică în viaţa cotidiană. Etica noastră de responsabilitate trebuie să-şi dovedească valoarea prin succese mici şi mari, pentru oameni şi pentru generaţiile viitoare. Este misiunea noastră de a face politică pentru oameni.
Conservatorismul din trecut nu mai poate oferi o orientare suficientă pentru sarcinile din prezent, dar atitudinea fundamentală din tradiţia conservatoare o poate oferi şi o face foarte bine. Pentru aceasta, trebuie să ne depăşim teama de modernitate şi să acceptăm misiunea de a dezvolta o „cultură durabilă“. Cine ar putea să realizeze acest lucru, dacă nu conservatorismul, care face recurs la conceptele fundamentale ale gândirii de dreapta şi ale acţiunii acesteia în cel mai bun sens al cuvântului şi în baza lor să înceapă să construiască.
Misiunea timpului nostru se regăseşte, înainte de toate, în responsabilitatea de a dezvolta pentru generaţiile viitoare o forţă conservatoare creatoare. Stimaţi domni şi doamne, conceptele politice nu au nevoie doar de management politic, de managementul puterii sau de pasiune pentru putere. Avem nevoie, înainte de toate, de pasiunea pentru a crea.
Doresc tuturor forţelor de dreapta şi creştin-democrate din România mult noroc şi succes în ducerea la bun sfârşit a misiunilor ce vor veni.
Relaţia dintre principii şi politică
CRISTIAN PREDA
Voi încerca, la fel ca şi colegul meu Sever Voinescu, să discut despre valori. O voi face, spunând, în principiu, două lucruri. Aş vrea să descriu contextul în care discutăm despre valori, pentru că e important să vedem care este acest context. În al doilea rând, aş vrea să discut într-un mod foarte specific despre locul pe care sensibilităţi precum cele pe care le reprezint eu şi pe care le reprezintă prietenii şi de acum colegii mei de partid, Sever Voinescu şi Teodor Baconschi, locul pe care oameni ca noi îl au în mecanismul, în eşafodajul politic. Două vorbe despre context şi despre ce înseamnă valorile în contextul nostru de astăzi şi apoi ce înseamnă poziţia celor care au asemenea sensibilităţi – liberală, conservatoare, creştin-democrată – în interiorul partidului. Spun asta pentru că poţi vorbi despre valori într-un mod foarte sistematic, filosofico-politic şi suntem, nu doar la această masă, ci şi în sală oameni care au scris mult despre valori. Influenţa lor a fost însă mai degrabă una accidentală – când a fost! Ne putem întreba: de ce lucrurile stau aşa şi ce ne împiedică să avem un alt regim, o altă situare. Cred că, astăzi, contextul în care ne aflăm noi, în genere, nu doar PDL, contextul în care se află România ne permite să înţelegem tipul de situaţie în care ne aflăm atunci când vorbim despre relaţia dintre principii şi politică. Despre principiile de dreapta, eventuala fuzionare, amestecul de doctrine. De ce spun asta? Pentru că eu cred că ne aflăm astăzi într-un context care e definit de trei dimensiuni foarte clare şi, într-un fel, noi, fiind la guvernare, avem privilegiul să putem vorbi şi în cunonştinţă de cauză, şi responsabil despre aceste trei dimensiuni. Dar, veţi vedea, dacă vorbim în cunoştinţă de cauză şi responsabil, nu e o postură foarte comodă în acelaşi timp. Ne-am obişnuit ca, atunci când discutăm despre valori, idei, să ne simţim foarte comod, să ne lăfăim şi să spunem: ce univers minunat! De fapt, dacă suntem lucizi şi dacă suntem înrădăcinaţi în realitate, vom vedea că, din punctul ăsta de vedere, al situării, al principiilor, e o postură foarte incomodă.
Care sunt aceste dimensiuni? În primul rând, o ştie toată lumea – e un termen cu o recurenţă extraordinară! –, trecem printr-o criză. Problema nu e că e o criză, ci, din punctul nostru de vedere, politic vorbind şi înrădăcinaţi în această realitate, este aceea că e o criză de durată şi, mai rău decât atât, e o criză pe care noi nu am anticipat-o. Noi, PDL, noi, intelectuali, noi, dreapta – nu am anticipat această criză! Or, suntem în interiorul ei de o bună bucată de timp.
