Pe aceeași temă
Am fost în România în 2007 şi sunt bucuros să constat progresele care s-au făcut în domeniul aplicării legilor concurenţei.
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) nu oferă sfaturi, ci adună la un loc contribuţiile partenerilor şi, împreună cu aceştia, elaborează principii care pot fi apoi puse în practică. Ca preşedinte al Comitetului pentru Concurenţă în cadrul OECD de mai mulţi ani, am constatat că România a fost un participant foarte activ, aducând în atenţia noastră cazuri, idei, analize şi întrebări, ceea ce reprezintă esenţa activităţii organizaţiei noastre. Doresc să mulţumesc României şi Consiliului Concurenţei pentru efortul depus în a colabora cu alte state pentru găsirea soluţiilor la problemele aferente acestui domeniu.
Din Raportul de activitate al Consiliului Concurenţei pentru anul trecut şi din intenţiile anunţate pentru viitor am reţinut două aspecte principale. Unul dintre ele se referă la modernizare şi la creşterea eficienţei aplicării legilor concurenţei prin modificarea legislaţiei, implementarea unor noi instrumente, proceduri şi standarde, dar şi printr-o infuzie de energie care să permită finalizarea dosarelor aflate în lucru. Al doilea aspect se referă la coerenţa mijloacelor de advocacy ale instituţiilor care veghează asupra concurenţei faţă de achiziţiile publice, faţă de agenda legislativă, în ideea de a demonstra utilitatea competiţiei. Cred că aceste două aspecte sunt în totală concordanţă cu cele mai bune practici ale OECD.
România, ca şi alte state, a fost puternic afectată de criza economică şi financiară. Trebuie analizat impactul acestei crize asupra politicilor concurenţei. Am studiat cu atenţie acest aspect în cadrul OECD, prin intermediul a şase mese rotunde, şi am constatat că, la începutul crizei, instituţiile care veghează asupra concurenţei au reacţionat într-un mod curios. Au fost abordate trei direcţii principale. Prima a fost marcată de panică: „suntem în criză, ar trebui să lăsăm de o parte concurenţa“. Unul dintre promotorii acestei idei a fost preşedintele Franţei, domnul Sarkozy, care a declarat că, în acest context dificil, Comisia Europeană are lucruri mai bune de făcut decât să controleze compatibilitatea ajutoarelor de stat cu legile concurenţei.
Declaraţia a fost făcută atunci când statul francez intenţiona să acorde sprijin financiar industriei de automobile, iar Comisia Europeană a avertizat că această practică nu e în concordanţă cu legislaţia comunitară. După panică, a doua direcţie abordată în contextul crizei a fost negarea: „care criză?“. Unele autorităţi au fost de părere că această criză nu are nimic de a face cu domeniul concurenţei. Doamna Neelie Kroes, pe vremea când era în funcţia de comisar european pentru concurenţă, a spus că nu e nimic anormal, „business as usual“, în timp ce vedeam cu toţii ce se întâmplă în sectorul bancar şi imobiliar. Între aceste două abordări extreme este o a treia – ajustarea. Aceasta a presuspus recunoaşterea faptului că ne confruntăm cu o criză şi că lucrurile stau altfel decât în trecut. Era important să vedem ce schimbări au intervenit şi cum pot fi ele abordate de autorităţile concurenţei. Una dintre evoluţiile pe care le-am observat în ultimii 10 ani a fost mutarea accentului în domeniul concurenţei din Europa către o analiză bazată pe economie, printr-o interpretare formală a legilor. Asta a făcut ca tranzacţiile sau comportamentele concurenţiale să fie mai degrabă privite în contextul în care aveau loc, decât ca acte de sine stătătoare. Criza a schimbat mediul de afaceri într-un fel extrem de relevant pentru instituţiile care veghează asupra concurenţei. În multe ţări, înaintea crizei, s-a observat o scădere a cererii şi a comerţului internaţional şi o diminuare a fondurilor disponibile pentru investiţii în afaceri noi, care să ofere diversitate. Luând în considerare toţi aceşti factori, în comparaţie cu perioada de dinainte de 2007, ne-am confruntat cu un potenţial mai redus pentru concurenţă şi cu mai puţine iniţiative economice noi care să ofere provocări pentru firmele cunoscute. Din cauza scăderii cererii s-a diminuat şi capacitatea de extindere a afacerilor. Prin urmare, contextul era defavorabil pentru competiţia economică. Am observat apoi că guvernele au adoptat politici pentru a ameliora efectele crizei. Aceste măsuri - fie răscumpărări în domeniul bancar, fie stimulente fiscale etc. –, luate pe cale legală, nu au mai favorizat concurenţa naturală.
