Pe aceeași temă
Mai în glumă, mai în serios, voi răspunde că „marile proiecte politice“ la care te referi s-au născut într-o ţară lipsită aproape cu desăvârşire de „mari familii“, în toate sensurile imaginabile ale sintagmei. Să nu uităm, în primul rând, că dictatura comunistă a privat România de familiile aparţinând aristocraţiei sau marii burghezii. Cred că, tocmai în interiorul acestor familii şi plecând de la experienţa transmiterii unor valori - nu doar materiale, ci şi morale -, se poate naşte o conştiinţă a responsabilităţii, definită la scara mai multor generaţii. Faptul de a te naşte într-o mare familie te angajează de la bun început într-un pact de solidaritate cu propriii înaintaşi remarcabili, cu cei cărora le eşti contemporan, dar şi cu membrii viitori ai spiţei. Or, aceasta este, cred, experienţa cea mai genuină a patriotismului: ataşamentul faţă de un patrimoniu moral şi material încredinţat spre păstrare şi transmitere. Am sentimentul că această experienţă elementară formează politicieni mai buni şi mai responsabili decât facultăţile de ştiinţe politice.
Aş avansa şi o a doua explicaţie pentru atenţia relativ scăzută acordată familiei în „marile proiecte“ despre care discutăm, şi anume privatizarea familiei contemporane. Aş spune că astăzi sesizăm cu o oarecare dificultate natura inerent publică a familiei şi, din acest motiv, ezităm să înscriem tematica familială pe agenda publică. Azi definim familia ca „acasă“, drept sanctuarul de intimitate de care „statul“ trebuie ţinut departe. Într-o oarecare măsură, acest lucru este adevărat. Totuşi, familia este, în acelaşi timp, pentru a da un prim exemplu, şi mediul educativ prin excelenţă, este, aşadar, ambianţa în care copilul asimilează valori, cunoştinţe, reguli. „Naţionalizând“ educaţia, încredinţând-o în întregime statului, „privatizăm“ familia, adică o reducem la cotlonul în care ne retragem osteniţi după activitatea publică. Eu cred că, pentru a intra în „marile proiecte“, familiei ar trebui să i se recunoască importanţa publică. Se poate începe prin gesturi foarte simple: a recunoaşte, de pildă, faptul că părintele care se consacră îngrijirii şi creşterii copiilor face un serviciu public, demn de a fi recunoscut ca atare. Îmi amintesc, în acest sens, o conferinţă organizată de către preşedinţia cehă a Consiliului European şi dedicată tocmai acestei întrebări: în ce fel statele europene pot recunoaşte contribuţia la binele comun a mamelor care renunţă, definitiv sau temporar, la carieră de dragul creşterii şi educării copiilor?
Nu credeţi în disoluţia familiei, deci nu sunteţi foarte convins de, preiau o formulă C.T.P.-istă, „disoluţia autorităţii“.
Nu cred în disoluţia familiei, dar nici nu idealizez situaţia familiei contemporane. Am, dimpotrivă, impresia că, fără să fie pândită de dispariţie, familia de azi nu are neapărat o viaţă simplă. Dificultăţile ei sunt numeroase, nu e cazul să fac aici inventarul lor complet. M-aş referi din nou doar la vocaţia educativă a familiei. Am sentimentul că azi reducem la prea puţin această vocaţie. În familie, copilul nu învaţă doar să folosească oliţa, după care, odată această deprindere asimilată, îl putem încredinţa grădiniţei publice. Avem faţă de propriile noastre progenituri răspunderi mai mari, poate chiar aceea de a le învăţa diferenţa dintre bine şi rău. Chiar de n-o vom face dăscălindu-i, copiii noştri vor lua de la noi spontan această lecţie. După cum spontan vor deprinde gradual, de la simplu la sofisticat, şi ideea de autoritate. Cred că e iluzoriu să credem că cei mici vor recunoaşte autoritatea celor mai mari şi mai puternici decât ei, întemeind astfel autoritatea pe teamă. Am, mai curând, impresia că le vor recunoaşte autoritatea celor de la care aşteaptă şi primesc atenţie, tandreţe, sprijin.
Apropo de familii politice: unde vă simţiţi cel mai acasă şi unde cel mai stingher?
Am votat întotdeauna cu dreapta. Mai întâi, dintr-un reflex anticomunist, destul de comun generaţiei mele. Convingerile s-au instalat mai târziu, gradual, deşi aş putea spune că niciodată nu m-am simţit în întregime reprezentat de oferta politică disponibilă. Ca sensibilitate, sunt fără îndoială un conservator: merg la biserică, am convingerea că obiectivul ultim al educaţiei e discernământul (adică, în fond, distincţia dintre bine şi rău). Cred că Platon şi Seneca au înţeles omul mai adânc decât Marx sau Derrida. Mi se pare că datoria esenţială a statului e să creeze oportunităţi şi că tentaţia de care el trebuie în permanenţă ferit e proliferarea necontrolată. Prefer iniţiativa privată, dar ştiu că doar statul poate furniza anumite bunuri publice - justiţia sau securitatea cetăţenilor, de pildă.
