Pe aceeași temă
EMIL BOC:
Vreau să vă mulţumesc pentru invitaţia
adresată şi pentru faptul că avem ocazia, într-un cadru academic elevat, să discutăm direct câteva aspecte care ţin de politicile publice şi de orientarea ideologică pe care trebuie să o aibă un guvern, mai ales într-un context de criză. Ceea ce am încercat în ultimii doi ani a fost să punem în centrul acţiunii guvernamentale o politică prin care dependenţa faţă de stat să fie înlocuită cu o politică a iniţiativei private şi de orientare a cheltuielilor publice spre investiţii. Spun asta în contextul în care, în ultimii 20 de ani, din nefericire, România a fost victima unui model de dezvoltare centrat pe stat şi pe dependenţa cetăţeanului faţă de acesta.
Este esenţa modelului de dezvoltare promovat de PSD şi Ion Iliescu - şi aici nu vorbesc în termeni de adversitate politică, ci constat doar o stare de fapt. Modelul pe care România l-a ales după 1990, începând chiar cu textul Constituţiei din 1991 şi continuând cu guvernările de după 1992 încoace, a fost acela de a fundamenta o dezvoltare societală centrată în esenţă pe stat şi, de aici, politica actorilor publici – şi mă refer aici la politicieni, în speţă – de a-şi susţine programele electorale, politice pe promisiuni sociale, de cele mai multe ori fără acoperire, şi pe îngreunarea facturii sociale a statului. Acesta a fost modelul de politică pe care l-am avut în ultimii 20 de ani, iar criza economică, care a început în 2009, a agravat această stare de fapt.
Poate, dacă nu era criza economică din 2009, se mai putea perpetua un asemenea model de stat, dar tocmai intervenţia crizei ne-a arătat cât de păguboasă este o asemenea formulă de guvernare a statului, una centrată exclusiv pe stat şi pe politica dependenţei cetăţeanului faţă de intervenţia de zi cu zi a statului. În momentul în care a venit prima furtună majoră, cum a fost criza economică începută în 2009, întreg sistemul s-a zguduit, iar toată politica promovată de politicieni în ultimii douăzeci de ani, centrată, repet, pe încărcarea facturii sociale a statului, a arătat eşecul unui mod de a face politică. Stau în acest sens mărturie politicile publice din 2007 şi 2008, mai ales din 2008, când, în contextul unei creşteri economice generate de intrarea României în UE, de fluxurile de capital străin, de investiţiile directe, adică un moment extrem de favorabil şi propice pentru o dezvoltare sănătoasă a României, un asemenea moment a fost ratat, pentru că, în loc ca resursele publice să fie orientate spre investiţii, spre ceea ce înseamnă locuri de muncă, au fost, din nefericire, orientate spre pomeni electorale şi deficit bugetar.
Amintiţi-vă că România a rămas în 2008 cu un deficit de 5,4%, în contextul unei creşteri de peste 8%, cu fonduri de dezvoltare rezultate din vânzarea BCR de peste 3 miliarde de euro cheltuiţi şi complet dezarmată în faţa crizei economice care a venit. Atunci, am fost obligaţi, ca stat, să ne reorientăm politica şi să o centrăm pe ceea ce înseamnă ordoliberalism şi pe principiile pe care le discutaţi dumneavoastră astăzi, aici. Adică, o politică care să pună capăt acestui mod de a face politici publice în România şi de reorientare a cheltuielilor publice cu prioritate spre investiţii, cu restrângerea cheltuielilor bugetare, chiar cu consecinţe dureroase din punct de vedere social şi chiar politic, dar care, după cum puteţi observa, s-au dovedit a fi corecte din punct de vedere economic, chiar dacă, repet, dureroase din punct de vedere social şi politic. România are astăzi o stabilitate macroeconomică, o creştere între 1,5% şi 2% în 2011, 3,5 - 4% în 2012 şi ceea ce este mai important este că poate să îşi asigure finanţarea unui deficit de 4,4%. Gândiţi-vă că, dacă nu se luau acele măsuri care să asigure stabilitatea macrofinanciară, România avea un deficit de 14%, minus 14%. Întrebarea este şi o adresez şi eu celor care încă promovează în România politica deficitelor mari – pentru că am văzut foarte mulţi analişti economici cu ştaif, precum şi foarte mulţi oameni politici care consideră că în vremuri de criză soluţia este mărirea deficitelor – i-aş întreba: în primul rând, cine îi împrumută ca să îşi finanţeze deficitul şi i-aş invita să se uite la ceea ce se întâmplă pe pieţele europene şi mondiale: să vadă cât de greu se poate obţine un euro şi după aceea să mai lanseze politici de genul unor deficite excesive. Din cauza politicii din 2008, România este încă în procedură de deficit excesiv, promovată de Uniunea Europeană ca o sancţiune împotriva ţării noastre şi, de aceea, suntem obligaţi să ne restrângem cheltuielile bugetare pentru încadrarea în deficitele acceptate de Uniunea Europeană, în speţă Tratatul de la Maastricht, de 3%. România, în 2012, va avea un deficit de 3%, astăzi, de 4,4% - ceea ce înseamnă o corecţie economică sănătoasă pentru ceea ce înseamnă dezvoltarea economică şi viitorul acestei ţări. Din punct de vedere social, este, încă, foarte greu să le explici oamenilor şi să înţeleagă aceste politici macroeconomice. De fapt, în esenţă, ele au urmărit şi urmăresc, pe de o parte, salvarea ţării de la colapsul care ne era pregătit şi de asigurarea unei coerenţe pe termen mediu şi lung a politicii acestei ţări.
România este extrem de bine apreciată la Bruxelles şi în cercurile financiare, unde se apreciază la justa valoare politicile care au vizat ajustarea deficitelor bugetare şi încadrarea lor în limite sustenabile. Va mai trece o perioadă până când şi din punct de vedere social se va înţelege acest lucru, pentru că omul nu poate fi condamnat pentru faptul că este supărat, întrucât beneficiile sociale pe care le avea în 2008, fără acoperire economică, astăzi nu se mai pot da în integralitate şi se poate oferi doar ceea ce economia ne permite, dar cu protecţia, repet, necesară că vom fi feriţi de viitoare furtuni, dacă nu se fac în continuare excese.
