22 PLUS, nr. 318: Reforma constituţională a României - dezbatere publica

EMIL BOC, prim-ministru al României

Potrivit prevederilor Constituţiei, iniţiativa de revizuire a Legii fundamentale poate aparţine şi preşedintelui României, la propunerea guvernului. Un asemenea demers a avut loc, iar în acest moment propunerea formulată se află la Curtea Constituţională pentru obţinerea avizului consultativ specificat potrivit Constituţiei, urmând ca după aceea să fie analizată de fiecare Cameră a parlamentului, iar, în condiţiile în care se obţine o majoritate de două treimi în fiecare Cameră, proiectul final se supune referendumului pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Deci este un demers amplu, care implică o largă dezbatere şi susţinere publică şi politică, de aceea orice discuţie de acest fel e mai mult decât binevenită pentru a face cunoscute opiniei publice prevederile legii de revizuire.

Confiscarea extinsă a averilor ilicite

Această propunere de revizuire susţinută de PDL are câteva obiective fundamentale. Primul obiectiv ar fi acela de a impune în textul Constituţiei câteva prevederi care să răspundă nevoilor societăţii şi aşteptărilor oamenilor. Aş începe direct cu o prevedere care ţine de ceea ce vorbesc în fiecare zi cetăţenii, de ceea ce deranjează, de ceea ce autorităţile statului reclamă şi de ceea ce de foarte multe ori în rapoartele de ţară apare ca o constantă: e vorba de fenomenul corupţiei. Dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume şi dorim să fim eficienţi, avem nevoie să modificăm o prevedere din Constituţie care nu permite ca în multe situaţii averi care nu pot fi justificate să fie confiscate. Avem în România foarte multe situaţii în care persoane sunt condamnate, fac un an, doi, trei sau patru de puşcărie, dar averea rămâne intactă şi se întorc bine mersi la averea neconfiscată şi pot mai departe s-o folosească. Suntem singura ţară din lumea democrată, mă refer atât la Uniunea Europeană, cât şi la ceea ce înseamnă SUA sau alte ţări cu regim democratic, care încă mai păstrează o asemenea prevedere în Constituţie şi nu permite confiscarea extinsă. Adică, în situaţia în care cineva este condamnat pentru o infracţiune, trafic de droguri să spunem, nu ai posibilitatea să-i confişti în integralitate averea, probabil dobândită printr-o asemenea modalitate. Ceea ce în unele ţări, în speţă Uniunea Europeană şi SUA, este posibil prin instituţia confiscării extinse. Sau vezi cazurile permiselor auto de la Piteşti.

Sau cazul vameşilor. Poţi să vorbeşti de o condamnare, dar ei rămân cu averea. Obiectivul, în primul rând al statului, este acela de a-i trage la răspundere penală, dar şi de a recupera prejudiciul. Fără cele două elemente complementare nu se realizează cu adevărat justiţia. Dar tragerea la răspunderea penală este una necesară, care se materializează în sancţiune penală privativă de libertate a persoanei, dar, dacă nu se recuperează şi prejudiciul, adică nu se confiscă şi acea parte a averii dobândită prin activităţi ilegale, practic actul de justiţie nu se duce până la capăt şi de aici avem nemulţumirea populaţiei. Gândiţi-vă ce nemulţumire există la nivelul opiniei publice când cetăţenii văd oameni care nu au lucrat niciodată că au averi colosale, nu le pot justifica, iar statul nu se poate atinge de ei, din prea simplul motiv că averea se prezumă a fi dobândită licit.

Pentru a putea şi noi să avem în legislaţia naţională instituţii precum confiscarea extinsă, aşa cum există în statele din Uniunea Europeană sau în SUA, avem nevoie să modificăm articolul constituţional. Mă refer aici la art. 44 din Constituţia Româ­niei, care acum spune în felul următor în aliniatul 8: „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă“. Propunerea pe care o susţinem este ca în Constituţie să rămână doar fraza care spune că „averea dobândită licit nu poate fi confiscată“. Lăsând oportunitatea şi posibilitatea ca statul, prin instituţiile sale, să aibă instituţia confiscării extinse şi să poată, repet, confisca, atunci când este cazul, averea dobândită ilicit, inclusiv posibilitatea de răsturnare a sarcinii probei. Adică nu de fiecare dată statul să vină să facă dovada că cineva a dobândit ilicit, ci şi cel în cauză, care este condamnat pentru o infracţiune, să facă dovada că averea şi-a dobândit-o licit. În anumite cazuri, precis şi corect determinat. Astăzi avem un impediment în Constituţie pentru ca instituţiile statului să poată realiza acest lucru. Mai mult decât atât, vreau să ştiţi că există o decizie-cadru a Consiliului European din 2005 care a impus tuturor statelor membre ale UE să prevadă în legislaţia lor confiscarea extinsă, care să permită răsturnarea sarcinii probei în legătură cu provenienţa bunurilor persoanelor condamnate pentru infracţiuni. Noi nu avem aşa ceva, pentru că ne împiedică textul Constituţiei. Deci nu ne putem pune în acord cu solicitările UE pentru că avem un impediment de natură constituţională. De aceea este necesară revizuirea Constituţiei, pentru ca asemenea situaţii să poată fi reglementate şi în România, iar opinia publică să poată constata că, într-adevăr, politicienii adoptă acele legi, fac acele modificări la Constituţie care să răspundă şi unei nevoi de a avea cu adevărat o justiţie în România.

Într-un sondaj de opinie care analiza această situaţie, peste 82% dintre români se pronunţau în favoarea unei justiţii care să meargă şi la confiscarea averilor acelora care şi-au dobândit prin mijloace ilegale sau în urma săvârşirii unor infracţiuni, utilizând acest instrument al confiscării extinse. E un domeniu de revizuire a Constituţiei despre care nu s-a vorbit până acum foarte mult, dar cred că ar trebui să se insiste pe conţinutul lui, pentru că înseamnă să faci cu adevărat justiţie şi să adopţi decizii care să răspundă nevoilor oamenilor.

