Pe aceeași temă
Până la un punct, regulile şi procesul prin care acestea apar – reglementarea – sunt o componentă firească a vieţii sociale, o manifestare devenită aproape banală prin care autorităţile publice impun cetăţenilor şi entităţilor juridice comportamente şi atitudini, acţiuni sau abţineri. Ne-am obişnuit atât de mult cu reglementarea încât aceasta ni se pare chiar dezirabilă, pentru ca organismul social să nu se oprească din funcţionare, iar oamenii să nu se întrebe, buimăciţi, ce au de făcut în fiecare zi din viaţa lor. Oricum ar sta lucrurile, probabil că mulţi concetăţeni ar trăi cu un sentiment de nelinişte şi nesiguranţă ziua (ipotetică) în care nu ar fi emisă nicio normă, iar Monitorul Oficial nu ar mai apărea din lipsă de materiale de publicat. Probabil că angoasa resimţită ar fi în cea mai mare parte întemeiată, având în vedere faptul că regulile chiar joacă un rol important în organizarea interacţiunii dintre indivizi şi în temperarea pornirilor instinctive ale fiecăruia, de a-şi urmări numai sau în principal propriile interese. Problema reglementării nu este, fireşte, existenţa sa, ci până unde se întinde – excesul sau abuzul de reglementare.
Explicaţia favorită pentru numărul mare – şi în creştere continuă – al normelor şi regulilor cărora comportamentul social trebuie să li se supună este complexitatea relaţiilor din cadrul societăţilor moderne. Pe măsură ce această complexitate se amplifică, s-ar părea că cetăţenii solicită tot mai multe servicii publice. În realitate, după cum au remarcat mai mulţi autori, presiunea nu vine de la societate în ansamblul ei, ci de la grupuri de interese, mai bine organizate şi cu obiective clare, astfel că ar fi eronat să aruncăm vina pe „vox populi“.
Reglementarea nu este însă un fenomen nou. Raportat la dimensiunea lor – populaţie, număr de tranzacţii economice, grad de dezvoltare al tehnologiei etc. –, nici alte societăţi, din alte epoci istorice – societatea greacă, societatea romană, societăţile din perioada Evului Mediu – nu se confruntau cu probleme de mai mică importanţă decât provocările civilizaţiei globalizate din prezent. La modul absolut, este evident că ceea ce numim îndeobşte progres s-a remarcat prin adăugarea unui număr tot mai mare de detalii la tabloul vieţii noastre cotidiene – de la numărul uneltelor pe care le folosim la posibilităţile de acţiune pe care le avem. Dincolo de această evoluţie, în fiecare epocă din istorie, oamenii s-au simţit copleşiţi de evoluţiile, deschiderile către noi orizonturi şi inovaţiile cu care erau contemporani. Cu excepţia, poate, a momentelor de decădere şi involuţie (cum este cazul, de exemplu, al Evului Mediu timpuriu), evenimentele trăite la maturitate de un individ le depăşeau în amploare şi în rapiditate pe cele trăite în copilăria sa şi, mai mult, pe cele trăite de către înaintaşii săi. Excesul de reglementare din prezent poate fi astfel explicat doar parţial prin numărul mai mare de aspecte ale vieţii sociale care se adresează indivizilor şi în legătură cu care aceştia intră în interacţiune.
Probabil că fenomenul reglementării nu este mult mai amplu în cadrul societăţilor actuale, dar cu certitudine acesta este resimiţit mai acut de către unii dintre noi. Este important să ne amintim că în ultimele două secole drepturilor indivizilor au căpătat o importanţă foarte mare şi au devenit fundamentul organizării sociale. Dacă, în condiţiile existenţei statelor absolutiste, existenţa regulilor emise de monarh (reguli de „drept divin“) era primită cu resemnare, ca un fapt firesc, afirmarea drepturilor individuale a făcut ca oamenii să înceapă să îşi pună întrebări. Regulile au început să fie acceptate din ce în ce mai mult, atunci când serveau şi atingerii obiectivelor individuale, şi să fie contestate când limitau eforturile de satisfacere a acestor drepturi. Pe fondul coexistenţei între o mişcare de jos în sus – a drepturilor indivizilor - şi o mişcare de sus în jos – a reglementării de către stat a regulilor în care aceste drepturi se pot manifesta –, s-au dezvoltat, în ultimele două secole, atât curente de gândire care favorizează dirijismul şi centralismul în dauna libertăţii iniţiativei şi a concurenţei, cât şi curente care proclamă reducerea statului la un rol minimal sau chiar dispariţia sa (libertarienii).
Expansiunea reglementării este strâns legată de dezvoltarea aparatului birocratic, ca o coloană vertebrală a organizării statului. Reglementarea a fost, de altfel, menţionată încă din sec. XIX de către Max Weber ca unul dintre cele 6 elemente fundamentale pentru existenţa birocraţiei. Dacă birocraţia a ajuns să aibă mai degrabă o conotaţie negativă, fiind asimilată cu ineficienţa, reglementarea, ca expresie concretă a birocraţiei, nu se bucură, încă, de aceeaşi faimă proastă.
Reglementarea şi birocraţia sunt însă fenomene aflate în strânsă legătură, două faţete ale aceleiaşi probleme. Cercul vicios este evident: mai multe reguli înseamnă şi mai mulţi funcţionari care să supravegheze punerea lor în aplicare, iar existenţa funcţionarilor presupune sporirea sau cel puţin menţinerea regulilor care să ofere o justificare acestora. Tratarea doar a uneia dintre probleme va conduce către eşec întregul demers. Exemplele din anii trecuţi sunt elocvente: „simplificările“ procedurilor administrative au fost urmate mai întotdeauna de un flux proaspăt de reglementări (chiar mărunte, insidoase), care cred că aveau şi funcţia primară de a justifica menţinerea în funcţie a persoanelor care le născociseră.