De aceea, în mod firesc, concluzia care se degajă este că criza pe care am avut-o începând cu 2009 este şi o consecinţă a rodului intervenţionismului etatist, iar ieşirea din asemenea criză nu se poate face decât prin neutralizarea acelor centri nervoşi ai acestui intervenţionism. Oamenii nu pot fi liberi decât dacă nu mai sunt dependenţi de stat, acesta este obiectivul fundamental şi al Partidului Democrat Liberal, şi al guvernării pe care o reprezint. Un om nu este şi nu va fi niciodată liber, atunci când viaţa lui va fi dependentă de stat în fiecare zi, iar rolul statului este să asigure egalitatea de şanse, cadrul legal şi stabil de manifestare a actorilor publici, de a realiza o solidaritate activă pentru cei care se află cu adevărat în nevoie şi de a veghea la respectarea regulilor jocului instituţional. De aceea, eu cred că rolul statului este de a asigura libertatea individuală, funcţionarea pieţelor, a ordinii publice, a securităţii naţionale. Orice extindere a funcţiilor statului îl slăbeşte şi, totodată, afectează bunăstarea oamenilor şi libertatea lor. În esenţă, statul intervenţionist nu serveşte cetăţenilor. Prin urmare, statul pe care îl susţin este unul care îşi restrânge intervenţiile, lasă libertatea de mişcare a cetăţenilor, creează cadrul propice de manifestare şi asigură egalitatea de şanse. Ceea ce este important, tot din punct de vedere al politicilor publice, este evitarea căderii în capcana cererii sociale. Pe fond, cererea socială nu va fi niciodată pe deplin acoperită. Or, extinderea statului ca urmare a acestei cereri este costisitoare pe termen lung şi constituie sursa principală a crizelor economice. De aceea, cred că această criză ne-a mai dat o lecţie nouă, politicienilor. Şi anume, că această cerere socială nu poate fi nelimitată, că promisiunile politicienilor nu pot fi infinite. De aceea, am adoptat şi o Lege a responsabilităţii fiscale, care obligă orice om politic în campanie electorală să vină cu justificarea economică a măsurii pe care o propune. Adică, aceasta este lecţia pe care ne-a oferit-o criza! Promisiuni sociale fără acoperire ne duc la colaps economic. De aceea, orice program electoral trebuie să fie însoţit şi de măsura economică aferentă de susţinere a lui, de a arăta concret de unde, când şi cum se poate susţine o asemenea măsură. Dacă o asemenea lege era în vigoare, aş fi curios să văd cum ar fi argumentat guvernarea din 2008 dublarea unor beneficii sociale, mărirea pensiilor şi a salariilor, fără să poată avea certitudine că dincolo de ziua de mâine, în luna următoare şi în anii următori se pot plăti la acelaşi nivel drepturile şi obligaţiile sociale ale statului, pentru că atunci când se stabilesc obligaţii sociale ale statului ele nu sunt doar pentru ziua de mâine, ele sunt pentru anii care urmează. Şi s-a văzut cât de costisitoare este o asemenea decizie iresponsabilă pentru ceea ce înseamnă funcţionarea statului. Social-democraţii merg întotdeauna pe ideea „trebuie să împărţim ceea ce avem“. Necazul este că la un moment dat ajungi să împarţi sărăcia. De fapt, asta este viziunea social-democraţilor. O viziune ordoliberală înseamnă, în primul rând, producerea de bogăţie ca să poţi să ai ce să distribui sau, într-un limbaj mai puţin academic, „înainte de a împărţi tortul în felii, trebuie ca cineva să plătească tortul“, pentru că este uşor să împarţi atunci când produce altcineva, dar a împărţi atunci când altcineva face tortul, a împărţi feliile de tort fără ca el să fie plătit înseamnă să ai o politică care nu are corespondent în realitatea economică concretă. Şi aceasta este diferenţa majoră între cele două optici de guvernare. Eu cred că, în ultimă instanţă şi ca o replică la ceea ce fac social-democraţii, cea mai bună metodă de protecţie socială este locul de muncă. Oamenii trebuie să fie sprijiniţi în obţinerea locului de muncă, pentru că, aşa cum am spus, locul de muncă reprezintă cea mai bună formă de protecţie socială. Din acest punct de vedere, reforma Codului Muncii cred că a fost o reuşită - cel puţin din datele pe care le avem în momentul de faţă. Flexibilizarea legislaţiei muncii, adaptarea acesteia la regulile din UE ne arată faptul că, dacă astăzi avem - numai de la 1 mai încoace - 527.277 de noi contracte de muncă, repet, 527 de mii de noi contracte de muncă în aproape două luni, iar numărul total al contractelor de muncă active în România astăzi este de 6.365.270, cu mult peste numărul care era în decembrie 2008, care era în jur de 6.250.000, este şi o consecinţă a faptului că modificarea legislaţiei muncii a avut un impact favorabil pe linia flexibilizării forţei de muncă. Ponderea contractelor pe durată nedeterminată rămâne regula fundamentală în economia muncii şi, astăzi, din totalul celor 6.365.000 de contracte de muncă, 93% sunt pe durată nedeterminată, doar 7% sunt pe durată determinată. Este adevărat că, dacă ne raportăm doar la cele 527.000 de contracte încheiate de la 1 mai încoace, ponderea contractelor determinate este mai mare: 66% pe durată nedeterminată, 34% pe durată determinată. Deci, vedeţi, o simplă modificare legislativă dă posibilitatea pieţei forţei de muncă să fie flexibilă şi să se poată adapta la cerinţele vieţii de astăzi şi, mai ales, a celor rezultate din ieşirea din recesiune şi ca prim pas pentru ieşirea din criza economică.
Ce trebuie să ştie în continuare, atât angajatorii cât şi angajaţii, este că politica statului de a combate munca la negru nu a fost doar o campanie de o lună sau de două. Ea se va desfăşura în fiecare zi, pentru că nu trebuie să se înţeleagă că ai încheiat un contract de muncă pe o lună de zile, pe o perioadă determinată şi că luna viitoare statul pune puşca jos şi nu mai verifică ce se întâmplă, lasă din nou să se prolifereze munca la negru. Exclus! Un stat se respectă atunci când îşi exercită menirea de control. Un atribut fundamental al statului este atributul de control şi reglementare, evident, lăsând, pe baza egalităţii de şanse şi de tratament, actorilor publici şi sociali spaţiu să se manifeste. Dar dreptul de control al statului nu poate fi ignorat.
În privinţa componentei economice, salut şi eu materialul din doctrină care susţine foarte clar că factorul de stabilitate al unei adevărate democraţii este clasa de mijloc. Nu voi înceta să cred acest lucru, că o democraţie nu poate fi stabilă fără existenţa şi fundamentul unei clase de mijloc bine articulate. Ea este aceea care consolidează o democraţie. Fără clasa de mijloc, oricând suntem vulnerabili în ceea ce priveşte evoluţia unui sistem democratic şi riscurile alunecării lui în alte forme nedemocratice este oricând prezent, dacă nu este o clasă de mijloc stabilă, care să poată asigura fundamentul stabilităţii democratice. Eu cred că România are nevoie de o clasă de mijloc mai ales acum, în micile aşezări umane din mediul rural, unde nu există, în acest moment, potenţial de dezvoltare, iar normele şi valorile oamenilor sunt încă precare. De aceea, şi prin politica de absorbţie a fondurilor europene am direcţionat extrem de multe resurse spre ceea ce înseamnă mediul rural şi, implicit, crearea unei clase de mijloc articulate şi bine fundamentate în mediul rural, de la micii fermieri, întreprinzători, care trebuie, încetul cu încetul, să devină fundamentul consolidării democraţiei, inclusiv în mediul rural. Iar consolidarea clasei de mijloc reprezintă un obiectiv fundamental atât al activităţii PDL, cât şi din perspectiva acţiunii guvernamentale.
În privinţa dezvoltării economice, lucrurile sunt - din punctul meu de vedere – clare. Trebuie respectate principiile liberale ce exprimă ordinea concurenţială, socială şi politică, iar statul trebuie să pună accent pe ceea ce înseamnă restructurarea companiilor de stat, privatizarea acestora, acolo unde este posibil, şi, evident, conducerea eficientă a lor. Înainte de a privatiza o structură sau o societate, trebuie să te asiguri că ea obţine cea mai bună performanţă pe piaţă, iar cea mai bună performanţă poate fi obţinută în condiţiile unui management performant, care, din nefericire, nu poate fi asigurat printr-un management influenţat politic şi de aceea am luat decizia la nivel guvernamental de a privatiza managementul principalelor companii de stat şi nu numai, ca o primă formă de eficientizare a acestora. Pentru fiecare companie de stat avem un plan foarte coerent de restructurare şi privatizare. Pentru că lucrul care nu s-a înţeles până în momentul de faţă prea bine în societatea românească a fost acela că o societate de stat, o companie de stat care lucrează pe pierderi înseamnă un furt în fiecare zi din buzunarul cetăţeanului, pentru că acolo se duc subvenţii de la bugetul de stat şi aceşti bani sunt plătiţi din bani publici.