Deficitul bugetar excesiv

Eu m-aş mai referi din perspectiva guvernului poate de această dată şi la o altă prevedere, care ţine de politica fiscală a statului. Şi aici este vorba de ceea ce înseamnă deficitul excesiv. Şi de ce vorbesc despre acest subiect? În anul 2008, România, pe fondul unei creşteri economice de peste 8%, a avut un deficit de peste 5,4%. Ceea ce a urmat a fost declanşarea de către UE a procedurii de deficit excesiv. Adică o sancţiune impusă de Comisia Europeană pentru faptul că România nu a respectat limita de 3% de deficit, mai ales într-un an când ai avut o creştere economică de peste 8%. Şi din 2009 încoace Româ­nia este într-o procedură de deficit excesiv cu UE. Asta înseamnă că trebuie să-şi reducă cheltuielile bugetare pentru a ajunge la limita de 3% deficit impusă  prin Tratatul de la Maastricht. România astăzi plăteşte incoerenţa şi – ca să nu folosesc termeni mai duri – lipsa de responsabilitate politică şi fiscală a celor care au guvernat în anul 2008. Dincolo de efectele crizei, care au venit şi s-au suprapus peste procedura de deficit excesiv şi au făcut situaţia României şi mai dificilă, avem şi această iresponsabilitate din anul 2008, care ne costă. Şi atunci, pentru a ne putea încadra în ţintele de deficit a trebuit să ajustăm politicile statului pentru a ajunge în 2012 la 3% din PIB. Şi ştiţi că anul acesta avem 4,4% deficit bugetar, iar în 2012, 3% din PIB. Dacă România n-ar fi adoptat aceste politici de limitare a cheltuielilor, ar fi avut un deficit de peste 14% astăzi. Cu alte cuvinte, eram de mult într-o situaţie mult mai gravă şi mai dificilă decât Grecia sau alte state care au probleme. Având această politică nepopulară, dar sănătoasă pentru ce înseamnă finanţele statului şi viitorul ţării, din punct de vedere economic, pentru că s-a reuşit o stabilitate macroeconomică, o ieşire din recesiune ca prima etapă spre ieşire din criză, acum putem să avem o stabilitate şi un pic de optimism, cu condiţia să nu se facă paşi înapoi sau să se cadă în patima populismului. De asemenea, România are o datorie raportată la produsul intern de 31%, limita maximă este de 60%, potrivit Tratatului de la Maastricht. Din acest punct de vedere, propunem modificarea constituţională de la 138, care spune că statul trebuie să evite deficitul public excesiv, deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3% din produsul intern brut, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din produsul intern brut. Sunt prevederi care mai au corespondent şi în unele ţări din lumea europeană, Germania deja are din 2009, Franţa are dezbatere în Senat, dacă am înţeles corect, în acest moment pentru a introduce o asemenea prevedere, care introduce o rigoare şi o disciplină în finanţele unui stat, o responsabilitate în plus pusă pe umerii politicienilor, în detrimentul populismului şi al politicilor care nu au acoperire economică. Deci includerea în textul Constituţiei a unei asemenea prevederi ne va aduce garanţia că românii nu vor mai avea parte de politici iresponsabile, aşa cum a fost în anul 2008, nu vom mai ajunge la procedura de deficit excesiv, nu se vor mai face cheltuieli fără acoperire, nu se vor mai face promisiuni populiste care să nu găsească corespondent în activitatea economică a ţării şi România va fi ferită de consecinţele nefaste ale unor potenţiale crize economice viitoare. Pentru că, având în vedere ceea ce se întâmplă şi în America şi în alte părţi ale lumii, noi tragem încă o dată un semnal de alarmă şi o invitaţie permanentă la prudenţă în ceea ce priveşte politicile publice ale statului.

Barieră împotriva populismului

Din nefericire, dacă ne uităm la ceea ce propune astăzi alianţa socialistă, constatăm că este exact opusul, adică o invitaţie permanentă la cheltuirea banului public fără acoperire, la majorări de beneficii sociale fără acoperire, la mărirea numărului funcţionarilor statului şi la crearea de purtători de hârtii care să încarce factura socială şi fiscală a statului. Mă refer aici la propunerea de înfiinţare, peste judeţe, a unor noi structuri administrative care să poarte hârtii în primul rând şi să mărească numărul de angajaţi la stat, în loc să se preocupe exact de opus, de reducerea cheltuielilor cu funcţionarea statului şi de mărirea numărului locurilor de muncă la privaţi, şi nu la stat. Această atitudine a alianţei socialiste denotă că n-au înţeles nimic din această criză economică. De aceea, pentru a pune o barieră definitivă acestor tipuri de politici care n-au susţinere economică, este nevoie să punem o barieră de natură constituţională pentru ca politicieni ca Ponta şi Antonescu să nu mai aibă terenul populismului deschis şi să compromită şansele de modernizare şi dezvoltare a ţării. Şi pentru orice alt politician de aici înainte, gen Tăriceanu şi Vosganian din 2008 sau Ponta şi Antonescu din 2011, care doar soluţia populismului o văd pentru a câştiga competiţiile electorale. Criza asta ne-a arătat că responsabilitatea este soluţia de guvernare pe termen mediu şi lung şi sunt convins că şi oamenii, încetul cu încetul, îi apreciază mai mult pe cei responsabili decât pe cei populişti şi asta s-a văzut şi în unele alegeri din Uniunea Europeană, inclusiv în Letonia, când un partid care a luat măsuri dure a câştigat următoarele alegeri pentru că oamenii au apreciat mai mult responsabilitatea decât demagogia şi populismul unora care promit fără acoperire. De aceea, trebuie să avem curajul să punem la nivel constituţional o asemenea limitare.

