Pe aceeași temă
Este util, din când în când, să evaluăm drumul parcurs de sisteme importante ale societăţii, în cazul de faţă de sistemul educaţional.
În decembrie ´89, am schimbat sistemul politic, economic, social, nu şi sistemul educaţional, care a rămas încremenit în tiparele anterioare anului 1990. Cu pierderi uriaşe pentru evoluţia social-economică a ţării noastre, productivitatea şi atractivitatea economiei fiind dependente de calitatea sistemelor de educaţie şi formare profesională.
Ca şi cum n-ar fi fost suficient, a apărut şi s-a dezvoltat fenomenul cunoscut sub sintagma „fabricile de diplome“. Profitând de cererea uriaşă de diplome universitare, s-a iniţiat o adevărată industrie de diplome şi titluri doctorale fără acoperire în competenţe şi cunoştinţe, în recunoaştere ştiinţifică internaţională, fără cadre universitare titulare care se formează în 10-15 ani, dar aducătoare de venituri uriaşe pentru universităţile de stat şi private. Venituri regăsite în salariile de mii sau zeci de mii de euro pentru rectori şi camarilele acestora.
Fenomenul n-ar fi fost posibil fără conivenţa instituţiilor statului, reprezentat de Ministerul Educaţiei, comisii parlamentare, în care regăsim rectori şi profesori universitari, agenţia de control a calităţii, ARACIS, formată tot din cadre universitare, instituţii care au lăsat neacoperită zona de control, anchetă şi sancţiune administrative. Mai mult, proprietar al bazei materiale a universităţilor de stat, bază ce ar fi trebuit să servească interesele românilor, nu sub forma „dă banii, ia diploma“, statul a acceptat o autonomie a acestora, inclusiv financiară, care a însemnat o privatizare de facto, după modelul cunoscut al agenţiilor guvernamentale.
Nu întâmplător declara Mihail Hărdău, în urmă cu doi ani, că „Universitatea «Spiru Haret» şi alte universităţi controlează Ministerul Educaţiei şi Parlamentul României“.
Învăţământul preuniversitar a fost astfel reorganizat, prin desfiinţarea şcolilor profesionale, încât majoritatea elevilor, dacă nu chiar toţi, să parcurgă o filieră liceală, să treacă prin fraudă de examenul de bacalaureat, pentru ca apoi să cotizeze la fabricile de diplome. Cu ce costuri de timp şi de bani personali şi / sau de la bugetul de stat, nu s-a întrebat nimeni, în timp ce economia aştepta meseriaşi şi lucrători în domenii direct productive.
Prima breşă în această afacere de circa un miliard de euro pe an a făcut-o comisia prezidenţială condusă de Mircea Miclea, care a diagnosticat astfel învăţământul românesc: „este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate“. Iar despre învăţmântul superior: „nepotismul, clonarea imposturii pe criterii de «gaşcă», corupţia sunt fenomene comune în universităţile româneşti“.
Comisia Miclea a pus la punct datele teoretice şi practice necesare, elaborând Pactul pentru Educaţie, Strategia dezvoltării sistemului, Soluţii legislative pentru reformarea sistemelor de educaţie şi formare profesională. Din păcate, anul 2009 a fost pierdut în discuţii, negocieri şi tratative sterile între PDL şi PSD, aşa încât abia în 2010 s-a pus cu adevărat problema elaborării unei Legi a Educaţiei Naţionale (LEN) moderne, sub coordonarea ministrului Daniel Funeriu.
LEN are prevederi necesare, care, odată implementate, ar conduce la transformarea învăţământului românesc într-un instrument eficace al creşterii economice şi a nivelului de trai al populaţiei. Implementarea acestor prevederi se face etapizat, de-a lungul mai multor ani. Opoziţia, sabotarea, reacţiile negative şi încercările de blocare a legii de către cei care pierd privilegii şi bani fac dificilă implementarea anumitor prevederi. Este necesar un efort intens şi încăpăţânat, pentru ca autonomia universitară să fie dublată de responsabilitate publică, de evaluare credibilă, de o terţă parte, realizată de agenţii externe, care nu sunt în conflicte de interese, cum este ARACIS.
Primii paşi au fost făcuţi. Organizarea bacalaureatului din vara 2011 ne-a arătat mizeria ascunsă atâţia ani sub preş. Procentul de promovare a scăzut de la 70-80% în anii anteriori la 45%, dovedind că s-a format un corp de cadre didactice, inspectori şi profesori, care au înţeles mesajul ministrului, că doar din adevăr poate veni vindecarea şi refacerea sistemului educaţional românesc. Exemplul judeţului Mehedinţi, care s-a prăbuşit în doi ani de la 99% la 82% şi în vara 2011 la 27%, procent de promovare, a rămas fără vreo explicaţie din partea autorităţii locale. Este cel mai frapant exemplu al mizeriei morale în care s-au derulat examenele naţionale în anii anteriori.
