Pe aceeași temă
Pe fondul fragilităţii arhitecturii, sculpturii, picturii şi peisagisticii au înflorit artele ce nu au nevoie de o bază materială solidă: muzica, teatrul, dansul sau poezia. Noi toţi, cei de aici, suntem alcătuiţi din cuvinte şi sunete, din idei şi emoţii, nu din marmură sau granit.
Acum, Varşovia cunoaşte o perioadă de stabilitate şi progres cum nu s-a mai văzut. Douăzeci de ani de „linişte şi pace“ şi de creştere constantă a nivelului de trai (venitul pe cap de locuitor este aici de două ori mai mare decât venitul mediu din celelalte 11 oraşe mari ale Poloniei) lasă urme vizibile. Pe lângă clădiri de birouri, cartiere rezidenţiale şi centre comerciale, se construiesc – după o pauză foarte lungă – şi muzee, biblioteci şi universităţi.
Indiferent de cât de tare ne „dorim să fim moderni“ (titlul ultimei expoziţii de design polonez al anilor ´50 şi ´60, de la Muzeul Naţional), omniprezentul discurs modernizator bazat pe „recuperarea lipsurilor“ şi „ajungerea din urmă a Europei“ nu este în stare să dezrădăcineze ceea ce este original, individual, neînfrânat. Varşovia poate deveni în sfârşit acea metropolă culturală de care este nevoie în această parte a Europei. Dar fără să se prefacă a fi Parisul Nordului (cum afirmă entuziaştii paseişti ai Varşoviei antebelice) sau al doilea Berlin (cum doresc trendsetterii zilelor noastre), ci fiind, pur şi simplu, o Varşovie nouă. Ea însăşi, la puterea a doua.
Astăzi, pentru prima oară după câteva săptămâni, m-am abătut de la calea urmată zilnic de acasă către locurile unde lucrez... Şi ce am văzut? Am văzut că au mai apărut câteva etaje la zgârie-norul lui Daniel Libeskind. Am văzut nişte adolescenţi ce filmau un copac. Am văzut alte câteva mii de varşovieni care, odată cu primele raze ale soarelui primăvăratic, s-au convertit în biciclişti.
Am observat cum o mică pescărie de cartier se transformă într-o cafenea-patiserie „pariziană“, uşor pretenţioasă. Am văzut cum, mângâiat de soare, oraşul cu aspect scandinavo-rus iarna, a făcut ca, în doar câteva zile, cuvintele propagandiştilor antebelici - „Polonia este o ţară mediteraneană“ - să capete sens. Am întâlnit o curatoare din Berlin, venită la Varşovia pentru a-şi realiza ultimul proiect, şi pe curatoarele de la Centrul de Artă Modernă care şi-au „umflat“ programul de rezidenţiat până a ajuns să le sperie şi pe ele. Am văzut câţiva tineri, îmbrăcaţi pentru noul sezon cu nişte haine pentru care riscau să fie atacaţi acum 10 ani. Am văzut decoraţiuni roşu cu alb în piaţa Piłsudski. Chiar dacă, în general, cele două culori şi locul în sine sunt rezervate pentru ceremoniile de stat, de data asta este vorba despre scenografia unui film pregătit de artista din Israel Yael Bartana, pentru pavilionul polonez de la Veneţia: povestea fictivă a uciderii şi înmormântării liderului fictiv al fictivei Mişcări a Renaşterii Evreieşti din Polonia.
Varşovia se modernizează mai repede decât crede. Se modernizează din punct de vedere vizual, tehnologic şi al moravurilor. Şi este prea ocupată cu modernizarea ca să se gândească prea mult la asta.
Dintotdeauna, Varşoviei i-a fost ruşine cu poziţia ei de oraş la periferia Europei. „European“ – un epitet cu nuanţă admirativă, subliniat printr-un ţâţâit din buze plin de înţelesuri, tradus prin calitate, standarde ridicate, şic, un anumit nivel al vieţii, civilizaţie. „European“ era numele celui mai modern şi mai elegant hotel al Varşoviei secolului al XIX-lea. După 1989 au apărut clinica Eurodental, băcăniile Mini Europa, supermarket-ul Euro-shop, reţeaua de magazine cu electrocasnice RTV Euro. S-a consumat multă energie cu ştergerea urmelor neeuropenismului. L-am curăţat cum curăţăm noroiul de pe un costum.