Suveranitatea poporului

Aş mai face două precizări cu privire la necesitatea revizuirii Constituţiei din perspectiva punerii în aplicare a voinţei exprimate de cetăţeni cu ocazia referendumului. Cred că aici e mai mult decât clar că suveranitatea naţională, potrivit Constituţiei, aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Românii s-au pronunţat printr-un referendum validat de Curtea Constituţională cu privire la parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Decizii ale alianţei socialiste, ale lui Crin Antonescu, de a spune că nu recunoaşte legitimitatea unui referendum, sunt dincolo de orice înţelegere democratică şi denotă o incapacitate a acestui lider de a înţelege ce înseamnă în democraţie votul exprimat de cetăţean la referendum şi ce înseamnă să fii plătit în fiecare zi din bani publici pentru a-ţi face datoria. Declaraţia domnului Crin Antonescu, în sensul că nu recunoaşte un asemenea referendum validat de Curtea Constituţională, aprobat de către români în proporţie covârşitoare pentru parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, reprezintă, dincolo de gestul de sfidare a fiecărui cetăţean din această ţară, şi o lipsă de respect pentru fiecare om care plăteşte impozite şi taxe pentru a-i asigura salariul domnului Crin Antonescu. Cred că acest lucru ar trebui odată lămurit în România, iar acest tip de politician să fie tras la răspundere politică şi să rămână acolo unde-i este locul, nu numai în opoziţia politică, ci doar în viaţa privată şi de familie. De aceea, modificarea Constituţiei în sensul punerii în aplicare a referendumului cred că este o chestiune care trebuie aplicată şi nu mai trebuie să genereze atât de multe discuţii şi dezbateri. Avem nevoie de această garanţie constituţională a parlamentului unicameral şi a numărului de 300 de parlamentari pentru ca în viitor nimeni prin lege să nu mai modifice aceste lucruri. Este o capcană care se tot vehiculează că se poate face reducerea numărului de parlamentari şi prin lege. E adevărat, dar tot prin lege, Crin Antonescu şi Victor Ponta, când ajung la putere, pot să modifice numărul de parlamentari de la 300 la cât vor ei. Parlament unicameral nu se poate fără revizuirea Constituţiei, iar românii au solicitat acest lucru şi s-a văzut prin rezultatul referendumului validat de Curtea Constituţională. De aceea, punctul nostru de vedere este că trebuie şi revizuită Constituţia pentru un parlament unicameral şi 300 de parlamentari şi, evident, trebuie modificată imediat şi legea, pentru punerea în acord cu textul Constituţiei, ca o garanţie că acest lucru este valabil foarte mult timp de aici înainte, şi nu doar de conjunctură, aşa cum încearcă liderii alianţei socialiste să arate.

Blocajul parlamentar

Alte prevederi, evident, sunt cele care ţin de punerea în acord a deciziilor Curţii Constituţionale cu funcţionarea normală a statului de drept, în urma apariţiei unor situaţii în teren cum au fost cele legate, de exemplu, de procedura de formare a unui nou guvern. Vă amintiţi că, în 2009, deşi fusese nominalizat un candidat în funcţia de premier, deşi acesta depusese potrivit Constituţiei lista membrilor Cabinetului şi programul de guvernare, parlamentul nu s-a mai întrunit niciodată să ia în discuţie formarea noului guvern, pentru că nu exista un termen maximal în Constituţie în care să se desfăşoare acest moment procedural. A doua prevedere spune doar că, în termen de 10 zile, candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru trebuie să meargă în faţa parlamentului cu programul de guvernare şi cu lista membrilor Cabinetului. Constituţia nu mai spune nimic după aceea ce se întâmplă dacă parlamentul nu dă curs solicitării premierului desemnat şi, după cum ştiţi, nu s-a ajuns la un vot în plenul parlamentului. Soluţia propusă acum este una funcţională: dacă în termen de 10 zile nu se votează în parlament propunerea formulată de premierul desemnat, se consideră propunere respinsă, existând posibilitatea de a se face o altă desemnare, dacă şi aceasta este respinsă să se intre în procedurile constituţionale aferente vizorului parlamentului, pentru că trebuie eliminat acest blocaj constituţional. Nu poţi lăsa blocajul la nesfârşit, în parlament să se refuze un vot de învestitură, fie pro sau contra, deci să refuze procedural un asemenea demers pentru ca el să nu se realizeze. De aceea, modificarea proiectului Constituţiei este mai mult decât binevenită pentru punerea în acord cu ceea ce s-a întâmplat în practica noastră constituţională.

Închei spunând încă o dată că această revizuire constituţională face ca statul nostru de drept să se consolideze, răspunde nevoilor oamenilor de a diminua corupţia şi de a avea un parlament mai suplu şi mai eficient şi dă posibilitate autorităţilor statului să funcţioneze mai bine prin corelarea diverselor atribuţii, iar Partidul Democrat Liberal a fost, este şi rămâne un susţinător al proiectului de revizuire a Constituţiei cel puţin pentru motivele pe care le-am menţionat anterior.

ŞTEFAN DEACONU, consilier prezidenţial

Într-adevăr, iniţiativa de revizuire a Constituţiei poate aparţine preşedintelui României, unui număr de parlamentari sau unui număr minim de cetăţeni. De data aceasta, având în vedere că exista o propunere din partea guvernului, preşedintele a iniţiat procedura de revizuire a Constituţiei plecând de la acea propunere venită din partea guvernului. Două motive au fost cele care au stat la baza iniţierii acestui proiect.

În primul rând, votul cetăţenilor din noiembrie 2009 de la referendum. Exista o obligaţie, aş spune, nu doar legală, ci şi morală pentru preşedinte, în calitate de iniţiator al referendumului, să iniţieze un proiect de revizuire a Constituţiei care să pună în aplicare rezultatele referendumului. Mă refer la reducerea numărului de parlamentari şi la trecerea la un parlament unicameral. Cetăţenii care s-au prezentat la acel referendum au decis cele două lucruri, iar preşedintele nu putea rămâne indiferent la acest rezultat.

Al doilea argument a fost experienţa preşedintelui în anii săi de mandat ca preşedinte al României – în aceşti ani a avut de aplicat aproape toate textele din Constituţie şi dumneavoastră probabil că aţi văzut limitele Constituţiei în aplicarea acesteia. Or, experienţa practică a făcut să intervenim şi, prin acest proiect de revizuire a Constituţiei, să îndreptăm aceste lucruri care, în practică, au produs discuţii, conflicte constituţionale, făcând din Curtea Constituţională un adevărat arbitru al vieţii politice.

