Pe aceeași temă
Au existat trei factori: în primul rând, hotărârea generaţiei tinere care nu avea codificat stalinismul în memorie şi în ADN. Ştiam că pot exista represalii, însă ele nu puteau fi decât unele limitate. Atunci când cineva ajungea în închisoare înainte de 1956, se ştia că nu putea să iasă viu de acolo. Dar după ´56, logica se schimbase. Al doilea factor a ţinut de realitatea internaţională, de Conferinţa de la Helsinki. La acel moment, la putere în Polonia se afla Edward Gierek. El ţinea să dezvolte relaţii bune cu un Occident care dădea foarte mulţi bani, cerând însă, la schimb, o politică liberală. Pentru noi, acest lucru a fost ca o umbrelă protectoare. Al treilea factor a fost însuşi Gierek. El ajunsese la putere în urma valului de revolte muncitoreşti din 1970 şi simţea că nu poate recurge la forţă. Era conştient că, dacă ar fi făcut asta, ar fi sfârşit precum Władysław Gomułka. De aceea, a reprimat instinctul sistemului de a recurge la violenţă, ceea ce a creat un spaţiu limitat de manevră. Aceste trei condiţii au permis KOR-ului să funcţioneze timp de patru ani. Sigur, asta ştim acum, gândind retroactiv. Atunci, ne aşteptam în fiecare zi să fim arestaţi şi distruşi. A fost un moment istoric în care am concluzionat că nu mai putem tăcea şi că trebuia să ne opunem.
Cum era „viaţa în adevăr“ din polisul paralel al Solidarităţii? Cum se trăia în lumea Solidarność?
Era o viaţă într-o permanentă tensiune, dar pasionantă. Ne imaginam că trăim ca nişte oameni liberi, într-o ţară liberă, iar puterea nu are decât să facă ce vrea acolo unde este ea. Dacă puterea nu dorea ca versurile lui Miłosz să fie publicate, atunci le publicăm noi. În acelaşi timp, un rol extrem de important l-a avut atunci Biserica Catolică. Era un stat în stat. Era un stat suveran, într-un stat nesuveran. Biserica nu a susţinut niciodată, în mod direct, opoziţia, dar s-a opus întotdeauna represiunilor. Iar puterea a ştiut acest lucru. Şi pentru că puterea se temea de revoltă, trebuia să ţină cont, din ce în ce mai mult, de Biserică. A existat o contrabalansare permanentă. Pentru oamenii care au participat atunci la evenimente, era un mod de viaţă complet nou. Pentru prima dată puteai să capeţi prestigiu, popularitate, prin simplul fapt că te aflai în opoziţie. Totul a început în Varşovia, apoi s-a răspândit în toate oraşele.
Într-un timp fără Internet, Twitter sau Facebook, putem vorbi de o generaţie central-europeană disidentă interconectată şi interdependentă. Cum a fost posibilă reunirea „celor fără de putere“ din Polonia cu cei din Ungaria şi Cehoslovacia?
Existau legături foarte strânse între Polonia şi Cehoslovacia prin faptul că polonezii puteau merge în Cehoslovacia, iar cehii în Polonia. Apoi, această conştiinţă central-europeană a fost hrănită prin întâlnirile din diaspora, de la Paris, ale emigranţilor care veneau din această parte de lume. Ştiam unii de ceilalţi, permanent, şi prin intermediul Radio Europa Liberă.
Cum s-au reunit în cele din urmă Havel, Michnik şi Konrad?
Ne-am întâlnit toţi trei abia în ´90. Pe Konrad l-am întâlnit în ´76 la Paris, iar cu Havel m-am întâlnit în ´78, la graniţă. În cele din urmă, ne-a reunit Timothy Garton Ash, în celebrul său eseu dedicat Europei Centrale.
Aţi spus: „m-am numărat printre persoanele care aveau adânc codificată frica de soluţii revoluţionare“. De ce mişcarea Solidarităţii nu a fost contaminată de „teroarea revoluţionară“ atât de naturală convulsiilor revoluţionare? Cum a fost anesteziat instinctul terorii revoluţionare şi, în esenţă, preschimbat într-un simţ al moderaţiei?
În primul rând, a contat hotărârea conducătorilor Solidarităţii, apoi rolul capital al Bisericii şi al Papei, care nu ar fi aprobat niciodată o asemenea cale. Iar în al treilea rând, a contat raţiunea: eram conştienţi că prin forţă şi violenţă nu vom putea triumfa împotriva imperiului sovietic. Tot timpul ne întrebam care e soluţia unei probleme fără soluţie. După momentul ´56, de la Budapesta, devenise clar că revoluţia nu duce nicăieri; în acelaşi timp, nici o liberalizare de sus în jos a statului, precum în Cehoslovacia, nu era posibilă. Aşadar, trebuia să găsim o altă cale. Iar aceasta a fost la început KOR, apoi Solidaritatea.
S-a inspirat Revoluţia Solidarităţii dintr-o altă revoluţie? A avut un model? Revoluţia Franceză, Americană, Rusă?
Nu. Poate, eventual, din modelul transformării din Spania, fără violenţă.