A venit momentul ca şi aici să se facă o reformă sănătoasă pentru a curma risipirea banului public, iar acele întreprinderi care sunt profitabile trebuie, evident, să-şi continue activitatea cu un management performant. Acolo unde se cheltuiesc bani publici şi se risipesc resurse, trebuie curmată această sursă a risipei, chiar dacă este vorba de companii de stat, despre care, în ultimii 20 de ani, foarte puţin s-a vorbit sau s-a vorbit doar de salariile mari care există acolo şi mai puţin de eficienţa acestora. A venit şi momentul ca acest lucru să se întâmple, cu toate costurile sociale şi politice pe care le presupune. Dar asta înseamnă să fii corect cu ceea ce înseamnă dezvoltarea economică a unui stat sănătos.
Aş mai face o referire la ceea ce înseamnă tot o dimensiune a ordoliberalismului. Şi anume, accentul pus pe descentralizare şi principiul subisidiarităţii. Statul, prin guvernul central, trebuie să-şi păstreze o funcţie subsidiară şi să nu intervină la nivel local decât dacă acolo este nevoie de resurse suplimentare pentru a rezolva problemele diviziilor şi comunităţilor locale. Iar decizia trebuie lăsată autorităţii care este cel mai aproape de cetăţean şi guvernul pe care îl reprezint, cel puţin prin două măsuri luate până acum, a concretizat acest lucru. Mă refer la Legea educaţiei naţionale, prin care şcolile au fost trecute în administraţia locală, cu participarea în activitatea de conducere a şcolilor a părinţilor, a profesorilor şi a administraţiilor locale: ei vor stabili în viitor şi conducerea şcolilor, ei vor stabili şi procentul acela de până în 20% de curriculum care este lăsat la dispoziţia şcolii pentru a putea pune accent, în funcţie de specificul local, pe anumite discipline, în funcţie de particularităţile zonei. Ei vor avea atributul central în ceea ce înseamnă finanţarea şcolilor.
Asta înseamnă descentralizare şi coborârea deciziei la unitatea cea mai apropiată de cetăţean.
Acelaşi lucru s-a întâmplat în sănătate, când peste 350 de spitale au fost trecute în proprietatea şi administrarea autorităţilor locale. Guvernul a făcut o ierarhizare şi o standardizare naţională a acestora, astfel încât fiecare spital să ştie în ce grupă de clasificare se încadrează, iar finanţarea se acordă în funcţie de performanţă, astfel încât spitalele din grupele unu, doi şi trei au, începând cu 1 iunie, o finanţare suplimentară faţă de anul trecut, tocmai pentru că sunt mai performante. Au fost închise 69 de spitale, dar sunt mai bine finanţate acelea care sunt de gradele unu, doi şi trei, clasificate ca atare de specialişti din Ministerul Sănătăţii, pentru o mai bună finanţare şi asigurarea unui confort în unităţile sanitare din România. Prin faptul că managementul a fost coborât la nivel local, se dă posibilitatea unei relaţii directe între cetăţean şi administraţie şi o responsabilizare a celor care conduc. Gândiţi-vă şi la şcoli, şi la spitale. Care-i diferenţa? Cel care conduce să răspundă în faţa comunităţii locale sau să răspundă în faţa unui ministru de la Bucureşti? Până ajungea comunitatea locală să se plângă de un inspector şcolar sau de un director de şcoală la ministru sau de un director de spital, până să ajungă să rezolve ministrul această temă a competenţei lui, vă daţi seama că e o cale lungă. Acum fiecare comunitate poate să-i responsabilizeze mult mai bine pe cei care exercită actul de management şi acest lucru va continua şi cu alte structuri deconcentrate ale ministerelor şi ale guvernului în teritoriu, pentru ca atribuţiile să coboare acolo la nivelul cel mai aproape de cetăţean şi la aplicarea acestui principiu al descentralizării şi subsidiarităţii.
Nu în ultimul rând, aş face o menţiune cu privire la piaţa muncii, în sensul că ea trebuie să fie adaptată la nevoile acelora care au cele mai mari probleme pe piaţa forţei de muncă şi mă refer aici la tineri şi la cei de peste 55 de ani. Iar aici Ministerul Muncii are o politică precis orientată pentru sprijinirea firmelor care angajează şomeri din rândul acestor categorii sociale, oferind o modalitate de a sprijini aceste categorii sociale: bonusuri firmelor care angajează tineri sau şomeri care mai au trei ani până la pensie sau care sunt, aşa cum am spus, peste 55 de ani. Consider că o asemenea politică nu este produsul unui intervenţionism brutal al statului. Este produsul nevoii de a corecta în societate anumite politici, atunci când ele nu funcţionează în parametrii corecţi. Rămân la ideea că rolul statului este acela de a respecta regulile jocului instituţional, de a veghea la respectarea acestora, de a le crea, în primul rând, împreună cu partenerii sociali, dar după care, în esenţă, să se rezume la funcţia de monitorizare şi control, urmând ca egalitatea de şanse să dea posibilitatea actorilor publici şi privaţi să se manifeste în concordanţă pe piaţă.
Închei mulţumind încă o dată iniţiatorilor, mulţumind domnului preşedinte Stoica pentru faptul că menţine vie dezbaterea publică pe teme extrem de importante care ţin de destinul nostru. În esenţă, toate politicile publice pe care un guvern sau un partid le promovează îşi au fundamentul într-o doctrină. Cunoaşterea unei asemenea doctrine este primul pas pentru înţelegerea politicilor publice pe care le promovăm şi, în esenţă, ceea ce se resimte în viaţa noastră de zi cu zi este produsul acestor dezbateri ideologice care conduc politicile publice într-o direcţie sau alta. Cred cu sinceritate că aceste soluţii despre care astăzi discutăm aici – o parte din ele şi guvernul le implementează – sunt soluţiile care, pe de o parte, au asigurat ieşirea României din recesiune şi sunt convins că sunt şi acelea care vor asigura în continuare viitorul României. Pentru că o revenire la ceea ce înseamnă populism, demagogie şi promisiuni fără acoperire din punct de vedere economic nu mai poate constitui un viitor pentru această ţară.