A doua dimensiune, în lectura mea, este aceea că noi, PDL (şi am încercat, influenţând de altfel şi pe alţii să facă acest lucru), am adoptat, în faţa acestei crize de durată şi pe care nu au am prevăzut-o, o atitudine care mi se pare mie că este atitudinea infailibilităţii. Ne-am trezit foarte târziu, dar ştim foarte bine ce e criza şi cum vom ieşi din ea! Asta este atitudinea dominantă şi asta e şi atitudinea pe care încercăm să o şi cultivăm în societate. Ba, mai mult, e atitudinea în baza căreia îi destituim pe toţi cei care ar îndrăzni să spună un cuvinţel, să pună un accent. Suntem infailibili, vedem drumul, deşi ne-am trezit târziu!
A treia dimensiune – şi aici sigur că e o chestiune de detaliu aparent, dar în fond nu e de detaliu – suntem în situaţia în care ne revendicăm de dreapta, noi, intelectualii, noi, PDL, dar trăim într-un context al divizării dreptei. Asta înseamnă că suntem, în această criză pe care nu am prevăzut-o şi pe care o gestionăm de pe o postură infailibilă, atacaţi şi de la stânga şi foarte virulent şi de la dreapta. Asta este situaţia din punct de vedere politic. Ca să simplific - e o stare de război în interiorul dreptei. Noi spre PNL, PNL spre noi. Sigur, există micile semnale pe care le aruncăm noi – eu, Sever şi alţi entuziaşti –, ni se răspunde la fel de superficial, dar rămânem în această stare de război.
Ăsta este contextul şi de aici cred că trebuie să pornim discuţia despre principii. De fapt, discuţia despre principii înseamnă cum gestionăm situaţia în care ne aflăm, ce spunem şi cum ne construim identitatea politică. Cred că aici există câteva trăsături dominante – eu am identificat patru – care ne caracterizează din această perspectivă, a valorilor, a principiilor. Ca partid politic, de data asta – pentru că, în fond, despre asta discutăm. Vreau mai întâi să vă spun că nu am să recurg la un soi de tabel al lui Mendeleev în ordine etică sau în ordinea principiilor. Pentru că, de fapt, în politică, nu o să găsiţi pe cineva care o să spună astăzi că este împotriva egalităţii. Toată lumea e de acord că egalitatea e o valoare. În fine, sunt diferenţe care ţin de tonalitate, de cultură...
Cred că o primă atitudine a noastră, ca partid, în această criză, este definită de principiul potrivit căruia orice corupţie este iertată, dacă ai performanţă electorală. Ăsta este unul dintre principiile de bază ale PDL. Nu se discută nimic despre un politician corupt, dacă el a câştigat alegerile! Cu alte cuvinte, ca să traduc în nişte termeni accesibli această atitudine, asta înseamnă că, dacă ai fost în stare să corupi instituţiile statului şi, mai mult decât atât, poţi să corupi şi alegătorii, eşti un tip OK. Eşti vedetă şi trebuie să fii susţinut! Asta este una dintre valorile principale cu care eu am avut contact, pe care am descoperit-o intrând în Partidul Democrat Liberal. Vă mărturisesc că nu am ştiut-o până să intru în PDL!
A doua valoare pe care am descoperit-o intrând în PDL, ca experienţă directă, deci nu din afară, nu ca jurnalist, nu ca intelectual: am aflat că trebuie să creăm dependenţă, că trebuie să ne creăm o clientelă, oameni care să fie în general prost sau slab educaţi, de preferinţă în universităţi care dau diplome la distanţă, oameni care nu gândesc cu mintea proprie şi care sunt capabili să intre în reţele de exploatare a banilor publici, aşa cum sunt ele definite de la centru şi din teritoriu.