Pentru învăţământul superior s-au elaborat şi s-au pus la punct mai multe acte normative din legislaţia secundară. Din componenţa CNATDCU (Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare) a CNCS (Consiliul
Naţional al Cercetării Ştiinţifice), rezultă că figuri noi şi-au făcut apariţia în organisme de conducere, unii care trăiesc şi muncesc în străinătate, în universităţi celebre. Aceasta a fost prima mare breşă în clanurile de interese şi afaceri care au condus la apariţia fabricilor de diplome.
Acum ne aflăm în faţa apariţiei clasificării universităţilor. Este, poate, momentul culminant al întregului efort de şapte luni,
datorită mizei enorme şi a riscurilor presupuse de contestarea ei de către nemulţumiţi. Miza rezultă din faptul că universităţile clasificate în clasa A (educaţie şi cercetare avansată) primesc dreptul de a organiza licenţă, doctorate şi masterate. Cele din clasa B doar licenţă şi masterate, iar cele din clasa C doar licenţă.
Urmează implementarea legislaţiei secundare şi în învăţământul preuniversitar, de maximă urgenţă fiind aceea referitoare la constituirea consiliilor de administraţie, selectarea directorilor şi a personalului, gestionarea autonomă a fondurilor provenite
prin finanţarea per capita şi multe altele.
Totuşi, rămân multe probleme şi domenii nerezolvate sau întârziate. Iată doar trei dintre problemele importante care-şi aşteaptă de mult rezolvarea şi, din păcate, nu se întrevede o soluţionare în viitorul apropiat.
1. Absenţa unui nou curriculum naţional (core curriculum sau trunchi comun) a devenit inacceptabilă. Nu este adevărată declaraţia ministrului Funeriu că timpul scurs de la apariţia LEN este prea scurt, pentru acest obiectiv. Institutul de
Ştiinţe ale Educaţiei primeşte salarii de 20 de ani pentru a avea pregătite datele teoretice şi practice. N-a făcut nimic până în prezent. Clasa a V-a din anul şcolar 2011-2012 intră pe noua structură a gimnaziului, aceea cu nouă clase obligatorii. Dar tot cu vechiul curriculum, ceea ce este o aberaţie. Iar neintroducerea şcolii profesionale încă din acest an sau din anul şcolar următor este, de asemeni, o eroare.
2. Evaluarea standardizată. Clasificarea claselor în foarte bune, medii şi slabe este o eroare. În aceeaşi clasă, există elevi foarte buni, medii şi slabi. Slabi în sensul că poate au înclinaţii practice, nu teoretice, sau artistice, sau sportive. Cine face discriminarea? Că există supranotare, inclusiv pe bază de cadouri şi influenţe extraşcolare e clar. Dar nu aşa se rezolvă problema, punând anatema de „proşti“ pe elevii anumitor clase. Există evaluare formativă, care este prin excelenţă subiectivă şi încărcată de inefabil, şi evaluare sumativă, rece şi obiectivă. Evaluarea sumativă, semestrială sau anuală este standardizabilă, realizată de aplicaţii informatice, pe baza unor bazine de itemi unici la nivel naţional. Aplicaţiile generează teste grilă, personalizate, similare, dar nu identice, pentru a evita copiatul. Corectarea se face tot informatic, fără implicarea profesorului la supraveghere sau corectare. Doar aşa se poate afla exact performanţa unor elevi, clase şi profesori. Doar în felul acesta se poate măsura progresul şcolar al elevilor, baza de salarizare a profesorilor, premisă a intrării în examenul de bacalaureat etc. Este necesară constituirea unui corp de experţi evaluatori pentru calitatea educaţiei, de o terţă parte, după modelul experţilor contabili, autoorganizaţi şi salarizaţi doar pentru această activitate, pe baze contractuale cu Ministerul Educaţiei, primării, consilii ale părinţilor, şcoli.
3. Finanţarea şi salarizarea personalului doar după calitate şi performanţă. Este o eroare importantă să plăteşti salarii, indiferent de prestaţie şi rezultatele muncii, pentru că dispare principala motivaţie de a munci eficient şi cu responsabilitate. Până în prezent, nu se observă o preocupare a guvernanţilor în această direcţie, mai ales că şi Legea salarizării bugetarilor păcătuieşte grav în acest sens. Singurul remediu este o modificare a legislaţiei, care să dea dreptul consiliului de administraţie al unei şcoli sau al unei universităţi să folosească resursele extrabugetare, inclusiv pentru salarizarea personalului, peste actualele grile prevăzute de lege.
În concluzie, s-a pornit pe drumul corect, chiar dacă presărat cu ezitări şi sincope. Decisivă acum este determinarea guvernului şi a ministrului de a duce la capăt reforma în educaţie, prea mult amânată din motive de îmbogăţire a unora, dar afectând competitivitatea şi atractivitatea economiei româneşti, în ultimă instanţă, nivelul de trai al populaţiei.