Aşa cum am spus la început, România este apreciată în cadrul UE prin faptul că a reuşit să-şi menţină sub control deficitul, prin faptul că avem o datorie publică în jur de 31%, cu mult sub 60% limita impusă de Maastricht sau de aceea existentă în unele ţări care se confruntă cu derapaje majore astăzi, peste 100% sau 150%. Şi, pentru noi, era foarte simplu să fi lăsat şurubul acesta al datoriei, să fi trecut la datorii de peste 60% din PIB. Probabil că mai eram aplaudaţi o zi, două, trei, o lună ca politicieni, dar am fi compromis viitorul acestei ţări şi tot aici am fi ajuns, dar cu greutăţi mult mai mari. Ca să iei măsuri de austeritate, aşa cum astăzi Grecia este pusă în situaţia de a lua măsuri foarte dure pentru a-şi corecta derapajele din anii anteriori e mult mai greu. Iar când foarte mulţi spun că în aceşti doi ani nu s-au făcut sau nu s-au luat măsuri pentru ceea ce înseamnă stăpânirea crizei, faptul că astăzi suntem din punct de vedere economic într-un climat stabil, faptul că am ieşit din recesiune, faptul că trecem pe creştere economică e o dovadă că aceste lucruri au fost corecte. Iar împrumutul pe care l-am contractat de la structurile şi organismele internaţionale a fost unul care a protejat ţara de derapaje majore. Gândiţi-vă că - avem aici datele la zi cu privire la valoarea sumelor pe care România le-a luat de la Fondul Monetar, Comisia Europeană şi Banca Mondială - BNR a luat 9,7 miliarde de euro de la FMI, Guvernul României a luat 2,1 miliarde de euro de la FMI, 5 miliarde de euro de la CE şi 300 de milioane de euro de la Banca Mondială. Acestea sunt sumele pe care România le-a luat din cadrul acordurilor internaţionale, acorduri internaţionale care au permis printre altele şi păstrarea unui curs euro-leu stabil. Este răspunsul guvernului pentru a proteja şi economiile populaţiei. Mă refer la cei care au credite în euro, dar şi pentru întreprinderi şi pentru firme care aveau contracte şi probleme cu euro. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu era acest acord şi s-ar fi dublat cursul euro, aşa cum s-a întâmplat cu dolarul în perioada anilor ´96-´97? Unde ar fi fost atunci creditele acelora care astăzi au la bănci contracte în euro sau ale firmelor private? Este o simplă întrebare şi aveţi un prim răspuns la ceea ce a făcut guvernul prin corelarea politicilor monetare ale Băncii Naţionale cu cele fiscale ale guvernului, de a păstra acest echilibru a ceea ce înseamnă raportul euro-leu şi de aici păstrarea unei stabilităţi economice.
MIHAIL NEAMŢU:
Cred că este important să reflectăm împreună la semnificaţia acestei alegeri pe care am făcut-o, aceea de a ne opri asupra cazului german, atunci când vorbim despre economia socială de piaţă. Suntem într-un moment critic pentru Europa. Premierul a invocat cazul Greciei. Chiar în orele care se scurg, chiar în zilele acestea se decide soarta unei ţări şi toate privirile, fireşte, se întorc către Germania. Lucrul acesta spune ceva. Am putea, poate, reformula mai anecdotic această stare de fapt, spunând că, atunci când plouă la Berlin, prima umbrelă care se deschide e la Atena sau, atunci când este soare la Berlin, speranţa revine şi în insulele greceşti. Lucrul acesta are o semnificaţie şi are o istorie, chiar o genealogie, aş putea să spun, pentru că spaţiul german este spaţiul unde proiectele sociale, etatizate, e adevărat, şi uneori într-un conflict direct cu bisericile (Biserica Catolică, în mod special), este locul de unde ne vine, prin Bismark, de pildă, prima idee de asistenţă socială sistematică. Spaţiul german este, de asemenea, spaţiul care a găzduit un extraordinar miracol economic. În anii ´50, o Germanie ridicată din ruine a renăscut şi a devenit cea mai competitivă economie europeană, la sfârşitul anilor ´80. Cum a fost cu putinţă?, ne-am putea întreba. Uneori, şi aşa cum vom vedea, planul Marshall a fost supraestimat în impactul pe care l-a avut. Tot Germania este locul unde s-a putut produce o miraculoasă integrare a unei economii etatiste, economia redegistă, după 1990, sub leadership-ul unui cancelar creştin-democrat, Helmut Kohl. Şi tot Germania este locul, repet, unde se coace, este laboratorul unde se gândeşte salvarea monedei euro. Aceasta ar fi poate semnificaţia alegerii pe care o facem şi cred că e important să nu nesocotim prezenţa în dezbaterea publică a ideilor de extracţie germană şi, fireşte, parteneriatul special pe care Institutul de Studii Populare îl are cu Fundaţia „Konrad Adenauer“.
Germania de după 1945 a făcut experienţa unei renaşteri economice fără precedent, pentru că vorbim de patru decade consecutive de creştere a PIB-ului. O să vă dau o singură cifră care e semnificativă în sine: în 1950, rata şomajului în Germania, la doar 5 ani după încheierea războiului, era de 11%. În 1962, sub leadership-ul unui alt creştin-democrat, Konrad Adenauer, şi sub influenţa politicilor promovate de Ludwig Erhard, şomajul era de 0,7%. Deci, există o legătură clară între reflecţia doctrinară şi politicile guvernamentale, care pot conduce sau nu la succes sau la eşec. Ludwig Erhard este o figură esenţială pentru ceea ce înseamnă miracolul german. El a deţinut funcţia de ministru de Finanţe pentru foarte mult timp şi pentru scurt timp, doar, funcţia de cancelar al Republicii Federale. Ludwig Erhard este cel care a păstorit, ca să spunem aşa, trecerea de la o ordine totalitară, despre care ştim cu toţii suficient de multe lucruri - ordinea totalitară, corporatistă, centralistă din perioada nazistă – la ordinea liberă, dar nu mai puţin ordinea spontană şi consensuală a pieţei. Îl regăsim în manuale şi enciclopedii pe Ludwig Erhard şi alţi gânditori, în familia gânditorilor clasici liberali. Şi insist pe această expresie. Gânditorii clasici liberali, care îi includ şi pe Friedrich Hayek, Ludwig von Misses, dar există ecouri, ambigue, e adevărat, şi peste ocean. Şcoala de la Chicago a cochetat cu această paradigmă de gândire economică. Specialiştii vor putea spune, cu siguranţă, mai multe despre aceste lucruri.
Problema fundamentală a economiei, cred ordoliberalii, o reprezintă alegerea pe care o putem face noi, ca cetăţeni, actori politici, dar şi guvernele, fireşte, alegerea dintre următoarele alternative: pe de-o parte, controlul etatist, pe de altă parte, piaţa liberă; pe de-o parte, constrângerile, pe de altă, parte proprietatea privată. Putem admira figura birocratului, atât de bine descris de Misses, într-o carte cu acelaşi nume, sau putem face elogiul întreprinzătorului, cel care îşi asumă curajul de a pierde, dar şi de a câştiga. Putem să optăm pentru o soluţie centralistă sau pentru soluţiile libere, voluntare, asociative. Repet: avem, pe de-o parte, ordinea totalitară, pe de altă parte, ordinea concurenţială. Dacă ar fi să rezumăm, într-un singur cuvânt, filosofia ordoliberală, cred că am merge la formularea acestei critici extraordinar de intransigente a privilegiilor. Ordoliberalismul e semnificativ şi pentru România, pentru că el se rezumă în această critică a privilegiilor clamate uneori de cartelurile monopoliste din spaţiul privat şi, fireşte, adesea, privilegii clamate de instituţiile etatiste. Există şi motive, cum am sugerat de la început, să credem că putem descoperi actualitatea economiei sociale de piaţă acum, în 2011. De ce? Pentru că, în opinia acestui grup, principiile doctrinare contează şi vedem ţări care au optat într-un fel, ţări care au optat în alt fel, astfel că, în cele din urmă, condiţia lor, destinul lor economic este foarte diferit. Uitaţi-vă la Spania şi comparaţi acest lucru cu Germania... mai ales cu Germania, dar poate şi cu Polonia.