Al treilea principiu şi a treia valoare – am descoperit în legătură cu aceeaşi clientelă că, la limită şi dacă rămânem lucizi, clienţii noştri sunt mai buni decât clienţii lor. În termeni de clientelă, că există o netă superioritate a clientelei noastre în raport cu clientela celorlalţi! Sigur că acest lucru poate fi judecat într-o cheie strict etică, iar oamenii se revoltă ş.a.m.d., dacă au o minimă moralitate. Eu însă văd asta dintr-o perpectivă politică – or, asta înseamnă un dispreţ profund faţă de ceea ce înseamnă neutralitatea statului şi o atitudine antiliberală care mie mi se pare dezgustătoare. Asta, dincolo de chestiunea în care se constituie aceste reţele şi de felul în care se mobilizează ele.
În al patrulea rând – şi am să închei cu răspunsul la situaţia în care ne aflăm –, am descoperit un dispreţ profund pentru idei. Ideile te strică, ideile te întârzie, avem nevoie de oameni pragmatici, nu de oameni care gândesc! Ăsta este şi motivul pentru faptul că, într-un mod foarte simplu, cei care au experienţă intelectuală semnificativă, de-ndată ce au intrat în politică, au rămas intelectuali. Ba, mai mult, au rămas intelectualii subordonaţi cuiva, şi anume, lui Băsescu! Noi nu existăm în acest moment, sunt perfect conştient în această privinţă, în viaţa politică din România decât ca intelectualii lui Băsescu! Nu contează că Baconschi este ministru de Externe, că Sever Voinescu este secretarul unei Camere haotice, la limita anarhiei! Contează cu atât mai puţin că sunt deputat în Parlamentul European. Singura noastră identitate politică este aceea de a fi intelectualii cuiva. În interiorul partidului – intelectualii buni de puşi în vitrină! Eu vreau să vă spun că nu voi rămâne în vitrină. Nu îmi place în vitrină şi nu voi rămâne în acea vitrină. Pentru că, de fapt, punerea, aşezarea în vitrină ascunde de fapt acest dispreţ pentru idei.
Câteva cuvinte despre ce înseamnă sensibilităţile liberală, creştin-democrată şi conservatoare. Am fost, în dezbaterea publică din România din ultimii 15 ani, pe o platformă liberală. Am fost şi am rămas liberal. Cred că liberalismul ne oferă o modalitate de observare a lumii, fie că e vorba de economie, fie că e vorba de politică. Și, într-o cheie profundă, hayekiană până la urmă, cred că liberalismul ne oferă o postură etică, inclusiv în chestiuni care par a fi, la prima vedere, strict economice. Cum e chestiunea proprietăţii sau aceea a contractului. Astea sunt chestiuni strict etice, nu economice. Or, pentru că la noi economia a fost vulgarizată de staliniştii şi de poststaliniştii care sunt foarte activi astăzi, chestiuni de genul celor amintite mai înainte sunt văzute ca simple probleme de tehnică economică. Nu aş insista foarte mult aici, inclusiv pentru că nu am nimic nou de adăugat faţă de ceea ce am spus până acum în spaţiul public românesc.
Cu îngăduinţa colegilor mei, aş vrea să spun două cuvinte şi despre identitatea creştin-democrată şi despre cea conservatoare. Eu cred că, dacă ne propunem să strângem împreună nişte energii care sunt astăzi marginalizate şi tratate cu dispreţ, nu doar în afara PDL, ci, de multe ori, chiar în interior, trebuie să încercăm să ne deschidem către aceste sensibilităţi. Mi-aş îngădui să spun că, astăzi, creştin-democraţia are misiunea de a descoperi solidaritatea. Cred că politica românească, în epoca ei modernă, suferă din această pricină. Există puţine momente în istoria noastră politică modernă în care solidaritatea să se fi vădit a fi nu o parte din tabla de materii pe care le expunem în excursurile noastre de teorie politică. Cred că solidaritatea este ceva de adus în politica din România şi cred că misiunea creştin-democraţiei este orientată aici şi, în acest sens, este mare nevoie de un proiect creştin-democrat. În Europa, creştin-democraţia a însemnat un agajament în favoarea solidarităţii, într-o cheie diferită de ceea ce înseamnă solidaritatea la stânga.
La fel, în ceea ce priveşte conservatorismul – aici mi-aş îngădui să iau o formulă a lui Vladimir Tismăneanu: ideea trecutului utilizabil. Conservatorii sunt într-o poziţie intelectuală foarte dificilă pentru că nu există o tradiţie lungă în această direcţie. În România, tradiţia conservatoare este ruptă foarte abrupt. Operaţiunea lor intelectuală este aceea de a reconfigura un trecut utilizabil în care, cred eu, de pildă, solidaritatea nu se află.