Care sunt implicaţiile acestor factori asupra instituţiilor din domeniul concurenţei? Prima dintre ele se referă la selecţia cazurilor. Mulţi oameni au fost afectaţi de criză şi au la dispoziţie mai puţine mijloace şi resurse decât înainte. Dacă mai sunt şi victime ale practicilor care viciază competiţia, suferă şi mai mult, având în vedere constrângerile la care sunt supuşi. În privinţa selecţiei cazurilor, este important ca autorităţile din domeniu să se ocupe de aspecte care au impact asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor afectaţi de criză. În al doilea rând, recesiunea a adus multe firme în pragul falimentului, iar acestea reclamă că sunt victime ale practicilor anticompetitive şi se adresează autorităţilor, cerându-le să se implice urgent în rezolvarea problemei. Prin urmare, se impun mijloace de intervenţie rapidă, având în vedere priorităţile mediului. În plus, fiindcă scade cererea, firmele au tendinţa de a se coaliza pentru a împărţi povara crizei, ceea ce măreşte riscul formării cartelurilor. Am avut recent o masă rotundă în care am atras atenţia că fixarea preţurilor prin cartelizare nu este o soluţie bună şi că rezultatele sunt extrem de rar favorabile chiar şi pentru firmele care se aliază, din cauza pierderii clienţilor, şi aşa afectaţi de criză.
Abuzul de poziţie dominantă şi restricţiile verticale sunt zone în care folosim regula raţiunii, o abordare economică despre care am vorbit anterior, prin care analizăm firmele în contextul pieţii. Înainte, dacă aveam de a face cu un caz de distribuţie exclusivă, ne aşteptam să apară firme noi care să creeze concurenţă pe spaţiul respectiv. Numai că, în plină criză, rar apar astfel de iniţative proaspete, ceea ce constituie o ameninţare la adresa concurenţei de pe piaţă, aspect cu care nu ne confruntam anterior.
În fine, în privinţa controlului fuziunilor, s-a schimbat un lucru major în ultimii ani: autorităţile în domeniu nu mai sancţionează drastic fuziunile care afectează concurenţa, ci preferă să le permită, punând însă condiţii legate de diversificarea activităţii. Diversificarea e bună, însă doar dacă există cumpărători pentru produsele sau serviciile respective. În contextul în care băncile sunt precaute în a mai acorda facilităţi financiare, e destul de greu să găseşti clienţi. Instituţiile concurenţiale trebuie să-şi ajusteze metodele, fie prin acordarea unui timp mai mare pentru diversificare, fie prin orientarea către remedii de comportament.
Acestea sunt doar câteva aspecte în care trebuie făcute schimbări. Obiectivul e acelaşi, mijloacele sunt aceleaşi, numai felul în care aceste instrumente sunt puse în practică poate varia pentru crearea unui mediu economic sănătos.
În final, vreau să mă opresc asupra intervenţiei statului care, prin mai multe mijloace - achiziţii publice, schimbări legislative etc. –, poate reduce competiţia mai mult decât este strict necesar pentru a fi atinse anumite obiective socio-politice. Înainte de criză, se credea că statul este problema; acum, se spune că statul este soluţia. Dar poate fi o soluţie numai dacă intervenţiile sale sunt compatibile cu concurenţa sănătoasă. Altfel, statul poate crea o problemă pe termen lung. Este sarcina autorităţilor care veghează asupra concurenţei de a ajuta guvernele să găsească rezolvările potrivite. Pentru asta, e nevoie ca aceste instituţii să fie capabile să disemineze ideea conform căreia reducerea sau eliminarea competiţiei nu este cea mai bună soluţie şi că există abordări proactive mai potrivite care menţin concurenţa şi, în acelaşi timp, ajută guvernele să rezolve problemele în aceste vremuri dificile.
* Frédéric Jenny este profesor de Economie la ESSEC Business School din Paris. Din 1994 îndeplineşte funcţia de preşedinte al Comitetului OECD pentru Dreptul şi Politica Concurenţei. Este membru neexecutiv al Consiliului de conducere al Office of Fair Trading, echivalentul britanic al Consiliului Concurenţei din România.