Responsabilizarea magistraturii

Pe fond acum, câteva dintre modificările aduse. Dacă, în privinţa referendumului, discuţiile sunt, după părerea mea, de prisos, pentru că aici, repet, nu cred că există loc de negociere a interesului cetăţenilor exprimat direct prin vot, în ceea ce priveşte celelalte modificări constituţionale, cele care au la bază experienţa mandatului preşedintelui, pot să spun câteva lucruri. Sunt dispoziţii în proiectul de revizuire a Constituţiei care privesc partea de responsabilizare, o responsabilizare a zonei magistraturii. Am venit cu o propunere care priveşte o restructurare a componenţei CSM. Aşa cum este acum, s-a dovedit a nu fi funcţional, pentru că este un corp alcătuit numai din magistraţi. Cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile sunt ca şi inexistenţi. În al doilea rând, nu au atribuţiile cuvenite în acest Consiliu. Am avut în vedere şi experienţa altor ţări. De exemplu, în Franţa, revizuirea constituţională din 2008 a făcut ca echivalentul CSM să fie alcătuit pe cele două secţii – secţia de judecători are 6 reprezentanţi ai societăţii civile, 5 judecători, un procuror şi un avocat, iar secţia pentru procurori are 6 reprezentanţi ai societăţii civile, 5 procurori, un judecător şi un avocat. Prin urmare, iată că reprezentarea societăţii în CSM francez este destul de consistentă. În Spania: 12 jurişti şi un parlamentar. În Portugalia: 2 reprezentanţi numiţi de preşedintele statului, 7 reprezentanţi aleşi de către parlament şi 7 judecători. În Slovenia: CSM are 5 reprezentanţi aleşi de către parlament la propunerea preşedintelui statului, 6 magistraţi. Nu am găsit un stat în care societatea să nu fie reprezentată în acest for care, practic, administrează justiţia. E o modalitate transparentă de control al societăţii asupra uneia dintre cele trei puteri. De fiecare dată s-a spus că, dacă există reprezentanţi numiţi de parlament sau de preşedinte direct, ar fi o politizare. Or, reprezentarea societăţii civile într-un astfel de for al magistraturii există peste tot în statele europene şi nimeni nu a pus problema ştirbirii independenţei magistraţilor.

O a doua propunere priveşte modul de vot în CSM. Am propus, spre exemplu, ca votul să fie deschis şi public, iar deciziile să fie motivate. Nu văd o problemă legată de respectarea democraţiei dacă un for precum CSM ia deciziile în mod public şi motivat, astfel încât, de pildă, toată lumea să ştie de ce un judecător a fost numit la ÎCCJ sau, din contră, a fost respins. Unde ar fi problema dacă ar exista această transparenţă? La fel, în ceea ce priveşte o motivare. Nu văd niciun fel de problemă vizavi de aceste modalităţi de transparentizare şi de responsabilizare.

O altă modificare pe care am avut-o în vedere, tot referitoare la sistemul magistraturii, e cea care priveşte răspunderea magistraţilor. În momentul de faţă, orice profesiune răspunde pentru ceea ce face. Nu văd de ce ne-am teme de o lege a răspunderii magistraţilor, pentru că şi magistratura este o activitate publică, e un serviciu public. Aşa cum, spre exemplu, medicii răspund pentru erorile medicale pe care le fac, la fel şi un magistrat trebuie să răspundă pentru erorile judecătoreşti pe care le comite. Mai mult, dacă o să vă uitaţi în textul actual al Constituţiei, o să constataţi că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. Deci, statul, din bani publici, plăteşte pentru aceste erori, cu puţine excepţii. Prin urmare, propunerea pe care am făcut-o a fost ca, de fiecare dată când statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare, statul să aibă drept de regres împotriva acelor magistraţi care au săvârşit acele erori judiciare. Erorile judiciare sunt cele constatate tot de către magistraţi, prin hotărârile judecătoreşti, şi nicicum nu au în vedere acele situaţii în care există o diferenţă între hotărârea dată de prima instanţă şi hotărârea dată în instanţa de apel. Nu am avut în vedere acest lucru pentru că, inevitabil, în primă instanţă, să spunem, au lipsit anumite probe, au lipsit martori; în instanţa superioară, aceste probe au fost aduse şi bineînţeles că şi decizia instanţei se poate schimba. Repet – am avut în vedere doar acele situaţii de erori judiciare. Vă dau exemplu celebrul caz Țundrea!

Alte modificări pe care le-am avut în vedere au fost cele legate de responsabilitatea statului faţă de angajamentele pe care ni le-am asumat în calitate de stat membru al UE. Avem un sistem judiciar aflat sub monitorizare, celebrul MCV, care există din 2007 până în prezent, şi şansele sunt să se perpetueze din cauza unei lentori în ceea ce priveşte reformele din justiţie. Acest lucru are repercusiuni destul de nefaste asupra unor chestiuni colaterale – de pildă, aderarea la Schengen. Astfel, am avut în vedere propunerea de eliminare din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii şi stabilirea acelei prezumţii la nivel legal, nu la nivel constituţional. Nu văd de ce oamenii corecţi şi-ar face probleme. Cred că această dispoziţie nu trebuie să îi sperie decât pe cei incorecţi.

Raporturi instituţionale

Alte modificări au avut în vedere raporturile instituţionale dintre preşedinte şi parlament. În ultimii şapte ani au existat o serie de dispute între principalele instituţii ale statului – parlament şi prim-ministru, parlament-guvern, preşedinte-prim-ministru. Prin propunerile pe care le-am făcut, am încercat să clarificăm cât de cât aceste raporturi, pornind de la o jurisprudenţă constituţională în domeniu. S-a amintit de către prim-ministru chestiunea legată de numirea unui guvern. Noi am introdus obligaţia parlamentului de a se pronunţa asupra numirii unui guvern într-un termen de 10 zile. Dacă nu se pronunţă în acest termen, guvernul se consideră demis şi se reia procedura până la numirea unui guvern. De asemenea, am reglat chestiunile legate de remanierile guvernamentale, pe baza propunerii venite din partea premierului, decizia fiind a preşedintelui. În 2008 au existat mai multe conflicte soluţionate de CCR în care Curtea a tranşat într-un fel aceste conflicte ivite în ceea ce priveşte remanierea. Am avut, de asemenea, în vedere clarificarea raporturilor dintre preşedinte şi parlament legat de organizarea referendumului. În momentul de faţă, referendumul naţional se poate organiza de către şeful statului, dar numai cu un aviz dat de către parlament. Or, parlamentul, dacă nu se propunţă într-un termen acum nederminat de textul Constituţiei, e imposibil de organizat acest referendum. La art. 90 am introdus un termen în care parlamentul trebuie să se pronunţe cu privire la solicitarea preşedintelui de organizare a referendumului.