Principiile doctrinare au efecte, opoziţia piaţă-stat este cât se poate de reală şi vedem aceasta mai ales când statul, neputincios, se împrumută şi, de fapt, este arătat în neputinţa lui de a fi garantul ultim al libertăţii şi al prosperităţii.
Axioma ordoliberală pe care au îmbrăţişat-o foarte mulţi gânditori este: câtă piaţă posibilă, atâta stat necesar. Nu este deloc simplu să delimitezi graniţele cuvintelor, „necesitate“, „necesar“. Aveţi o imagine simpatică, preluată din cartea de căpătâi a lui Ludwig Erhard: un chip de călugăr capucin, un călugăr catolic. El este cu o Biblie în mână. De fapt, este vorba de economie socială de piaţă. Doctrina aceasta îi înfierează pe cei care visează la ideea de monopol, de cartel ş.a.m.d. A existat un curaj extraodinar din partea acestui om politic german, curajul de a înfrunta orice tendinţă monopolistă de pe piaţa germană postbelică.
În sfârşit, mesajul ordoliberal cred că este cât se poate de elocvent: ordinea pieţei libere, permanent ameninţată de încercarea actorilor economici privaţi, dar şi, uneori, de actori politici care inhibă piaţa, care modifică regulile jocului, care creează noi norme protecţioniste anticompetitive sau noncompetitive, actori economici privaţi sau actori politici care uneori îndrăznesc sau vor să încalce principiul dezvoltării libere a pieţei, a comunităţii, a societăţii. Vă mai spun un lucru foarte important: că acest miracol german despre care se vorbeşte atât de des nu ar fi fost posibil şi fără o ordine constituţională proprie. De aceea, vedem uneori şi în România de astăzi că există o legătură intrinsecă între relansarea economică şi reforma statului. O nouă gândire de ordine constituţională este necesară pentru a permite cu adevărat declanşarea energiilor care zac uneori ascunse în societate.
De asemenea, aş mai adăuga că, ordinea constituţională este susţinută de ordinea morală, unde familia, bisericile, tradiţiile culturale şi religioase joacă un rol important. Nu poate să ne fie indiferent modul în care arată o cultură, o societate, valorile la care aderă respectiva societate. Sunt chestiuni care nu ne pot fi indiferente, atunci când vrem să relansăm un proiect de prosperitate economică.
În sfârşit, aş mai spune că filosofia economiei sociale de piaţă este articulată după următorul principiu: piaţa liberă poate sta în echilibru doar cu intervenţionismul marktkonform, spun nemţii. Aici este vorba de a echilibra, totuşi, ideea de competiţie liberă, care este fundamentală, sănătoasă şi necesară, cu principiul creştin al solidarităţii. Există obligaţia morală de a fi solidar cu cel care se află în neputinţă – fireşte, se află într-o nepuntinţă reală, nu una fictivă, nu una mincinoasă, nu una falsificată. Şi această idee a solidarităţii funcţionează pentru toţi cei dintre dumneavoastră care sunteţi familiarizaţi cu spaţiul german. Cred că este limpede, este una dintre ţările care garantează o sumedenie de drepturi sociale, într-un fel problematic, poate, pe fondul crizei democratice, dar într-un mod admirat de foarte mulţi, pentru că, repet, aceste garanţii de tip social nu au împiedicat relansarea economică a Germaniei, chiar pe timp de criză.
Intervenţionismul acesta marktkonform, conformat pieţei, poate exista doar dacă este susţinut de o întreagă arhitectură juridico-economică, dacă se sprijină pe o cultură a respectului pentru cetăţean, deci, implicit, dacă se sprijină pe respectul faţă de demnitatea persoanei, a legii şi a ordinii morale. De asemenea, gândirea ordoliberală va descuraja orice intervenţie care dezechilibrează jocul în piaţă. De pildă, nu putem să nu observăm că, uneori, statul dezavantajează creditorii, făţă de debitori, atunci când jonglează cu inflaţia.
În sfârşit, statul, în perspectivă ordoliberală, trebuie să fie o entitate care protejează cetăţenii şi actorii economici de arbitratriu administrativ. Statul trebuie să fie fundamentat pe practici, norme şi prescripţii sociale care sunt, repet, spontane şi care nu sunt rezultatul unui dirijism, care, nouă, în spaţiul românesc, ne-ar reaminti de vremuri nu de mult apuse.
Aş încheia cu o mică anecdotă, spunându-vă că, recent, la Naţiunile Unite, a existat iniţiativa de a comanda un sondaj, cu următoarea rugăminte: vă rugăm să ne spuneţi opinia dumneavoastră sinceră despre criza alimentară din restul lumii. Tot acest sondaj însă a eşuat, pentru că au existat câteva probleme de comprehensiune: Rusia nu a înţeles expresia vă rugăm, China nu a înţeles expresia opinie, italienii nu au înţeles ce înseamnă să fii sincer, germanii nu ştiau toţi ce înseamnă cuvântul criză, africanii nu prea au înţeles cuvântul alimente şi americanii nu au înţeles expresia restul lumii. Totuşi, germanii rămân cei mai fericiţi, pentru că nu au înţeles expresia criză economică.
RADU ŞIMANDAN:
Permiteţi-mi să mă refer la câteva propuneri de politici economice şi la obiectivele pe termen mediu. Avem, în primul rând, în cadrul doctrinei ordoliberale, ideea de stabilitate macroeconomică. Sigur că ne dorim stabilitate, însă trebuie să ajungem la acel punct pe care merită să îl avem stabil. Astfel, referitor la politica monetară, credem că stabilitatea preţurilor se poate obţine doar printr-un control viguros al ofertei de bani, bazându-ne aici pe ideea, foarte solidă teoretic, că inflaţia este un fenomen, în primul rând, monetar. Propunem întărirea independenţei băncii centrale în urmărirea obiectivelor sale. Astfel sunt create condiţiile ca România să poată adera la euro, la Uniunea Monetară Europeană.
În acelaşi timp, în ceea ce priveşte politica fiscală, propunem: reducerea numărului de impozite şi taxe, a nivelurilor acestora, precum şi a bazei de impozitare. În acelaşi timp, o propunere pe care noi o facem priveşte completarea cadrului constituţional şi legal de desfăşurare a politicii fiscale, prin introducerea unui plafon al cheltuielilor bugetare, ca pondere în PIB.
Mai credem, că în conducerea politicii fiscale, obiectivele pe termen mediu, adică obiectivele legate de stabilitate, trebuie să primeze în faţa obiectivelor pe termen scurt, adică obiective anticiclice. Constatăm că dovezile se acumulează în favoarea ideii că politica fiscală nu poate să fie folosită cu succes pentru stabilizarea ciclului economic.
Trecând la un alt obiectiv, propunem pe termen mediu, pentru a susţine spiritul anteprenorial şi inovaţia, reducerea poverii administrative la deschiderea şi operarea unei afaceri, prin scăderea numărului de proceduri, a timpului şi a costului acestora. Nu trebuie să uităm că într-un clasament al Băncii Mondiale, din acest punct de vedere, România ocupă unul dintre ultimele locuri în lume. De asemenea, ne referim la aplicarea unui model de cost standard, metodologia standard de model de cost a Uniunii Europene. În acelaşi timp, reglementarea permisivă a cadrului de funcţionare pentru clasterele industriale. De asemenea, este necesară dezvoltarea de programe în domeniul infrastructurii de diseminare a rezultatelor cercetării-dezvoltării, precum şi în instrucţie antreprenorială.
