Pe aceeași temă
Autonomie. Şi, cu asta, o oarecare simplificare a ecuaţiei cu care operez. Angajamentul meu, atât cât a fost, a fost degrevat în bună măsură de nelinişti sau calcule personale. În plus, mi-a permis luxul de a fi implicat fără să fiu obligat să fiu un jucător. Este un lux. Oricum, aşa cum ştii, în ultima vreme mi-am redus masiv implicarea în proiecte politice în ţară. Aşa că rămân un spectator, dar tot mai puţin angajat, până când, probabil, voi fi doar un spectator.
De ce?
Două răspunsuri. Primul. M-am plictisit, am obosit. A trăi într-o ţară şi a fi racordat nonstop la ciclul mass-media şi politic din alta, pentru a avea reacţii în timp util, nu e o plăcere. Al doilea: sunt om de echipă. În plus, înţeleg şi teoretizez coordonarea şi cooperarea socială – diviziunea muncii. Scriu articole academice despre asta. Văd şi înţeleg cu precizie clinică patologiile cooperării sociale. Înţeleg când şi de ce trebuie să-mi ajustez aşteptările la o realitate dată. Când atingi o limită, te opreşti. Dacă datele problemei se vor schimbă însă, voi reconsidera, evident. Dar, momentan, acestea sunt datele problemei.
Aţi avut prea multe aşteptări nerealiste şi, de aici, ulterior, dezamăgiri de la dreapta românească?
Depinde. Dreapta politică românească, în sens de curent reprezentat în plan politic şi al guvernării de o forţă politică (partid politic) cu un leadership ce îşi asumă o identitate şi un discurs proresponsabilitate şi antietatist, nu există decât de vreo 2-3 ani. N-a prea fost timp să fiu dezamăgit. Aşteptările sunt aşa de scăzute că, sincer să fiu, sunt încă mereu şi mereu plăcut surprins chiar şi de cele mai mărunte gesturi în direcţia responsabilizării şi dezetatizării.
Dreapta intelectuală e mai veche. Dar şi ea s-a ridicat şi s-a reinventat tot din aproape nimic. Aici lucrurile sunt mai amestecate. Am fost mereu mirat şi dezamăgit de lipsa de curaj din partea unor figuri intelectuale în a-şi asuma coerent şi ferm identitatea şi discursul de dreapta în public.
Cu dreapta economică – comunitatea oamenilor de afaceri ce susţin politica şi ideile de drepta – e altceva. Nimeni nu s-a ridicat până azi la înălţimea aşteptărilor. Nu a aşteptărilor mele, care sunt mici. Ci comparativ. Privesc la ţările pe care le cunosc mai bine, pentru că am fost profesionalmente legat de ele sau în care am locuit: SUA, Franţa şi
într-o anumită măsură Anglia şi Austria. Privesc apoi la comunitatea oamenilor de afaceri de la noi. Este încă în paleozoic. Trăieşte tranziţia spre mezozoic.
De unde lipsa aceasta de curaj în a asuma, public, discursul de dreapta? Şi, doi: de ce dreapta economică e, îmi permit să rezum ceea ce aţi spus dvs., atât de anemic reprezentată în spaţiul public?
Nu pot să speculez cu privire la sursele şi raţiunile lipsei de curaj. Pot doar să o constat. De ce comunitatea oamenilor de afaceri de la noi e anemic reprezentată în spaţiul public? Răspuns facil: lipsă de viziune, ignoranţă, laşitate, iresponsabilitate, dezinteres, comoditate, îngustime de minte şi, nu în cele din urmă, interese clar orientate către principii străine pieţei libere şi societăţii deschise. Separate sau în conjuncţie, sau în varii combinaţii. Răspuns alternativ: poate că nimeni nu a făcut încă un efort serios de antreprenoriat social şi politic care să încurajeze această prezenţă.
Ca om de dreapta, care consideraţi că sunt marile atuuri ale stângii româneşti?
Dacă numim „stânga“ doctrina şi practica ce pun egalitarismul şi redistribuţia pe criteriile „dreptăţii sociale“ înaintea libertăţii şi eficienţei şi cred sincer în acest set de preferinţe, atunci nu ştiu dacă putem vorbi de „stânga“ în România de azi. Dacă numim „stânga“ instituţionalizarea strategiei prin care o minoritate foloseşte aparatul de stat speculând lenea, resentimentul, prostia şi slăbiciunea de caracter a unei părţi a societăţii pentru a spolia o altă parte a societăţii, atunci, ca peste tot în lume, cele de mai sus sunt atuuri importante: lenea, resentimentul, prostia şi slăbiciunea de caracter. În plus, tupeul. Tupeul enorm, tupeul devenit profesie.