Cred însă că punerea în comun a unei sensibilităţi liberale, a unei asemenea produceri şi stimulări a solidarităţii şi a unei identităţi, plecând de la un trecut utilizabil, reprezintă o reţetă politică demnă. S-ar putea să nu fie o reţetă politică de succes imediat. Dar trebuie să fim conştienţi, şi sunt primul care o spune, că, aşa cum s-a spus deseori, în politică e uneori ca la pescuit. Trebuie să ştii să ai răbdare! S-ar putea ca acest ansamblu să nu aibă câştig de cauză pe termen foarte scurt. Asta însemnând peste un an jumate sau peste doi ani sau peste patru ani. Suntem, desigur, în acest moment, mai degrabă marginalizaţi, mai degrabă priviţi ca nişte curiozităţi, dar cred că e cert că ceea ce ne apropie este mult mai semnificativ decât ceea ce ne desparte. Cu atât mai mult de o masă de partizani sau de militanţi politici despre care am vorbit mai devreme. Cred, de aceea, că nu trebuie făcut niciun compromis, cred că, dacă vrem să o apucăm pe o cale dreaptă, trebuie să construim cu demnitate, pornind de la această fermă luare la cunoştinţă în care să nu ne facem că nu vedem că acela care ne-a pus în vitrină stă de fapt la aceeaşi masă cu noi. Nu cred că avem de ce să mimăm o fuziune care riscă să fie o pierdere a oricărei identităţi.
Nou proiect politic pentru România
TEODOR BACONSCHI
Primul lucru care trebuie înţeles aici este că intelectualii lui Băsescu sunt solidari. Al doilea lucru este că ei încearcă, în măsura în care încep să devină exponenţii unor curente doctrinare în matca PDL, să armonizeze aceste curente, să le confere un profil valoric foarte limpede şi, mai ales, să dea semnalul public că un partid care începe să îşi gândească politicile şi să le aşeze pe terenul unor valori asumate poate include în numele unităţii dreptei toate aceste sensibilităţi. Am ţinut să particip la această dezbatere pentru a lansa, în primul rând, un asemenea mesaj. Suntem într-un mediu de oameni cultivaţi, pasionaţi de politică, pe care nu are rost să îi seminarizăm prin juxtapunerea a trei oglinzi doctrinare diferite care fuzionează într-un final apoteotic, pentru că dumneavoastră aveţi posibilitatea de a vă informa oricând şi pe multe canale cu privire la bazele fiecăreia dintre doctrinele politice de centru-dreapta, nemaivobind de faptul că, în ceea ce priveşte creştin-democraţia, pe care o sper din toată inima renăscută în România, aveţi la îndemână o modestă colecţie, pe care noi am început-o în colaborare cu Editura Curtea Veche şi care va etala în cel puţin 10 volume istoria, situaţia politică a partidelor din creştin-democraţia europeană, valorile, doctrina şi câţiva clasici, care, sigur că parţial, au fost deja traduşi în româneşte. În plus, Fundaţia Creştin-Democrată însăşi este un spaţiu de convivialitate şi difuzare a unei culturi politice a dialogului, a căii de mijloc, a solidarităţii, a valorilor populare, care va contribui, atât cât poate şi într-o strictă colaborare cu ISP, cu Fundaţia „Hanns Seidel“, cu Fundaţia „Konrad Adenauer“, la ridicarea orizontului de cultură politică, mai cu seamă în tinerimea română, pentru că, dacă ne dorim un nou ciclu politic, dacă ne dorim o dreaptă puternică şi activă, nu putem decât să ne gândim că, de fapt, cei ca dumneavoastră, cei din această sală, vor găsi suficiente motive pentru a intra în politică, suficiente motive pentru a nu se dezgusta de politică, aşa cum o moştenesc, şi suficiente motive pentru a o schimba de sus până jos, cu entuziasm, cu tenacitate şi cu convingerea că România trebuie să fie condusă de oameni de o calitate mai bună. Împărtăşesc cele spuse de prietenul meu Cristian Preda, ca şi cele spuse de celălalt prieten al meu de la această masă, Sever Voinescu.