De asemenea, am avut în vedere problemele care de-a lungul timpului au născut o serie de discuţii în ceea ce priveşte posibilitatea desfăşurării în mod independent a actului de justiţie. Mă refer în mod special la imunităţi – cele parlamentare, cele ministeriale –, fiindcă am avut situaţii în care Parchetul a solicitat urmărirea penală, dosarele fiind blocate în parlament. Or, noi am spus dintotdeauna că e bine să lăsăm justiţia să îşi desfăşoare activitatea şi, dacă nu sunt probe, acele persoane care au dosar pot sta liniştite pentru că nu va plana în mod continuu acea prezumţie care lasă să se întrevadă în dezbaterile publice că un parlamentar, un ministru ar fi corupt. Lucrurile astea trebuie să se încheie în justiţie şi cât mai repede. Nu văd de ce unele persoane ar trebui să se ascundă în spatele acestui mijloc de protecţie. Mai mult, în ceea ce priveşte imunităţile ministeriale, prin declararea ca neconstituţională a Legii răspunderii ministeriale s-au creat, practic, două categorii de miniştri – miniştrii care au imunitate parlamentară, fiind şi parlamentari, şi miniştrii care nu au această imunitate. Unii pot fi cercetaţi în urma solicitării preşedintelui, alţii pot fi cercetaţi în urma solicitării parlamentului. Nu e normal să ai pentru aceeaşi categorie două moduri diferite de cerere a urmăririi penale. Sunt tot chestiuni pentru care credem că e necesară o Lege a răspunderii ministeriale, o lege care să prevadă toate aceste situaţii şi nu e neapărat necesar să introducem în Constituţie toate aceste elemente de detaliu referitoare la proceduri.

Legi perfectibile

Am avut în vedere şi modificări referitoare la componenta economică. S-a amintit de către domnul prim-ministru de introducerea unui articol – 138 indice 1 – referitor la limitele cheltuielilor bugetare. Vreau să spun că aceasta nu este o găselniţă românească. Şi alte ţări au făcut acelaşi lucru. Nemţii, prin revizuirea constituţională din 2009, au introdus aceste dispoziţii, fiind chiar mult mai drastici în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare, limitele fiind mult mai mici, până la 1,5% din PIB. Acest lucru dă o anumită responsabilitate guvernului care, de fiecare dată, mai ales în anii electorali, e tentat să cheltuiască foarte mult, să aibă legi populiste care, uneori, nu pot fi acoperite în practică de finanţele publice. Or, această dispoziţie constituţională credem că îi va responsabiliza mult mai mult, atât pe cei din parlament, cât şi pe cei din guvern atunci când hotărăsc să emită legi fără acoperire financiară. Altfel, legile care sunt date de către parlament rămân iluzii pentru cetăţeni. De ce? Pentru că ele nu pot fi puse în aplicare. S-a mai întâmplat ca unele legi să nu poată fi puse în aplicare tocmai din lipsa resursei financiare. De asemenea, avem în vedere că în momentul de faţă suntem stat membru al UE, am considerat necesar să revedem şi textele care privesc calitatea României de membru al UE şi membru al NATO. Sigur, suntem membri NATO, păstrarea acestui articol ţine mai degrabă de un moment istoric – e bine să fie marcat. Sunt şi alte constituţii care marchează evenimente istorice şi păstrează în textul constituţional aceste dispoziţii. În privinţa calităţii României de membru al UE, aici erau necesare unele ajustări cu privire la ceea ce se întâmplă în situaţia în care un alt stat vrea să devină stat membru al UE. România cum ratifică acel tratat? Şi au fost introduse dispoziţii privitoare la ratificarea tratatelor altor state care vor să adere la UE. Apoi, au fost introduse dispoziţii cu privire la clarificarea raporturilor între instituţiile europene şi cele naţionale - şi mă refer aici la recenta decizie luată în Consiliul European, în vara trecută, ca bugetele naţionale să treacă de un aviz al Comisiei Europene. E necesar să existe un dialog între instituţiile naţionale şi cele europene în această materie – prevederi de acest gen fiind introduse în dispoziţiile de modificare a Constituţiei.

Tot ca un element important de revizuire constituţională aş menţiona modalitatea de asumare a răspunderii guvernului pe unele proiecte de lege. Actualmente, articolul din Constituţie dă posibilitatea asumării de un număr nelimitat de ori. Şi aici am avut în vedere experienţa altor state: spre exemplu, revizuirea constituţională din Franţa din 2008 a limitat această posibilitate a angajării răspunderii o singură dată pe sesiune, asupra unui singur proiect de lege, cu excepţii pentru legile fiscale şi bugetare. La fel, şi noi am propus această limitare a posibilităţii angajării răspunderii guvernului pe mai multe proiecte de lege per sesiune, optând pentru o singură asumare, cu excepţia proiectului de lege pentru bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale. In extremis, spun acest lucru, pentru că, în mod normal, bugetele trebuie aprobate de către parlament. Dar, dacă există situaţii excepţionale, să nu se ajungă la blocarea legii bugetelor şi guvernul să îşi poată angaja răspunderea pe ele, repet, în mod excepţional.

De asemenea, trecerea la un parlament unicameral a necesitat o serie de revizuiri ale textelor constituţionale în ceea ce priveşte procedura de legiferare. Peste tot în lume, acolo unde există parlamente unicamerale, se dă posiblitatea instituirii unei proceduri – aşa-numita dublă citire – pentru ca erorile care scapă la un prim vot să poată fi corectate totuşi la un al doilea vot. Specificul României ne-a determinat ca timpul dintre cele două lecturi să fie mult mai scurt. În unele state, nu ascund, timpul dintre cele două lecturi este de 6 luni, 4 luni sau, în unele state, se specifică faptul că cele două lecturi trebuie făcute în sesiuni diferite. Noi, ca stat, avem o problemă de adaptare a legislaţiei la legislaţia UE. De aceea am instituit o prevedere conform căreia timpul între cele două citiri să fie de 30 de zile şi, în mod excepţional, parlamentul, cu majoritatea votului, să stabiliească o procedură de urgenţă. Credem noi că o astfel de modalitate va reduce numărul ordonanţelor de urgenţă şi va reduce tentaţia guvernelor de a apela la ordonanţele de urgenţă, având această procedură mult mai rapidă de legiferare.

Sper ca proiectul de revizuire constituţională, odată ajuns în parlament, să nască o dezbatare şi, de ce nu, propunerile pe care le-am făcut pot fi oricând îmbunătăţite. Nu există legi perfecte, există doar legi perfectibile.