În ceea ce priveşte piaţa muncii, propunem continuarea procesului de simplificare şi flexibilizare a legislaţiei muncii. Piaţa muncii este una foarte rigidă, ca urmare, în primul rând, a reglementărilor guvernamentale. Referitor la salariul minim garantat de stat, credem că n-a existat un motiv serios pentru ca acesta să fie introdus şi credem că nu există niciun motiv real pentru ca el să continue să existe, prin urmare, propunem desfiinţarea salariului minim garantat. În acest fel, contractele colective de muncă, cel puţin la nivel naţional, nu-şi mai au rostul. De fapt, chiar ideea de contract colectiv credem că este un nonsens. În acelaşi timp, implementarea unor strategii de creştere a adaptabilităţii lucrătorilor, în special a tinerilor, precum şi a celor de peste 55 de ani. Tot legat de piaţa muncii, discutăm despre întărirea politicilor de sprijinire a accesului pe piaţa muncii a persoaneler cu dizabilităţi, precum şi a altor grupuri dezavantajate, mijlocul, aici, fiind înlăturarea obstacolelor legale şi administrative, precum şi promovarea unor măsuri active de integrare a acestor persoane dezavantajate. Integrând propunerile pentru România la nivelul Uniunii Europene, propunem înlăturarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, respectarea dreptului fiecărui stat membru al Uniunii de a urma propriul model de piaţă a muncii.
Referitor la modernizarea sistemului de securitate socială, credem că cheltuielile guvernamentale cu protecţia socială, importante din perspectiva solidarităţii cu persoanele dezavantajate, trebuie să fie conforme cu procesul de piaţă şi să aibă drept obiectiv egalitatea de şanse în dezvoltarea individuală. De asemenea, susţinem diminuarea cheltuielilor cu protecţia socială şi redirecţionarea lor către acele acţiuni care duc la creşterea egalităţii de şanse, cum ar fi formarea profesională a adulţilor, precum şi reintegrarea pe piaţa muncii.
De asemenea, discutăm problema complicată a sistemului de pensii. Aici propunem desfiinţarea treptată a sistemului public de pensii şi înlocuirea sa cu sisteme private de pensii, cu participare voluntară, permisiv reglementate de către stat.
Referitor la sistemul de sănătate, propunem privatizarea sistemului asigurărilor sociale de sănătate, precum şi a serviciului medical. În felul acesta, se facilitează modernizarea tehnologică a sistemului medical, precum şi încurajarea eficienţei serviciilor medicale.
Totodată, propunem creşterea investiţiilor în educaţie, precum şi în training-ul profesional. Este necesară crearea unui cadru instituţional în care indivizii sunt încurajaţi să investească în educaţie şi în pregătire profesională, concomitent cu diminuarea finanţării şi reglementării acestor domenii de către stat. Credem că un indicator al performanţelor sistemului educaţional este şi finanţarea de stat versus finanţarea privată. Susţinem, de asemenea, încurajarea eforturilor de adaptare a învăţământului superior la cererea dinamică de pe piaţa muncii, astfel încât instruirea să ofere competenţe în plan ocupaţional. Discutăm despre întărirea accesului lucrătorilor la programe de reconversie profesională, care să îi ajute să facă faţă dinamismului economic.
Nu putem să nu discutăm despre creşterea conştiinţei ecologice, protecţia mediului şi a biodiversităţii. Obiectivul dezvoltării sustenabile, care decurge din temerile legate de schimbările climatice, precum şi de protejarea mediului şi a biodiversităţii trebuie să se regăsească în formularea politicilor publice: creşterea eforturilor de promovare a consumului şi a producţiei sustenabile, reducerea poluării, a dependenţei de combustibilii fosili şi de scădere a emisiilor de carbon. Însă, restricţia aici este evidentă - avem nevoie de structurile economice existente în prezent. Cu alte cuvinte, ne gândim la costurile scăderii poluării. Cel puţin în domeniul acesta, rolul statului constă în crearea cadrului prin care investiţiile private în cercetare şi dezvoltare vor putea produce în viitor noi tehnologii.
De asemenea, la nivel european, propunem liberalizarea comerţului internaţional. România trebuie să militeze pentru reducerea protecţionismului în relaţia cu restul lumii, prin înlăturarea, prin întărirea iniţiativelor care duc la liberalizarea comerţului internaţional, promovarea negocierilor din cadrul rundei Doha şi sprijinirea mişcărilor naţionale în favoarea comerţului liber. Pe termen lung, obiectivele noastre sunt: schimbarea modelului de dezvoltare, ordinea concurenţială, regulile de concurenţă ce privesc reglementarea concentrării economice, a poziţiei dominante şi de monopol trebuie înăsprite la nivel european, scopul fiind limitarea puterilor marilor corporaţii, precum şi diminuarea asimetriei informaţionale în detrimentul consumatorilor şi al micilor companii.
Schimbarea modelului de dezvoltare şi al ordinii concurenţiale este, prin urmare, necesară. Statul nu trebuie să se implice direct prin întreprinderi proprii. Activitatea comercială şi productivă este, în general, sfera de acţiune a proprietăţii private.
De asemenea, clasa de mijloc este un domeniu favorit al ordoliberalilor. Spre exemplu, în prezent, doar 10% din totalul populaţiei active putem spune că aparţine clasei de mijloc, mai cu seamă în micile aşezări urbane şi în mediul rural, unde nu există în acest moment potenţial de dezvoltare, iar normele şi valorile oamenilor sunt precare. Statul nu trebuie să împiedice consolidarea şi extinderea clasei de mijloc. Acesta trebuie să asigure, prin reglementări, cadrul de dezvoltare a spaţiului urban şi rural, precum şi cooperarea socială, astfel încât clasa de mijloc să se extindă.
În domeniul serviciilor publice, administraţia publică trebuie să treacă printr-un proces amplu de redefinire, restructurare şi liberalizare a serviciilor publice, în concordanţă, bineînţeles, cu criteriul eficienţei. La nivel local, comunităţile trebuie să exercite un control direct asupra administraţiei publice locale, pentru a preveni abuzurile şi alocarea arbitrară a resurselor, distrugerea culturii urbane şi rurale, precum şi a mediului înconjurător.
La nivel european, statul român trebuie să îşi definească poziţia faţă de viitorul Uniunii Europene, sub următoarele aspecte: puterea centrală a statelor, libertatea pieţelor, precum şi a alocării resurselor la nivel regional şi local. În acelaşi timp, statul român trebuie să promoveze simplificarea funcţiilor organizaţiilor suprastatale şi diminuarea numărului lor. Statul român trebuie să susţină întărirea mecanismelor interguvernamentale ale Uniunii Europene, care conferă fiecărui stat membru putere de negociere şi suveranitate. În acelaşi timp, trebuie susţinute eforturile de slăbire a birocraţiei europene, precum şi a influenţei companiilor transnaţionale asupra politicilor publice la nivel european.