Cred că nu trebuie să idealizăm în niciun fel situaţia politicii româneşti. Există însă şi păcatul invers – acela de a demoniza starea de fapte şi de a considera că ea este mai rea decât este cazul. De pildă, chestiunea clientelismului politic, aşa cum a descris-o Cristian Preda: nu numai că ea face parte dintr-un fel de mainstream al practicii politice şi că acest mainstream este transpartinic, dar, din experienţa mea de diplomat – observator al altor democraţii europene –, am constatat că, în definitiv, redistribuirea resurselor prin reţele clientelare este un instrument de lucru al oricărui partid politic. Ceea ce ne diferenţiază pe noi este că, într-adevăr, facem politică fără doctrină, fără valori, decelebrat, fără idei, în numele unui pragmatism care, de multe ori, devine mafiot, promotor al unor practici nu numai amorale – atunci încă ar fi bine -, dar explicit imorale şi care, până la urmă, nu se limitează doar la a distribui resurse, odată ce un partid sau altul se instalează la guvernare şi strică democraţia. Pur şi simplu, îi corup bazele şi îi dezgustă pe cetăţeni de la a participa la construirea binelui comun. Acest lucru e deja un fel de contribuţie românească foarte negativă la o democraţie funcţională şi trebuie să ne punem foarte serios întrebarea „ce e de făcut?“ cu dreapta românească pentru ca asemenea practici să dispară treptat. Eu, aici, sunt conservator, dacă îmi dai voie, Sever – nu cred în desanturi spectaculoase, în operaţiuni ale Duhului Sfânt în politică. Cred că trebuie totuşi să negociem, pentru că, în mod real, se pregăteşte, la cererea şi în aşteptarea de multe ori anxioasă a societăţii româneşti, o schimbare de gardă în politică. Această schimbare de gardă nu este o rocadă între cei care erau până acum în vitrină şi care fac un pas în spate ca să ne pună pe noi în vitrină într-un rol ingrat, de animale împăiate, care dau bine, care sunt eventual capabile să atragă atenţia trecătorilor, dar care au vivacitatea redusă a unor manechine. Cred că schimbarea de gardă se negociază în mod foarte realist, trebuie să fie încurajată de o susţinere publică lucidă – aici nu discutăm de nişte exponenţi narcisiaci ai unor curente care se pun împreună şi renovează dreapta pentru a reforma statul român şi a scoate România din subdezvoltare. Noi nu suntem decât nişte trecători prin politică, nişte oameni ca oricare alţii, fragili, vulnerabili, pasageri, care avem, probabil, misiunea de a antama cu ideile şi acţiunile noastre politice această schimbare de ciclu. Sunt conservator, în sensul că această schimbare nu se va produce revoluţionar, printr-un soi de lovitură de partid sau de stat, ci se va produce în măsura în care ea îmbracă şi caracterul unei tranziţii intergeneraţionale, se ancorează doctrinar, răspunde unei solicitări a societăţii civile, care, dacă nu va vedea noi purtători de mesaj la stânga şi la dreapta, se va adânci în indiferenţă faţă de propria noastră viaţă comună şi sunt convins că noi, cei de la această masă, şi din sală, şi din România, şi din diaspora, vom fi în stare să generăm împreună, pentru un destin mai decent, mai armonios, mai eficient economic şi în acelaşi timp capabil să plaseze România la înălţimea propriului potenţial, un curent care, în următorii zece ani va produce această mutaţie. Nu are rost să ne imaginăm că mutaţia va electriza societatea românească la Congresul PDL. Noi trebuie să facem din organizaţiile politice la care aderăm ceva nou. Noi trebuie să setăm alte standarde, o altă agendă publică, un alt mod de a răspunde. Ideea că, după ce că suntem atât de puţini, ne mai şi dezbinăm sau concurăm între noi trebuie să dispară. Suntem primii care aducem în politica românească clasă, consistenţă, o anumită calitate intelectuală, o experienţă destul de importantă şi mai ales voinţa colectivă de a pune capăt acestui fel de politică, aşa cum s-a făcut ea în România tranziţiei. Dacă vreţi să fiu imprudent de sincer, eu nu consider că avem cu adevărat un partid popular. El trebuie inventat. Un partid popular care funcţionează e, într-adevăr, bazat pe entuziasmul popular al clasei de mijloc, care se identifică cu acel vector politic care spune celor care încă sunt asistaţi de statul postsocialist „vă ajutăm să intraţi în clasa de mijloc decât să vă ţinem pe toată durata vieţilor dumneavoastră în sclavia asistenţialismului!