SEVER VOINESCU, membru al Comisiei Constituţionale a Parlamentului României

Nu mă pot abţine să nu fac puţină politică înainte de a intra în substanţa intervenţiei mele. Spuneaţi, domnule prim-ministru, că vi se pare de neimaginat ca un om politic, într-o societate democratică, să facă ceea ce a făcut Crin Antonescu, adică să spună că nesocoteşte cu totul voinţa referendară. Şi aveţi dreptate, domnule prim-ministru: un om politic ca dumneavoastră, care a asumat de fiecare dată cu responsabilitate relaţia cu electoratul şi care a şi câştigat bătălii electorale uninominale importante, e firesc să privească aşa lucrurile. Numai că, vă aduc aminte, d-l Crin Antonescu a candidat de două ori uninomimal şi a pierdut de două ori. Faptul că domnia sa anunţă că nu dă două parale pe voinţa electoratului este, cumva, aşezarea în echilibru a relaţiei dinspre electorat spre el – înţeleg că nici electoratul nu dă două parale pe el! Faptul că acum d-l Crin Antonescu anunţă că nici el nu dă două parale pe electorat, eu cred că şi pecetluieşte soarta politică a acestuia şi cred că, în viitor, acest echilibru se va menţine.

„Checks and balances“

Revenind la substanţa intervenţiei mele, aş dori să spun că sunt un admirator al sistemului constituţional american şi că voi încerca, sigur, pe cât îmi va permite contextul, să fiu, în Comisia parlamentară care a fost special numită pentru revizuirea Constituţiei, un vector al civilizaţiei constituţionale americane, pentru că eu cred cu tărie două lucruri. Înainte de toate, cred în separaţia puterilor în stat. Unul dintre lucrurile care trebuie reparate acum şi care se repară în bună măsură prin propunerile venite ca urmare a iniţiativei prezidenţiale este tocmai acesta: prea mult, în România, niciuna dintre puteri nu a fost suficient îngrădită constituţional şi a avut posibilitatea să intre în teritoriul celeilalte puteri. Vă reamintesc că am avut sentinţe judecătoreşti care tranşau în chestiuni de execuţie bugetară, vă reamintesc că am avut momente inclusiv în parlament în care s-a intervenit peste Executiv, adesea Executivul a abuzat de prerogativele legislative. Am avut, de asemenea, situaţii în care parlamentul a fost chemat de Constituţie să se pronunţe în chestiuni ale puterii judecătoreşti. Prin urmare, acest obiectiv mi se pare extrem de important – restabilirea separaţiei puterilor în stat. Evident, pentru a continua într-un spirit mai apropiat de cel american, lucrul acesta nu poate duce decât la o consecinţă firească – la checks and balances, la sistemul de echilibrare şi de control între cele trei puteri. Dar, încă o dată, o echilibrare şi un control între cele trei puteri nu are sens decât dacă cele trei puteri sunt separate.

Atribuţiile preşedintelui

Am să spun şi câteva lucruri despre figura preşedintelui. Despre poziţia funcţiei prezidenţiale în arhitectura de putere a statului român, conştient fiind că este unul dintre subiectele cele mai arzătoare şi care nasc patimi. Nu ar fi trebuit să fie aşa, dar nasc patimi, fiindcă, din păcate, clasa noastră politică este în continuare obsedată de Traian Băsescu, opoziţia trăieşte într-o obsesie anti-Băsescu, de care nu a scăpat niciodată şi de care nici nu va scăpa şi am constatat că dezbaterile referitoare la modificarea Constituţiei sunt foarte puternic afectate de această obsesie. Prin urmare, calitatea lor intelectuală, calitatea lor ştiinţifică şi calitatea lor politică scad. Trebuie să vă spun că, recent, am revăzut raportul Comisiei prezidenţiale pe care a condus-o domnul Stanomir - vă reamintesc, în esenţă, că această comisie diagnostichează problemele sistemului constituţional autohton şi formulează pentru fiecare dintre ele soluţii teoretic posibile, soluţii acceptate în general în practica ţărilor democratice. Cred că cel mai important capitol din acest raport se intitulează Crize şi puncte sensibile. Ei bine, prima criză, primul punct sensibil este „structura puterii executive şi conflictele din interiorul ei“. Comisia identifică ceva ce numeşte „un tipar al conflictului din cadrul Executivului dualist“ – e vorba despre problema pe care o ştim cu toţii, anume, raportul dintre preşedinţie şi prim-ministru, în interiorul puterii executive. În esenţă, am avut foarte multe experienţe în ultimii 20 de ani, de cele mai multe ori experienţe decontate de Româ­nia, în care legitimitatea populară a preşedintelui, legitimitatea plebiscitară a preşedintelui a fost contrapusă legitimităţii parlamentare a şefului de guvern. E, cred, un pas înainte în propunerile care s-au făcut aici, însă am sentimentul că, poate, ar trebui să mergem şi mai departe în clarificarea acestui raport şi nu vă ascund că opţiunea mea este una apropiată de sistemul american. Eu îmi dau seama că sunt în minoritate crezând că şeful Executivului trebuie să fie unul singur, că trebuie să fie rezultatul alegerii poporului, dar voi încerca să aduc în discuţie beneficiile opiniei pe care o împărtăşesc şi voi încerca să altoiesc pe opinia majoritară şi puncte de vedere care vin dintr-un alt sistem. În orice caz, spune Comisia prezidenţială, „contradicţia dintre articolul 80 din Constituţie, care atribuie importante puncte preşedintelui, şi celelalte articole ce privesc atribuţiile concrete ale acestuia determină imposibilitatea îndeplinirii rolului său în societate“. Trebuie să vă spun că articolul 80 din actuala Constituţie e unul dintre cele mai misterioase. Fiecare dintre noi când îl citeşte înţelege altceva şi mulţi rămân perplecşi. Am să vă citesc, de pildă, alineatul doi: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţei şi la buna funcţionare a autorităţii publice“. Ai deduce de aici că, dacă veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice, ar avea nişte instrumente prin care să intervină în funcţionarea autorităţilor publice. Ei bine, nu are! Sigur, à propos de principiul separaţiei puterilor, e şi bine să nu aibă, dar, pe de altă parte, nu poţi să nu te întrebi că, dacă nu îi dai nici un fel de instrumente, cum anume să vegheze la buna funcţionare a autorităţilor publice? Teza doi – în acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Iarăşi, sunt o grămadă de ambiguităţi aici. Vedeţi, adesea, i se reproşează preşedintelui că nu îşi exercită funcţia de mediere – unii înţeleg că nu îşi exercită funcţia de mediere când se ceartă partidele între ele. Alţii, când se ceartă sindicatele între ele! Alţii, când sindicatele sau televiziunile sunt nemulţumite de ce fac partidele ş.a.m.d. Acest tip de definire într-o manieră vagă a ceea ce trebuie să facă preşedintele în societate şi în statul român a dus la multe interpretări şi, în orice caz, pe această normă vagă se pot articula într-un sens sau în altul poziţii logic incompatibile, dar care, prin discursul politic, pot să pară, la un moment dat, valide. Dintre variantele pe care Comisia prezidenţială le trece în revistă pentru soluţionarea acestei probleme, mie mi s-a părut că e clară o anumită preferinţă a Comisiei pentru o soluţie de tip francez, pentru ceea ce ei numesc soluţia semiprezidenţială, în varianta celei de-a cincea Republici franceze, instaurată în 1958. Acolo, preşedintele poate debloca crize politice majore, pentru că are la îndemână două pârghii esenţiale. Unu: poate dizolva parlamentul şi, conform acelei Constituţii, poate dizolva parlamentul pe o motivaţie extrem de largă. Există o singură oprelişte – nu o poate face de două ori în acelaşi an. În al doilea rând: poate supune refendumului o lege. Însă situaţia aceasta constituţională a Franţei vine după o criză a Republicii a patra, care a fost, de fapt, o criză mai degrabă a unui sistem parlamentar. În anii ´56-´58, Franţa s-a confruntat cu crize majore, ultima fiind chiar o lovitură de stat, un puci, faimosul puci algerian, ca urmare a faptului că intervenise o tensiune puternică între comandanţii armatei şi politicienii civili, s-a ajuns la faptul că republica a colapsat. De Gaulle vine din nou la putere, după cinci ani, cu o figură prezidenţială întărită. Noi privim azi spre Franţa şi vedem că acolo e semiprezidenţialism consolidat. Dar acest semiprezidenţialism vine după un eşec al unui sistem mult mai parlamentar, eşec din care s-a ieşit prin întărirea puterii preşedintelui. Cred că e importantă această specificare.