Desfiinţarea celui mai mare bazar care înflorise în oraş după căderea comunismului şi numit – ce ironie! – Iarmarocul Europa, a fost considerată o mare realizare a civilizaţiei. Astăzi (ca şi în perioada antebelică) „europene“ sunt trotuarele fără gropi, astăzi există – în sfârşit – autostrăzi „ca în Europa“, astăzi aduc o adiere europeană neofiţii biciclişti de pe străzi, amintita patiserie „pariziană“ de la parter, masa de pe terasa unei cafenele la care stau tineri cu un look la modă.
Toate astea ar putea părea ridicole. Şi totuşi, de fiecare dată când mă întorc la Varşovia din acea Europă adevărată, care nu simte nevoia să-şi sporească siguranţa de sine cu ajutorul epitetului „europeană“, nu am sentimentul că pierd ceva. Încep să descopăr avantajele faptului că ne-am dezvoltat altfel. Pentru că, datorită amânării, în Varşovia mai circulă încă tramvaie – nimeni nu a făcut efortul de a le desfiinţa în anii ´70, când alte oraşe au renunţat la ele. Datorită neputinţei în a amenaja albia Vistulei, capitala cu două milioane de locuitori este traversată astăzi de un râu larg, cu maluri pline de vegetaţie sălbatică, despre care se ştie deja că, cel puţin pe malul drept, nu va mai fi amenajat. Oraşul este plin de verdeaţă – parţial tot din întâmplare. Multe dintre spaţiile verzi sunt terenurile pe care cândva trebuia să se construiască ceva, dar acel ceva nu a mai apărut. Luând startul din această poziţie, cu bătaie pe restanţele sale, Varşovia poate să facă un salt de broască (leapfrogging) şi să ardă câteva etape, în loc să parcurgă pas cu pas toată calea progresului, cu greşelile iminente.
În loc să se străduiască să „ajungă din urmă Europa“, în care de fapt se află, Varşovia se redescoperă ca spaţiu al schimburilor dintre Europa şi Orient. Cândva aveam zboruri directe către Veneţia, astăzi zburăm fără escală la Beirut şi Hanoi (deşi, în continuare, Londra este ruta cea mai frecventată). Varşovia ar trebui să înceapă să ia legătura direct cu Bucureştiul, Belgradul, Sofia sau Bratislava. Înainte de 1989, pe principalele artere ale Varşoviei tronau sedii impunătoare ale institutelor culturale: ungar, bulgar, cehoslovac sau al RDG. Pe urmă legăturile tradiţionale au fost întrerupte, deşi în continuare avem prea multe lucruri în comun ca să comunicăm prin intermediul Londrei sau, în cel mai bun caz, al Berlinului.
Varşovia – cu istoria sa sfâşiată, dar totuşi neîntreruptă – este astăzi cea mai tânără metropolă a acestei părţi de lume. Trăim într-o cultură prefigurativă, în care generaţiile mature îşi însuşesc cunoştinţele şi inovaţiile celor care, datorită vârstei lor tinere, asimilează şi generează cu mai mare uşurinţă cultura. „Mica Varşovie sălbatică“ şi-a luat deja bacalaureatul la o şcoală europeană, a fost la Berlin, s-a culcat cu un artist celebru, are bicicletă modernă şi ochelari de soare cu lentile mari. Oare nu i-a venit timpul să o facă pe deşteapta şi să-i dea lecţii băbuţei Europa? Ar putea, pe de o parte, să povestească despre cele 1.500 de organizaţii nonguvernamentale cu profil cultural, iar, pe de altă parte, despre respectabilul şi prăfuitul Muzeu Naţional, care se deschide curajos către oraş şi contemporaneitate. Poate să relateze, îmbujorată, despre proiectele Joannei Warsza (co-autoare a Bienalei de anul viitor de la Berlin), consacrate minorităţii chineze şi vietnameze din Varşovia. Poate prezenta, pe scurt, Varşovia în construcţie – cel mai original festival de design şi arhitectură, care, doar într-o mică măsură, se realizează prin expoziţii, iar în proporţie copleşitoare prin participare, ateliere, dezbateri, expoziţii şi alte activităţi care iau proiectantul şi îl dau jos de pe piedestal, forţându-l să intre în dialog cu cetăţenii. Mă tem, dragă Europă, că inima ta tânără bate la Varşovia! Pe curând.
Grzegorz Piątek (n. 1980) este critic de arhitectură, curator, premiat cu Leul de Aur la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, în prezent directorul artistic al candidaturii Varşoviei la titlul de Capitală Culturală Europeană din 2016.