“. Este un partid care, cu moderaţie, declanşează entuziasm civic, deci, până la urmă, participare, plăcerea cetăţeniei, plăcerea convivialităţii într-o societate, plăcerea binelui comun, plăcerea încrederii pe care i-o acorzi celuilalt şi pe care o primeşti de la celălalt. Ei bine, toate astea sunt de făcut, ele nu există deocamdată şi nu e vorba doar de a da jos trandafirul, ci de a pune conţinut şi de a atrage oamenii de calitate din toate domeniile. Sigur că acest şantier politic, cum îmi place să îl numesc, va dura. Important e că a început. Important e că în zumzetul lui laborios se găsesc deja câţiva curajoşi, nebuni sau lucizi care şi-au epuizat scepticismul şi care, în deplină maturitate, fac pasul în viaţa politică şi spun că se poate şi altceva. Eu cred că, dacă ne vom pierde în mici anecdote despre momentele în care prietenii noştri politici sunt ridicoli sau au greşit, în concurenţe loiale sau nu între personalităţi exponente, deci, dacă rămânem provinciali, nu înţelegem ora istorică, nu înţelegem că România intră rapid şi printr-o istorie care s-a accelerat într-o lume periculoasă. Într-o lume în care simpla umbrelă UE şi NATO nu garantează mai mult de o generaţie un minimum de securitate naţională. Deci, dacă nu trezim naţiunea la un nou proiect politic, dacă nu scriem cum trebuie un nou contract politic între o dreaptă plurală şi clasa de mijloc, riscăm să depopulăm ţara, să intrăm într-un declin istoric colectiv, probabil greu de oprit, şi să ne sfârşim vieţile fără să avem sentimentul că am găsit un sens în această comunitate, că ne-am realizat potenţialul şi că ne-am făcut datoria.
Eu cred că putem face acest lucru împreună, dacă ne ridicăm peste agenda valahă, provincială, bizantină, balcanică, în care de prea multe ori ne complacem şi dacă vedem că, asemenea lumii ideilor, şi în spaţiul politic, nimeni nu îl dă afară pe celălalt. E vorba de cât poţi convinge, e vorba de cât te-ai convins pe tine însuţi de ceea ce faci şi e vorba de o solidaritate esenţială, pentru că, de fapt, suntem deocamdată destul de puţini, dar trebuie să tindem prin acţiunile noastre convergente către masa critică în stare să deschidă acest nou ciclu politic.
Scindarea electoratului dreptei
DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ
Am să mă leg de o observaţie foarte interesantă, mai degrabă o provocare, pe care a formulat-o domnul Cristian Preda. Am să formulez o întrebare retorică, dar, dacă se dovedeşte că nu e retorică, ar fi interesant de exploatat. Spuneaţi că, în momentul de faţă, PDL e atacat atât de dreapta, cât şi de la stânga. Înţeleg destul de bine de cine şi cum e atacat de la stânga. Nu cred că am înţeles foarte bine care este forţa sau care sunt direcţiile de atac de la dreapta.
Bănuiesc că vă refereaţi la PNL. Am încercat să reiau toate criteriile prin care putem defini identitatea de dreapta sau de stânga a unui partid. M-am uitat la politicile actuale susţinute de PNL - nu satisfac criteriile unor politici de dreapta! M-am uitat la politicile susţinute de PNL când era la guvernare, la performanţa, din acest punct de vedere, a ultimei faze a guvernării Tăriceanu – nu cred că este cineva în această sală care să poată spune că am avut de-a face cu politici responsabile de dreapta în acea perioadă. Mă uit la documentele doctrinare care sunt susţinute de PNL – le-a văzut cineva din sală? Mă întreb cu privire la Institutul de Studii Liberale - ştie cineva ce s-a întâmplat cu acest Institut?