În plus, se spune despre sistemul american că e prezidenţial şi lumea fuge imediat de cuvîntul ăsta, pentru că ne-ar duce la dictatură. Sigur, ce spun acum poate părea o glumă – eu nu ştiu dacă sistemul american e mai prezidenţial decât cel francez. Vă aduc aminte că, în sistemul american, preşedintele nu are nici o pârghie pentru a dizolva Congresul. Dar, în sistemul francez, o poate face destul de lejer. Mă întreb, în raportul dintre preşedinte şi parlament, care dintre cele două sisteme e mai prezidenţial? Cred că trebuie să fim atenţi să nu ne jucăm cu aceste cuvinte, mai ales că ele au un impact în opinia publică şi, atunci când se vorbeşte astăzi în România despre un sistem prezidenţial, lumea, pe bună dreptate, se sperie când ne amintim că nu cu mult timp în urmă am trecut prin coşmarul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.

Sigur că trebuie să ne gândim foarte atent când abordăm aceste chestiuni şi la ce fel de preşedinte vrem să avem. În sistemul constituţional american, disputa a fost deschisă la începutul secolului XX şi trebuie să vă spun că nu s-a încheiat nici astăzi. Theodore Roosevelt, preşedinte din 1901 până în 1909, a fost un om care a citit Constituţia într-o manieră foarte robustă, foarte masculină. El a spus că preşedintele este singurul ofiţer al republicii capabil să vadă totul în perspectivă, tocmai pentru că are această legitimitate populară. Prin urmare, el are dreptul să facă orice nu este interzis în Constituţie! Şi a făcut-o vreme de aproape două mandate. Urmaşul său a fost complet de altă părere. El a spus că preşedintele e un coordonator între puteri şi a spus că în Constituţie i se spune preşedintelui exact ce trebuie să facă. Nu există în Constituţie nici un fel de putere reziduală pentru preşedinte. Tema aceasta este una deschisă şi, practic, netranşată nici astăzi în SUA. E o temă care are deplină relevanţă şi la noi. Cu alte cuvinte, ce vreau eu să spun e că, în momentul în care gândim desenarea figurii prezidenţiale în Constituţia noastră, trebuie să fim foarte precişi în a stabili ce vrem de la preşedintele nostru. Vrem să fie un preşedinte care să stea la Cotroceni şi să echilibreze între puteri sau vrem să fie un preşedinte care conduce naţiunea? Trebuie să ne asumăm acest răspuns.

IOAN STANOMIR, preşedintele Comisiei prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constituţional

În ceea ce mă priveşte, mă voi referi la câteva puncte pe care le găsesc importante din perspectiva unor viitoare schimburi de opinie în jurul Constituţiei şi a formei pe care aceasta trebuie să o îmbrace. Cum s-a subliniat foarte bine aici, problema oportunităţii revizuirii Constituţiei nu cred că trebuie să fie subiect de dezbatere şi de polemică. Există, în primul rând, argumentul foarte puternic al votului popular de la referendum şi, în al doilea rând, există experienţa unui mandat constituţional care a fost definit tocmai de expunerea limitei actualei Constituţii. Problema care se pune este de a reuşi să transmitem un mesaj foarte precis că această revizuire nu trebuie să privească neapărat şi exclusiv aspecte tehnice, ci că ea trebuie să fie purtătoarea unei viziuni politice. După umila mea părere, singura viziune politică în care sunt câştigaţi cetăţenii este aceea care are în centrul ei interesul cetăţeanului. Or, interesul cetăţeanului priveşte funcţionarea corectă şi controlul reciproc între puteri, interesul cetăţeanului priveşte transparenţa statului şi priveşte predictibilitatea acţiunilor statului în raport cu cetăţeanul.

