Pe aceeași temă
Nu fac niciun secret din faptul că îl cunosc pe domnul Petru Daniel Funeriu de aproape 20 de ani. Imediat după 1989, m-am „rătăcit“ la Consiliul Europei, la Strasbourg, unde actualul ministru era doctorand la Premiul Nobel pentru Chimie al Franţei. Îmi aduc aminte că a fost observator la alegerile din 1992 la consulatul român de acolo şi îmi povestea oripilat despre diverşi naţionalişti mascaţi în fesenişti. În perioada în care a fost europarlamentar, am stat destul de aproape. În ciuda faptului că am o veche şi constantă preţuire pentru domnia sa, nu veţi citi aici o laudatio. Din simplul motiv că Daniel Funeriu e deja om politic, iar oamenii politici au o chimie aparte la asemenea gesturi.
În primul rând, o să mă explic de ce cred că ministrul Funeriu a devenit om politic, adică mai mult decât ministru. Fiindcă, în momentul în care a obligat bacalaureatul la sinceritate, domnia sa a provocat unul dintre rarele momente de adevăr colectiv postdecembrist, punând degetul nu pe rana sistemului de învăţământ, ci pe rana societăţii româneşti. Pour la bonne bouche, vă citez din lucrarea unui student din anul I de la specializarea jurnalism, care, în urmă cu vreo 4-5 ani, a scris aşa în prezentarea sa: „Cred că m-am maturizat în clipa în care am înţeles că bacalaureatul este o problemă între părinţii mei şi comisia de bacalaureat“. Ceea ce vrea să spună că şcoala românească a fost, decenii în şir, bursa neagră a competenţelor licitate. O mare minciună ce a produs un exces de diplome asemănător activelor toxice ale băncilor de la începutul crizei financiar-bancare din 2008. Cu complicitatea tuturor. Inclusiv a miniştrilor Educaţiei de până acum.
După cum au produs şi mareea de absolvenţi în drept sau ştiinţe economice — ca să nu mă refer decât la două specializări —, ce ornează până la refuz buticurile din garaje şi parteruri de bloc. O risipă şi un exces de absolvenţi, care, în alte părţi, ar fi considerate nu doar inepte, ci, mai ales, nedrepte faţă de şansele generaţiilor viitoare.
Aşadar, cred că şi d-l Marga, şi doamna Andronescu, şi d-l Hărdău au pe conştiinţă analfabeţii-studenţi care au populat universităţile, mai ales după 2007, când admiterea a devenit un playback. Iar dacă, de pildă, ei nu au ştiut de fondurile de protocol de la BAC şi de furturile neruşinate din săli, au fost incapabili. Iar dacă au ştiut, sunt, evident, complici.
În al doilea rând, nu bănuiam că d-l Funeriu va provoca un asemenea seism dintr-un motiv extrem de simplu. Personal, sunt sceptic că educaţia, sănătatea şi cultura pot fi eficientizate politic. În ultimii 20 de ani, învăţământul universitar public-privat din
România a mascat procente grase din şomaj, Sănătatea e ministerul în care cancerul e Bunavestire a farmaciilor, iar Cultura, ei bine, cultura nu se înalţă nici până la pi-ul electoratului (3,14, pentru umanişti). Eram convins, de asemenea, că va da greş cu reforma mai ales în domeniul universitar. Şi la Arad, şi la Reşiţa, ca să dau două exemple tari, liderii universităţilor sunt persoane foarte bine acoperite politic. Chiar din propriul partid. Fiindcă, mi se părea mie, d-l Funeriu – chiar dacă a fost
un europarlamentar care se mişca în lumea politică europeană ca hidrogenul pe lângă oxigen, în apă – avea, la debutul mandatului său, un mare handicap: nu este milionar în euro, nu are interese sau afaceri şi nici nu împarte cu vârfurile partidului vreun „cadavru“ din subconştientul portocaliu. Ceea ce îl face, concomitent, perfect pentru rolul de kamikaze, dar şi greu controlabil. În plus, are marele avantaj că nu are nici colegi de facultate în România, nici neamuri de chivernisit. Ca să nu mai vorbim că e primul ministru care se comportă cu sistemul de pe poziţia unui medic de spital apusean: tranşant, fără amabilităţi electorale şi fără false pudori.
Iată de ce, adesea, mesajele sale mi se pare că sacrifică nuanţe. Învăţământul din România nu e în întregime avariat. Iar dacă e grav avariat, e mai ales din pricina sistemului, nu neapărat din cauza protagoniştilor. Sunt profesor de jurnalism şi, poate, din pricina aceasta, privesc avatarurile învăţământului românesc cu ochi de reporter. Cu un ochi sever, cu unul empatic. Ca pe un spectacol tragi-comic în care valoarea şi nobleţea fac c(l)asă bună cu impostura şi lichelismul.
E greu de cernut ceea ce e de cernut, dar sper ca Legea Funeriu să desţelenească stereotipul conform căruia există un singur sortiment de învăţământ preşcolar sau şcolar. Numai că banii de acum din Educaţie nu ajută cu nimic reforma. La salariile actuale din preuniversitar, e greu de crezut că generaţiile ce vin vor fi ispitite de catedră. Iar rămânerea la catedra universitară sau a cercetătorilor e un pur exerciţiu demagogic. Ca să nu vorbim despre ocuparea posturilor vacante din mediul rural, unde retribuţia nu acoperă nici măcar costurile de navetă. Fără 6% din PIB, Legea Funeriu riscă să îşi rateze definitiv câştigurile morale abia cucerite.
Nu cred că finanţarea pe cap de student va cerne studenţii, fiindcă universităţile vor avea aceeaşi poziţie faţă de studenţi ca şi ciobanul faţă de oaie: sacrificarea studentului va însemna mai puţină „lână şi brânză“ în conturile facultăţilor. Şi, implicit, mai mulţi absolvenţi fără valoare.
Nu sunt însă deloc sigur că, în imediat, consorţiile universitare vor avea şanse de reuşită. În fruntea universităţilor mari ale României se află grupuri de interese puternice, care, prin asociere, vor pierde controlul asupra unor valori imobiliare imense. Ca să nu mă refer la întregul şir de pârghii abuzive pe care – împreună cu colegii mei Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Vasile Docea şi Lucica Iancu – le-am cunoscut în 2006, când am iniţiat Grupul de Reformă Universitară la Universitatea de Vest din Timişoara: abuzuri, laşităţi colegiale, impostură, nepotism, corupţie etc.
Poate şi din perspectiva acelei traumatizante experienţe, mi-e greu să cred că societatea românească, baronizată, coruptă, manelizată, iresponsabilizată va avea tăria să îşi asume, dacă nu reforma educaţiei, măcar un moment al adevărului ei.