(Cristian Preda – Eram tot noi, Dragoş!)
Da. Nu aş vrea să continui lista de criterii – sigur, aş putea să mă întreb cum stă PNL cu afilierea internaţională, care sunt relaţiile de natură intelectuală, doctrinară pe care le susţine în acest moment PNL? Îmi veţi spune: bine, sigur, partidul, partidul, doctrina nu este de dreapta, dar avem acolo personaje de dreapta. Am să vă rog să îmi spuneţi care sunt acele personaje de dreapta care susţin din punct de vedere doctrinar şi ideologic liberalismul? Care sunt echivalenţii celor de la această masă din PNL? Am spus – sunt întrebări care până la urmă pot să pară retorice, dar care cred că e bine să fie formulate în acest context.
CRISTIAN PREDA
Observaţia ta îmi permite să fac o precizare care cred că este foarte importantă şi o voi face nu doar în modul glumeţ de adineauri, spunând că acum 10 ani şi mai bine dezbaterea despre liberalism a fost făcută într-un cerc care îi cuprindea pe mulţi dintre cei care suntem aici în sală. Nu e vorba doar despre asta şi despre faptul că de numele lui Valeriu Stoica se leagă stimularea acestei dezbateri. E vorba despre altceva. Sigur că putem face acest exerciţiu, putem căuta în documente, putem să ne uităm după figuri. Problema nu este aici – pentru că ni se va putea replica la fel de uşor că dacă veţi căuta şi în rândurile noastre va fi greu să găsiţi mulţi oameni. Sigur, există această diferenţă despre care am vorbit mai devreme, dar am vorbit şi despre limitele ei. Eu nu mă îmbăt cu apă rece. Nu e deloc sănătos în general să te îmbeţi şi cu atât mai puţin cu apă rece! Nu e vorba de personalităţi, de discursuri, eventual, de politici. E vorba de faptul că, din motive care merită să fie discutate în profunzime, în electoratul românesc de astăzi, există un număr de persoane din categoria pe care a descris-o admirabil Teodor Baconschi, persoane autonome, persoane care ştiu valoarea libertăţii pe propria piele şi care votează PNL. E vorba de o scindare a electoratului care se identifică la dreapta şi care nu trebuie să fie neapărat un electorat de întreprinzători. Pot foarte bine să fie profesori. În mediile pe care le frecventez nu am auzit sau am auzit foarte rar profesori care să se recomande ca fiind socialişti sau votând la stânga. Sunt în general oameni care votează dreapta. Asta nu înseamnă că nu sunt în alte medii. E o scindare a acestui electorat şi ea este stimulată de politicieni. Cred că la ISP s-a mai discutat despre acest lucru. Există un paradox în viaţa noastră politică: din 2007 încoace, adică din anul în care s-a produs această ruptură Tăriceanu-Băsescu, continuată de atunci cu diverse alte voci, s-a întâmplat ceva extrem de interesant în electoratul românesc - şi anume, acest electorat care a votat aceste două partide, care se autoidentifică la dreapta, a fost majoritar. Nu s-a întâmplat aşa ceva până în 2007. Paradoxul face că, în momentul în care a existat un vot majoritar la dreapta al acestor oameni, care se identifică la dreapta, formaţiunile de dreapta existente în acel moment nu au mai putut colabora. Dimpotrivă, au intrat în acest război. S-ar putea să existe o raţiune aici: văzând expandarea acestui electorat, să se bată pentru un electorat din ce în ce mai mare, un electorat care e diferit de cel de la începutul anilor 90. S-ar putea! Dar, din perspectiva coerenţei guvernamentale, asistăm mai degrabă la gesturi bizare – un guvern minoritar al lui Tăriceanu care a avut sprijinul lui Iliescu, pe urmă un guvern al nostru cu PSD, pe care îl făcusem cu ou şi cu oţet când îi sprijinea pe ai lui Tăriceanu, şi acum o mişcare încă şi mai surprinzătoare în care noi suntem într-o horă impresionantă nu doar cu UDMR, ci şi cu generalul Oprea şi aruncăm cu roşii şi în Ion Iliescu, şi în Călin Popescu-Tăriceanu. Asta nu creează în acest electorat de dreapta nici simpatie, nici plăcerea unităţii, nici plăcerea politicii – creează un singur sentiment: înjurături groase la adresa politicienilor. Inclusiv la acest public educat. Publicul există, cum spune Teodor Baconschi. Problema e de a-l mobiliza.