VALENTIN IONESCU, (lider al Grupului de lucru „Ordoliberalism şi economie socială de piaţă“):
Nu ne-am propus doar să facem nişte clarificări de natură teoretică. Nu ne-am propus să corectăm o eroare – în sensul că economia socială de piaţă nu e un concept social democrat, ci unul liberal – nici asta nu ne-am propus. Pe noi ne interesează altceva, şi anume să schimbăm un model cultural, ceea ce e foarte greu, recunosc, şi un sistem intervenţionist care persistă de 150 de ani. Noi nu avem o tradiţie intervenţionistă doar pentru că am trecut prin comunism. Şi înainte de al doilea război mondial statul român era un stat intervenţionist. Nu analizez acum cauzele acestei stări de fapt. Chiar şi liberalii erau intervenţionişti. Cred că ţărăniştii au fost cei mai liberali, când au venit în 1930 şi au promovat ideile de liberalizare a comerţului, de scăderea taxelor şi a tarifelor.
Practic, noi încercăm să întrerupem o tradiţie culturală – deşi este puţin naiv, pentru că, dacă educaţia noastră este axată pe stat şi pe o relaţie de subordonare între stat şi individ, e foarte greu să ne schimbăm. Mă uit la televizor în fiecare zi şi toată lumea vede o salvare a economiei în stat. Statul este cel care salvează economia, chiar dacă ea este preponderent privată, statul trebuie să salveze serviciile publice, statul trebuie să ne salveze vieţile. Bun. Şi atunci, demersul nostru este ceva mai amplu. Noi am găsit, fără îndoială, un reper teoretic în ordoliberalismul german. Deşi, fireşte, suntem conştienţi că succesul economiei sociale de piaţă, ca formă de manifestare a ordoliberalismului german, se datorează şi unui alt model cultural – la care am făcut referire. Nu se conturează exclusiv doar pe măsuri de natură economică. Prin urmare, obiectivele pe care noi le urmărim nu se concentrează doar pe măsuri de natură economică, ci şi pe schimbarea fundamentală a capitalului social, adică a sistemului de norme şi valori care ne influenţează comportamentul, gândirea şi atitudinea. Ceea ce, fără îndoială, ne ia câteva decenii. Acum, pe noi ne interesează cum vom întrerupe această tradiţie şi cum vom înlătura această relaţie între agresor şi victimă, care a creat o dependenţă. La un moment dat, chiar victima are nevoie de agresor. Agresor este statul, victima este cetăţeanul. Pe de altă parte, dacă întrerupem această tradiţie fără să vedem în statul intervenţionist suma tuturor relelor, ci şi ceea ce facem noi, pentru că, până la urmă, noi suntem cei care determinăm cum arată statul, nu doar statul ne modelează pe noi, atunci înseamnă că noi ne propunem şi ca acest stat să fie nu doar un receptor de schimbări structurale – cum se întâmplă în prezent -, ci şi un actor de schimbări structurale, adică să aibă un rol proactiv. Mai cu seamă că statul, până la urmă, este un instrument. Deocamdată însă, constatăm că relaţia între stat şi cetăţean este deformată – asta creează o polarizare, în care unii cred că numai intervenţionismul de stat îi salvează şi alţii cred că prin desfiinţarea statului ajungem la fericirea totală. Noi nu împărtăşim nici una, nici cealaltă opinie, deşi, comparativ cu modelul ortodoliberal german, noi ne situăm mai la dreapta. Noi nu credem că este necesară, de pildă, doar o ordine concurenţială, pe care se axează de fapt toată teoria germană, ci credem şi într-o ordine politică şi într-o ordine socială. Eu voi căuta să dau câteva explicaţii de principiu, luând în considerare exact normele şi valorile pe care le avem noi, nu mă refer la noi, cei din sală, ci la cei majoritari. Principiile, în general, constituie doar ceva teoretic, nu reprezintă o normă regulatoare. De regulă, crezi foarte rar în asta. Crezi mai mult în propriul tău interes şi în propriul tău univers, nu în restul.
Un principiu foarte important pe care noi l-am trecut în acest document ţine de statul minimal. Statul minimal nu înseamnă o abandonare a individului, nu înseamnă că am terminat cu orice măsură de materie socială, nu înseamnă un stat slab. Nu. Înseamnă un stat puternic prin faptul că nu se concentrează să rezolve toate problemele, având în vedere faptul că nici nu are informaţia necesară să intervină în orice domeniu, ci un stat care se rezumă la câteva obiective, la câteva funcţii pe care şi le poate face şi le poate îndeplini.
Sigur, statul se remodelează şi acum. Dacă dau un exemplu de ce înseamnă un stat intervenţionist şi un stat minimal, pot să dau exemple şi din ce a făcut şi guvernul actual. Un exemplu pozitiv ţine de legislaţia muncii. Un exemplu negativ ţine de problema „prima casă“ sau de modul în care, de pildă, ordinea publică este structurată în România – pe o poliţie subordonată Ministerului de Interne şi în care dai oameni afară şi ai o poliţie locală pe care o menţii şi care este alcătuită din nişte analfabeţi funcţionali.
Am dat două exemple la întâmplare: ce înseamnă să ai un stat minimal, acela care îşi restructurează nişte servicii şi în care nu intervine să distorsioneze preţurile pe piaţă, precum şi un exemplu pozitiv, şi anume legislaţia muncii, unde însă trebuie continuat. Nu poate rămâne la stadiul la care este. A fost un debut pe care l-am apreciat.
Ordinea politică este necesară pentru că ordinea politică nu înseamnă că statul păstrează sau combină cu partenerii sociali un anumit cadru instituţional – respectat de reglementări – şi nu intervine în mod continuu şi unilateral. Nu intervine nimeni că aşa vrea el. Se intervine doar atunci când ai convenit cu toţi partenerii sociali pe o formulă de compromis – cum trebuie să arate acest cadru instituţional. Nimeni nu hotărăşte unilateral ce e bine şi ce e rău, pentru că atunci am ieşit nu numai din această paradigmă, ci am ieşit dintr-o paradigmă a credibilităţii şi a democraţiei. Şi atunci înseamnă că nimic nu se schimbă? Ba da.
Lucrurile nu pot rămâne la fel, pentru că vedem că chiar şi economia mondială se schimbă permanent, ritmul schimbărilor este mai accelerat decât în urmă cu 25-30 de ani şi atunci statul trebuie să se adapteze. Eu nu pun problema că nu trebuie schimbat, ci punem problema, în acest document, că schimbările trebuie să survină în momentul în care ai un acord social asupra acestei schimbări, chiar dacă partenerii tăi de discuţie nu cred în ideile tale, chiar dacă ei au nişte interese negative, nişte interese contrare societăţii sau cetăţeanului şi comunităţilor locale. Până la urmă, însă, se poate ajunge la această schimbare printr-o politică incrementală.
Ordinea economică, de asemenea, înseamnă respectarea unui cadru stabil, în care funcţionează o economie privată, în care se respectă independenţa unei bănci centrale într-o politică monetară. Politica monetară nu trebuie subordonată celei fiscale, ci trebuie corelată cu politica fiscală. Banca centrală nu trebuie să apere guvernul când are o politică fiscală discreţionară şi prin care a derapat – cum am văzut în anii trecuţi –, ci trebuie să aibă o politică monetară de sine stătătoare. De asemenea, statul trebuie să garanteze proprietatea privată – şi nu doar formal. Şi statul nu trebuie să îşi abandoneze principiile pe care chiar el le-a creat. În Constituţie scrie că noi avem o economie de piaţă. Nu spune că avem neapărat o economie socială de piaţă. Dar atunci înseamnă că proprietatea publică trebuie redusă. Nu poţi să o menţii la un nivel foarte ridicat şi să vii cu jumătăţi de măsură. Să spui că nu poţi să privatizezi acum, pentru că am o problemă. Alţii nu au avut probleme nici măcar în perioada de criză. Au privatizat pe bani foarte mulţi. Deci nu vii cu jumătăţi de măsură ca să nu ieşi dintr-un optimal economic. Nu vii cu un management, cu nu ştiu ce. Vii şi spui: „Da, sunt hotărât să fac un lucru şi respect o paradigmă până la capăt“.