Este aproape axiomatic faptul că societatea în care trăim trebuie să aibă reguli. Acest fapt nu trebuie demonstrat şi este greu de contrazis – orice contract social trebuie să aibă un conţinut, clauze. Până aici lucrurile stau bine: existenţa regulilor conferă vieţii un minim grad necesar de certitudine şi încredere în a întreprinde acţiuni în folos propriu sau al celor din jur.
Axioma nu se aplică însă şi în ceea ce priveşte extensia reglementării – nivelul până la care aceasta ajunge. Aici trebuie ca fiecare să îşi pună întrebări, iar reglementările care exced asigurării convieţuirii şi interacţiunilor de bază trebuie supuse unui proces de analiză sever. În lipsa unui asemenea proces de analiză, reglementările se acumulează, se multiplică, invadează zone până atunci neatinse ale sferei sociale. Este foarte posibil ca, în zonele nou deschise reglementării, lucrurile să se fi desfăşurat anterior acestui moment firesc şi fără a crea probleme. Ar fi necesar, în acest caz, să extindem „binefacerile“ reglementării – certitudine, forţă imperativă – şi acestor sectoare? De fapt, oricăror segmente ale vieţii sociale?
În ceea ce priveşte normele juridice, se cuvine să facem totuşi distincţia între lege – sistematizarea şi codificarea uzanţelor şi a practicii şi legiferare –, norme juridice emise de autorităţi cu atribuţii în acest sens, mai expuse manifestării arbitrariului şi excesului de dirijare a comportamentelor individuale, după cum remarcă Valeriu Stoica şi Dragoş-Paul Aligică. Procesul de „descoperire“ a dreptului cu ocazia codificării, deşi prezintă neajunsul rigidizării unor reguli de conduită care se adaptaseră până atunci timpurilor, este bineînţeles preferabil elaborării normelor de către funcţionari încredinţaţi că fără munca lor societatea şi membrii acesteia nu ar putea funcţiona.
Nu există îndoială că excesul de reglementare – ca orice exces – dăunează. Efectele sale secundare nu sunt deloc de neglijat: costuri mai mari pentru cei supuşi regulilor, osificare a dezvoltării şi a inovaţiei, diluare a răspunderii individuale pentru faptele proprii (sub acoperirea intervenţiei forţei publice pentru a face respectate regulile impuse de aceasta).
Regulile ar trebui să fie cât mai generale şi abstracte – acestea nu pot şi nu ar trebui să încerce să acopere orice situaţie particulară –, deoarece ar duce la limitarea libertăţii individuale într-o măsură mai mare decât ceea ce este necesar pentru a asigura echilibrul în societate.
Frământările legate de rolul şi limitele reglementării şi ale birocraţiei şi-au găsit ecoul de-a lungul vremii şi în alte ţări şi concluziile la care au ajuns, de exemplu, autorii din Școala Alegerii Publice (Public Choice School) sunt o bază solidă de plecare pentru a şti ce este bine să facem, ce putem evita (şi ce nu putem evita!).
Preşedintele României declara recent că „nu trebuie să ieşim din criză cu acelaşi stat“, referindu-se la numărul mare de angajaţi în aparatul de stat şi la volumul de reguli pe care cetăţenii trebuie să le respecte. Acesta este un demers care trebuie remarcat şi, mai mult, trebuie susţinut de oricine este interesat de o evoluţie pozitivă a României pe termen mediu.
Ideea luptei împotriva „big state“ prinde, de altfel, avânt în multe ţări, de la mişcarea „tea party“ din SUA, până la reformele anunţate recent de premierul britanic David Cameron.
După cum remarca recent redactorul şef al The Economist, John Micklethwait, reducerea „big state“ nu trebuie să fie motivată doar de necesitatea de reducere a deficitelor bugetare, ci trebuie urmărite modificări de structură, cu beneficii pe termen lung.
Acest eseu este o pledoarie pentru normalitate şi rezonabilitate, nu pentru o societate fără reguli. Este o invitaţie la a ne pune întrebări. România este încă în copilăria redescoperirii sale ca economie de piaţă şi sistem al libertăţilor individuale. Epoca actuală este cea a economiei de piaţă recreate şi a libertăţilor „acordate“, nu a economiei de piaţă ca mod de viaţă şi a libertăţilor ca „reflexe“ ale vieţii de zi cu zi. Modul de gândire cu care am fost îndoctrinaţi în perioada comunistă este încă prezent în fiecare dintre noi, fie că ne dăm seama de acest lucru sau nu. Ne gândim încă la Stat ca la un stăpân şi la regulile emise de acesta ca la ceva inevitabil, ce nu putem influenţa. Respectăm încă aceste reguli din teamă şi mai puţin din înţelegere şi acceptare.
Este, de aceea, important să învăţăm valorile corecte, cele care ne pot ajuta să evoluăm, să ne folosim atuurile intelectuale. Regulile pot susţine un sistem social, dar nu pot susţine, fără o bună înţelegere a sensului obligaţiei, dinamismul acestuia. Trebuie, în sfârşit, să vrem să ne asumăm rolul activ de a da reglementării rolul pe care trebuie să îl aibă şi care să nu frâneze motoarele dezvoltării. Dar vom putea să înţelegem că reglementarea poate fi un cadru pentru dezvoltare, dar excesul acesteia poate acţiona ca o frână?
* Valentin Mircea este consilier de concurenţă şi membru al Plenului Consiliului Concurenţei din România.