THEODOR PALEOLOGU
Vreau să întăresc ceea ce tocmai a spus Cristian Preda şi să răspund şi eu observaţiilor lui Dragoş Aligică, observaţii care, oricât ar fi de justificate din anumite puncte de vedere, pentru cei care au responsabilitate politică trebuie să nască o preocupare. Si anume: principala miză pentru oamenii de dreapta e să realizeze o posibilă alianţă cu PNL. Asta e singura întrebare cu adevărat importantă: vom fi capabili să ne unim din nou? Altminteri, vom avea PSD la putere! E foarte simplu! Dacă nu putem să fim fideli mandatului electoratului de dreapta, dacă nu suntem în stare să ascultăm poporul, dacă nu suntem în stare să ne înţelegem şi să ne împăcăm cu PNL şi ei să se împace cu noi, vom avea PSD la putere, vom aduce o minoritate de stânga la putere. Nu trebuie să facem acest lucru!
Întrebare din sală
Domnule Baconschi, ce făceaţi anume acum 21 de ani, în decembrie 1989, şi cât de mult au influenţat acele evenimente viaţa dvs. publică de după acel moment?
Reconstrucţia elitelor
TEODOR BACONSCHI
Pe 21 decembrie, în 1989, am fost în stradă la Inter. Am fost acolo înainte ca Bucureştiul întreg să facă figuraţie revoluţionară şi cu asta mă mândresc, pentru că atunci mi-am obţinut pe cont propriu propria-mi libertate, dar şi solidaritatea, pentru că, în definitiv, cu grupul spontan cu care am ieşit erau nişte prieteni, dar erau şi nişte candidaţi eventual la împuşcare colectivă.
Am trecut prin toate formele de anticomunism. Am ajuns la 47 de ani la concluzia că singura revanşă împotriva comunismului e reconstituirea elitelor naţionale pe baza clasei de mijloc. Am încercat cu bună-credinţă, cu vehemenţă, cu nădejde, cu deznădejde toate formele de anticomunism. Nu se poate învinge comunismul decât reconstituind elitele, prin meritocraţie şi punându-i prin forţă civică în fruntea guvernării din această ţară pe oamenii cu adevărat consistenţi, cu adevărat cerebrali, prudenţi, moderaţi, lucizi, responsabili şi care au intrat în Europa înainte de 1989 prin cultura lor de bază.
SEVER VOINESCU
Întâi aş vrea să nuanţez chestiunea asta cu schimbarea de generaţie. Am crezut în anii 90, eu însumi tânăr fiind, că aparţin unei generaţii cu totul speciale care va schimba România şi trebuie să vă spun acum, în 2010, că dacă mă uit în jur la congenerii mei, îmi e ruşine. Din punctul meu de vedere, a avea date de naştere relativ apropiate pe buletinul de identitate nu înseamnă niciun fel de solidaritate. V-o spun sincer: nu sunt solidar deloc cu Ponta! Nu sunt solidar deloc cu oameni din elita politică, din noua generaţie şi care fac politică aşa cum cred ei că pot să facă. Dimpotrivă! Apartenenţa la aceeaşi generaţie nu garantează nimic – sunt, de pildă, infinit mai solidar cu Valeriu Stoica! Eu, cel puţin, nu sunt un fan al ideii că pleacă bătrânii şi vin tinerii.
À propos de ciclul politic – mi-a venit în minte o vorbă a cuiva care ştia despre politică mai mult decât ştim noi toţi din această încăpere ridicat la puterea a zecea. Îl chema Winston Churchill. Si el a spus aşa: „În politică, e ca în război! Singura diferenţă e că în război mori o singură dată. În politică poţi să mori de mai multe ori“. Asta ce înseamnă? Înseamnă că sunt oameni politici şi destine politice care urcă şi coboară, urcă şi coboară...