Astăzi, o temă foarte dezbătută în societatea poloneză este cea a antisemitismului. Cărţile recente scrise de Jan Gross, care problematizează vinovăţia în istorie şi cum se răspunde pentru aceasta, au produs o adevărată furtună. Ce gândeşte un polonez evreu despre Pogromul de la Kielce, din 1946? Putem vorbi de o culpă colectivă sau întotdeauna ea trebuie să rămână individuală?
Nu cred într-o vină colectivă. Thomas Mann a fost german, dar eu, ca polonez, nu am dreptul să-l învinuiesc pentru nazism. Nu îmi place când se spune că polonezii sunt vinovaţi. Dacă toţi sunt vinovaţi, înseamnă că nimeni nu este vinovat. Cred cu tărie că există şi vinovaţi, şi nevinovaţi. Aceste învinovăţiri globale ale polonezilor pentru antisemitism sunt stupide. Gross nu a formulat o asemenea culpabilizare într-un mod direct. Suntem prieteni foarte apropiaţi. Ne cunoaştem de-o viaţă întreagă, dar există un conflict între noi. El descrie toate acele relatări din perioada respectivă ca şi când le-ar scoate din context. Şi toate aceste generalizări, mai ales dacă sunt expuse pe piaţa anglo-americană, devin foarte simplificate şi pot duce de fapt la nişte falsuri. Este ca şi cum ai povesti istoria Statelor Unite exclusiv prin prisma segregaţionismului, a Ku Klux Klanului sau pe cea a Israelului exclusiv prin prisma discriminării palestinienilor. Se ignoră, se evită adevărul şi contextul istoric.
Are România nevoie de un Jan Gross? La noi tema nu pare să percuteze prea mult în piaţa publică. Ea ţine mai mai mult de spaţiul institutelor, al bibliotecilor.
Trebuie să se pornească de undeva. Dacă se discută în instituţii, probabil că se va răspândi şi în piaţa publică. Nu mă simt în stare să dau sfaturi românilor cum să-şi încheie socotelile cu istoria. În România, un timp foarte îndelungat a fost de fapt tăcere despre trecut, despre istorie. Dar o să treacă perioada asta. Evident, lent. În Lituania, Letonia sau Slovacia nu există discuţii pe această temă. Cumva, România se află la jumătatea acestui drum al maturizării, între Polonia şi Lituania.
Capitalismul nu înseamnă numai poveşti de succes, ci şi dezamăgiri. Care sunt dezamăgirile lui Adam Michnick legate de democraţie?
În ceea ce priveşte democraţia, nu sunt dezamăgit, pentru că de la început nu mi-am făcut iluzii. Dacă am o dezamăgire personală, aceasta ar fi legată de modul cum utilizează oamenii din ţara mea democraţia. Am crezut că vom fi mai înţelepţi. Dar m-am înşelat.
De unde iubirea şi fascinaţia dvs. pentru Stendhal?
Este un scriitor genial care povesteşte despre dezamăgiri. A făcut parte dintr-o generaţie care a crezut în misiunea Revoluţiei Franceze. A crezut că Franţa va aduce libertatea şi fraternitatea în lume. Şi apoi, a privit cum totul s-a transformat în conformism, corupţie, interese conjuncturale. Aşa că, atunci când am vrut să-mi exprim propria dezamăgire, am scris despre Stendhal.
Europa înseamnă multiculturalism. De ce se decretează astăzi eşecul multiculturalismului? Ce crede un central-european, un spaţiu prin excelenţă al diversităţii?
Un central-european una gândeşte şi alta spune. Personal, sunt pentru multiculturalism, toleranţă, deschidere. Dar dacă mâine în Polonia ar ajunge o jumătate de milion de musulmani, la următoarele alegeri la putere am avea fascişti. Şi asta pentru că societatea noastră nu este pregătită pentru acest gen de convieţuire. Dacă vrem să ne salvăm identitatea democratică, atunci acest proces trebuie cumva controlat. Pe de altă parte, dacă vreau să intru într-o sinagogă trebuie să îmi acopăr capul, dacă vreau să intru în biserică trebuie să mi-l descopăr, dacă intru în moschee, îmi scot încălţămintea. Prin urmare, dacă vreau să trăiesc în Franţa trebuie să accept şi să respect obiceiurile şi legile franceze. Dacă vreau trei soţii, pot să mă mut în Tadjikistan. Dar dacă trăiesc în Franţa, trebuie să mă supun legilor de acolo.
Mai este NATO relevant astăzi? Se mai justifică existenţa sa? Sau trebuia să devină istorie în momentul în care raţiunea sa ontologică - URSS - a dispărut?
Mă bucur că NATO încă există. Pentru că apartenenţa la NATO pentru mine este un fel de ancoră şi garanţie a democraţiei din ţara mea. Prin urmare, niciun guvern polonez nu şi-ar mai putea permite să introducă o dictatură autoritară. Este o relaţie contractuală. Cu siguranţă că în Polonia cuvintele mele ar provoca imediat acuza că mă lepăd de suveranitate. Însă aş răspunde că o suveranitate care acordă unui conducător autoritar dreptul de a aresta pe oricine vrea el, atunci asta nu este şi suveranitatea mea.
Interviu cu ADAM MICHNIK, realizat de OCTAVIAN MANEA
