Pe aceeași temă
Eu m-am retras cam de un an jumătate din spaţiul public. Nu am mai apărut la televizor, cu câteva excepţii. Mi se pare că e o hărmălaie generală în care nimeni nu mai stă să asculte un argument, nu mai poţi să formulezi trei fraze, pentru că eşti oricum întrerupt. În plus, mereu aceleaşi dezbateri – de genul: aducem doi sindicalişti, doi pensionari, o femeie şi pe nu mai ştiu cine – în care nu mai ai o dezbatere pe argumente, la orice spui ţi se dă o replică de genul „dar tu ştii cum se trăieşte cu pensie de 7 milioane de lei?“. În faţa unei astfel de replici, orice argument cade, nu mai are nicio greutate şi atunci am hotărât să nu mă mai duc.
E o retragere pe termen lung sau e o retragere strategică, de context?
Nici intrarea mea în politică nu a fost una premeditată, voită. Am intrat mai mult împins de la spate. Eu avusesem o propunere încă din anul 2000 de la Valeriu Stoica, când conducea PNL, să candidez pentru parlament. Nu eram membru, nu aveam nicio legătură. Nu mă interesa nici să intru într-un partid. Prin 2003, când venise deja Stolojan la PNL, Cioroianu devenise şi el membru PNL. S-a întâmplat într-o zi, am stat în aeroport cu Mona Muscă vreo 6 ore, pentru că nu pleca avionul, era ceaţă la Cluj. M-a tocat mărunt-mărunt să intru în partid, că uite acum cu Stolojan... Şi am zis ok, bine, hai să intru în partid, mai ales că mi se părea atunci, în 2003, că atmosfera sub PSD devenise sufocantă. Mi-am zis să pun şi eu umărul cât pot. Plus că aveam ideea asta fixă cu cota unică. Doream să introduc în România cota unică. Era evident că, doar stând acasă sau vorbind la televizor, nu poţi să faci nimic. Trebuie să intri în ring. Atunci am decis să intru în ring, fără prea mare tragere de inimă. S-a întâmplat să ajung apoi şi ministru şi să pun în aplicare ideea pentru care eu intrasem în politică. Fusesem ales, între timp, şi senator, în 2004. În 2008, nu mai aveam de gând să candidez iarăşi, dar tot aşa, la insistenţele multora din partid, am acceptat să candidez. Mi-a plăcut că eram într-un colegiu unde concuram cu Crin Antonescu şi cu Răzvan Theodorescu.
Doi istorici.
Şi mi-a plăcut ideea de a-l învinge pe Crin Antonescu. Deşi aveam amici din PNL care îmi spuneau să nu mă duc în colegiul acela că o să intre Crin, chiar dacă iese pe locul 2. Chiar asta îmi şi doream, să îl bat pe Crin, dar să nu intru în parlament, pentru că nu îmi doream încă 4 ani de parlament. Şi aşa s-a şi întâmplat.
Cum e să îl baţi pe Crin Antonescu?
E un sentiment plăcut să-l învingi pe cel care apoi urma să devină marea speranţă politică a PNL. A fost o campanie în care staff-ul lui Antonescu a băgat foarte mulţi bani. Nu era numai colegiul, ci tot oraşul era împânzit de panouri cu poza lui Crin Antonescu.
Înflorise colegiul de crini.
Era o fotografie cu Crin, cu Orban şi Cristian Țopescu care apărea peste tot în Bucureşti. Am împărţit şi eu câteva flyere, câteva chestii nesemnificative. M-am simţit foarte bine că l-am bătut.
Aşadar, e o retragere temporară sau pe termen lung?
Sincer, mi-am pus şi eu întrebarea asta şi mă întreabă şi amicii. Pe de-o parte, am multe momente când îmi doresc să redevin anonim, să nu mai am de-a face cu viaţa publică. Pe de altă parte, apar tot felul de chestiuni în care simt că trebuie să spun şi eu ceva ca să pun lucrurile la punct, ca să zic aşa. Şi atunci mă apuc şi mai scriu câte ceva sau accept câte o invitaţie la TV.
Vă administraţi în cea mai bună manieră cu putinţă datele de brand personal? Întrebarea se leagă inclusiv de intenţia de prezenţă mai discretă.
Nu am nici cea mai mică intenţie de administrare a brandului. Chiar mi se pare că fac totul foarte natural, fără să îmi premeditez, nu am nişte chestii deliberate. Pur şi simplu mi se pare că e de ajuns să fii natural.
Ce fel de personaj public sunteţi, ce fel de liberal asumaţi că sunteţi?
Mi se pare că, dacă vorbim de liberalism de dreapta, în România nu există dreapta. De asta am şi o problemă în a-mi propune să fac pasul ăsta înapoi. Eu mă consider un tip de dreapta, deşi sunt provenit dintr-o familie săracă, fără datele genetice de a fi de dreapta. Dar mă uit în jur pe scena noastră politică şi mi se pare că dreapta nu există. Dreapta există în seminarii, în dezbateri, în cărţi, dar pe scena noastră politică nu există. Mie mi se pare că dreapta este indestructibil legată cel puţin de două noţiuni: privatizare şi proprietate. În România, nu există un om politic care să mai susţină privatizarea. Dimpotrivă, e un concurs - cine înjură mai tare privatizarea şi companiile deja privatizate şi cine regretă cel mai tare că s-au privatizat deja unele. În ce priveşte rezolvarea chestiunii proprietăţii, nu mai există ca problemă, decât atunci când ne mai trage CEDO de urechi şi ne atinge la buzunar. În rest, aceşti doi piloni ai dreptei mi se pare că sunt total ignoraţi şi, mai mult, blamaţi. Avem numai oameni politici de stânga. Deci, practic, toate partidele sunt de stânga, după părerea mea. Avem jurnalişti de stânga. Marea masă a lor sunt aşa. Ăsta e mesajul pe care îl transmit. Şi atunci, inevitabil, opinia publică, în ansamblul ei, e de stânga. Dacă te uiţi la comentariile textelor de pe Internet, vezi că toată lumea sau cea mai mare parte este de stânga, e împotriva privatizării. Stânga e foarte apetisantă. Adică dreapta poate părea cinică într-o ţară încă săracă (totuşi, nici pe departe atât de săracă precum e în statistici sau cum apare la televizor). Să vorbeşti de competiţie, concurenţă, individualism, merite personale, ascensiune poate părea puţin cinic.