De asemenea şi o ordine socială. O ordine socială îmbină o ordine spontană prin autoreglementare – pentru că laşi şi comunităţii locale, indivizilor să se organizeze în măsura în care pot să o facă - şi o ordine formală care e dată de legi, de legi clare, de legi care îţi dau o predictibilitate.
În fine, voluntariatul, solidaritatea şi subsidiaritatea decurg însă dintr-un anumit set de norme. Voluntariatul ne sună cel puţin nouă, unor generaţii mai vârstnice, cel puţin străin. Însă el înseamnă transformarea individului în cetăţean. Noi nu avem de multe ori cetăţeni, ci persoane cu acte de identitate care vin şi votează. Şi atunci avem nevoie de cetăţean. Prin educaţie, el trebuie schimbat: să devină actor social al schimbării, să se implice în mod civic în schimbare şi atunci, probabil, vom avea un alt tip de societate. Sigur, demersul acesta trebuie făcut în aşa fel încât un asemenea principiu să prindă contur şi să şi dureze. Este un proces de durată. Vom vedea însă cum anume reuşim să facem acest lucru.
Vreau să vă spun doar un singur lucru în continuare: îi mulţumesc domnului profesor Costea Munteanu şi lui Radu Cristescu. Sunt alţi doi membri ai grupului care astăzi, din motive personale, nu au putut participa. Oameni care au contribuit substanţial la realizarea acestui material. În grupul nostru au fost lupte foarte mari, în primul rând cu noi înşine, pentru că unii sunt de orientare mai de dreapta, alţii sunt liberali, dar nu atât de dreapta pe gustul celorlalţi. Şi atunci, a rezultat un material care constituie un compromis între noi şi care este plasat însă mai la dreapta decât orientarea germană, pentru că anii de intervenţionism ne-au apăsat foarte mult. Acest proiect este un sistem de referinţă. Nu ştiu dacă este corect sau greşit, dar este un sistem de referinţă de la care judecăm ce poate să fie în viitor o politică liberală. Am acest sistem de referinţă se va îmbunătăţi cu ceea ce spuneţi dumneavostră. Nu cu ceea ce spunem numai noi, pentru că acest material se va modifica în funcţie de ceea ce spuneţi dumneavostră şi de ceea ce se va spune în ţară, de ceea ce vor spune sindicatele, de ceea ce vor spune patronatele. Pe de altă parte, noi suntem un grup independent, nu suntem angajaţi politic şi, atunci, demersul nostru, cred eu, capătă mai multă legitimitate, pentru că noi dorim să avem o legătură instituţională cu orice guvern care aplică politici liberale. Asta ne interesează pe noi: să fie aplicate politici liberale.
THOMAS KLEININGER:
Institutul de Studii Populare a fost creat pentru a consolida şi a dezvolta doctrina Partidului Democrat Liberal. Având în vedere această misiune, am fost foarte bucuroşi când partenerul nostru privilegiat, Fundaţia „Konrad Adenauer“, a venit cu propunerea să dezvoltăm un studiu despre ordoliberalism şi economia socială de piaţă. Aşa cum aţi auzit deja, acest proiect a debutat în 2010 şi acum suntem aici. Spun acest lucru înainte de toate, pentru a obţine comentariile dumneavoastră, criticile dumneavoastră şi în ultimă instanţă asocierea la acest proiect, pentru că, după cum vedeţi din subtitlu, este un proiect extrem de ambiţios, pe care 5 sau 10 oameni nu pot să-l facă. Mai ales că, în ultimă instanţă, noi propunem ca această platformă doctrinară să fie baza pentru elaborarea de politici publice. Având în vedere acest lucru, astăzi, ieşim prima dată în public cu textul care ar trebui să constituie o bază de discuţie pentru ceea ce toată lumea deplânge, anume că România nu are un proiect de dezvoltare socială. Acest lucru este motivat de textul pe care îl aveţi în faţă şi pe care vi-l vom prezenta pe scurt. Eu am să vă arăt acum în Power Point1.
Avem deja nişte ieşiri publice, care sunt, între altele, nişte suplimente în revista 22. Avem participarea la dezbaterea publică, care se face în ţară, şi avem participări la seminarii în străinătate. Dar lucrul esenţial a fost acesta: s-au întâlnit aici mai mulţi economişti, jurişti, analişti politici, istorici, care au reuşit, într-un efort foarte mare, să cadă de acord asupra unui text. Au fost puncte de vedere extrem de diferite, iar textul reprezintă un compromis. Textul este rezultatul unei munci intense, care a fost încununată astăzi, când vă prezentăm acest text.
De asemenea, astăzi lansăm un site2 pe care veţi găsi informaţii despre cum evoluează ordoliberalismul, cum va încerca grupul de lucru să se poziţioneze pe piaţă în raport cu discuţiile care animă societatea, cu preponderenţă în spaţiul economic, bineînţeles. În sensul acesta, am făcut o dezbatere foarte interesantă despre propunerea de a limita deficitul bugetar în Constituţie şi, în continuare, ne propunem să participăm la discuţia economică, politică, socială din România.
Repet: nu este o ambiţie a unui grup mic, ci este încercarea de a lansa o discuţie în societate. Deci, toţi cei care sunt în sală, toţi cei care ne văd acum, toţi cei care ne urmăresc acum sunt chemaţi să contribuie la desăvârşirea acestui text, la definirea punctelor de vedere.
Ne propunem în continuare să prezentăm acest text şi concluziile care rezultă din discuţia noastră de astăzi şi din diferitele centre universitare din ţară şi să ne întâlnim cu politicieni, iar, în final, să încercăm să coagulăm grupuri care să elaboreze politici publice3. Aceasta este ambiţia care figurează în subtitlul acestei manifestări. Am să mă opresc aici, nu înainte de a vă ruga să luaţi în consideraţie posibilitatea de a ne contacta la Institutul de Studii Populare pentru a continua ceea ce începem astăzi. Şi ca să destind puţin atmosfera, noi, cei din grupul de lucru, ne simţim ca la maternitate: este momentul în care puişorul iese. Cum îl primiţi?
1 Prezentarea Power Point: Bilanţ de etapă şi perspective. Ce am făcut:
- proiectul a debutat la 24 aprilie 2010
- publicarea a două suplimente de câte 8 pagini în revista 22: Ordoliberalismul şi Caritas
- participarea la seminarul de la Tirana
- vizita de studiu a unei delegaţii în Germania
- organizarea unei dezbateri: Limitarea constituţională a deficitului bugetar
2 Ce am făcut:
- participarea la seminarul de la Milano
- participarea la dezbaterea Ziua liertăţii fislcale de la Universitatea Româno-Americană
- peste 20 de întâlniri de grup
Ce se întâmplă astăzi:
- lansarea în dezbaterea publică a documentului programatic
- lansarea site-ului: www.ordoliberalism.ro
3 Ce ne propunem:
- atragerea de cercetători şi persoane interesate din ţară
- intervenţii punctuale ale grupului
- participarea la elaborarea şi implementarea politicilor publice
- lansarea Centrului de cercetări ordoliberalism şi economie socială de piaţă.