Reabilitarea parlamentului

Dacă m-aş referi la problema unicameralismului, aş îndrăzni să spun că rezultatul referendumului nu a venit ca o surpriză pentru foarte multă lume. Asta, pentru că, din 1990-1991, când s-a reinventat Senatul la noi, au existat o serie de oportunităţi ratate de a regândi statutul Senatului şi de a vedea cum această Cameră superioară se diferenţiază în raport de Camera inferioară. Ca atare, cred că elita politică nu trebuie să le reproşeze cetăţenilor români că au făcut o alegere în favoarea monocameralismului, ci trebuie să se întrebe de ce nu s-a mers suficient de departe cu regândirea bicameralismului. Având datele referendumului, este obligatoriu să gândim în termeni monocamerali. Şi aici intervin, bineînţeles, posibilităţile de nuanţare. Există soluţia potenţării şi echilibrării deciziilor parlamentului, fie şi în monocameral, printr-un instrument pentru care eu personal şi, până la urmă, şi membrii comisiei de analiză pe care am avut onoarea să o prezidez în urmă cu câţiva ani avem preţuire în mod special – e vorba de referendumul abrogativ sau veto legislativ, când se pare că ar fi un moment istoric foarte important pentru România să treacă mai departe şi să confrunte problema centrală, în viziunea mea cel puţin, aceea a reechilibrării relaţiei dintre aleşi şi alegători. Cu alte cuvinte, dacă noi privim forma parlamentului, eu nu pot aduce în acest moment argumente serioase împotriva monocameralismului. Pe de altă parte, aş sugera ca într-o viitoare dezbatere constituţională să se ia în calcul şi posibilitatea ca la nivelul corpului electoral să avem un mecanism reactiv în raport cu deciziile parlamentului. Fiindcă, de fapt, provocarea fundamentală pe care o are aceasta procedură de revizuire este reabilitarea parlamentului în ansamblul său şi recâştigarea pentru parlament a unei poziţii care să fie definită de legitimitate şi de îndeplinirea misiunilor care îi sunt atribuite. Or, pentru Legislativ, posibilitatea cetăţenilor de a respinge într-un număr semnificativ şi lăsarea în afara acestor discuţii a unor legi cum ar fi cele cu privire la angajamentele internaţionale şi cele bugetare, mie mi se pare că această posibilitate ar fi una demnă de explorat. În aceeaşi linie de argumentaţie, eu cred că viitoarea dezbatere parlamentară privitoare la Constituţie ar trebui să acorde referendumului în general un rol proeminent şi este foarte important că, în fine, s-au eliminat acele încătuşări artificiale care îl legau pe şeful statului şi îl împiedicau să îşi ducă la îndeplinire mandatul, de a propune naţiunii dezbaterea unor anumite teme prin intermediul referendumului. Or, mie mi se pare că un corolar posibil al acestei măsuri ar fi introducerea acestui veto legislativ – repet, vorbind în calitate de persoană particulară şi de spectator angajat, sigur că îşi pot permite să aducă soluţii care sunt socotite poate mai îndrăzneţe la nivelul elitei politice.

Puterea executivă

În ceea ce priveşte funcţionarea puterii executive, lecţia acestor ultimi ani a fost o lecţie legată de obligativitatea clarificării relaţiei dintre actorii care se situează la nivelul puterii executive – aici, iarăşi, posibilităţile de abordare sunt deosebit de variate. Îmi aduc aminte că atunci când preşedintele republicii ne-a solicitat pe mine şi pe colegii mei să gândim variante, au existat cel puţin trei variante care au fost luate în considerare, cu argumente pro şi contra. Mie mi se pare că, în continuare, proiectul de revizuire a Constituţiei, prezentat de domnul prim-ministru, conţine elemente importante în direcţia clarificării problematicii puterii executive. Nu vă ascund iarăşi, deşi acest lucru s-ar putea să îmi fie reproşat, că eu, la capătul unor experienţe şi unor analize personale de ordin intelectual, am ajuns să socotesc că, poate, pentru România, trecerea către un Executiv unitar pe model american ar fi o soluţie. Şi aici, însă, vor fi discuţii foarte subtile legate de înlăturarea unor prejudecăţi - şi vorbind de această chestiune, mie mi se pare că a clarifica situaţia preşedintelui republicii nu înseamnă a transforma România într-un stat poliţienesc sau în stat patrimonial din afara UE. Este vorba despre o obligaţie care incumbă legislatorului constituant de a face Constituţia clară şi inteligibilă cetăţeanului. Deci, din acest punct de vedere, poate că, dacă nu actuala revizuire a Constituţiei, dar viitoarele revizuiri care vor interveni atunci când societatea o va impune vor lua în calcul şi această chestiune a transformării Executivului pe model american. Ştiu că poate părea o opţiune excentrică, dar, de multe ori, cum sublinia şi domnul profesor Stoica, raţionalitatea are şi o doză de excentricitate. O soluţie nouă nu este nepărat o soluţie nefastă, cu condiţia ca ea să fie dezbătută şi discutată intens în virtutea principiului conservator al prudenţei.

Aş încheia cu o invitaţie la această capacitate de a discuta asupra revizuirii Constituţiei în afara persoanelor şi în afara personalizării discuţiilor – mie mi se pare că este un imperativ esenţial, pentru că nu-l putem bănui pe preşedintele republicii de un raţionament egoist, pentru că domnia sa nu va fi beneficiarul acestor schimbări. Dacă aceste schimbări se vor întâmpla, şi eu îmi doresc ca la nivelul parlamentului să existe responsabilitatea necesară pentru a lua în calcul şi a examina cât mai critic aceste îmbunătăţiri, atunci va fi în beneficiul poporului român, care este singurul în măsură să îşi aleagă reprezentanţii şi să le controleze activitatea. De aceea, poate că ar fi important ca această regândire administrativ-teritorială a Româ­niei să fie cuplată de dezbatarea constituţională şi să fie făcută inteligibilă electoratului şi concetăţenilor noştri această idee-cheie: că un guvernământ constituţional trebuie schimbat în măsura în care există un imperativ al momentului, iar acest imperativ al momentului trebuie întotdeauna gândit în relaţie cu singurul actor de a cărui existenţă depinde existenţa democraţiei constituţionale şi care este poporul suveran. În afara poporului suveran, în a cărui judecată trebuie să ne încredem, nu putem avea niciodată o negociere constituţională. Eu sunt încrezător în capacitatea politicienilor de la noi şi în capacitatea guvernului, a preşedinţiei de a propune un cadru de dezbatere care să treacă dincolo de polemici şi să privească acele aspecte care tind către stabilizarea republicii noastre şi către creşterea gradului de transparenţă democratică.