Pe aceeași temă
Niciodată conservatorii noştri nu s-au gândit pe sine în termeni autarhici. De la început, conservatorismul românesc din Principate s-a născut ca o formă de aculturaţie. Liberalismul şi conservatorismul sunt feţele gemene ale unui fenomen de sincronizare cu Europa. E un truism, dar mă simt obligat să repet. S-au împrumutat sensibilităţi, s-au împrumutat vocabulare, s-a împrumutat o gramatică de înţelegere a realităţii, înţelegându-se până la urmă că realitatea românească poate fi examinată intelectual doar dacă ai la îndemână uneltele semantice ale gândirii occidentale. Cu alte cuvinte, „tradiţia“ este o tradiţie înţeleasă occidental. Acesta este principalul paradox al conservatorismului românesc, care se naşte ca ruptură cu trecutul. El elogiază trecutul, dar se disociază de un trecut în raport cu care se simte străin. Ar fi greu să îl imaginăm pe P.P. Carp sau Titu Maiorescu în vecinătatea Mavrocordaţilor. Îi separă un secol, dar graniţa este reprezentată de asumarea civilizaţiei occidentale. Nu trebuie să ne ferim în a analiza aceste evoluţii fără mânie şi părtinire. Conservatorismul românesc a fost un curent influent, care a ieşit din scenă după 1925, a supravieţuit larvar până în 1938, după care, în contextul impunerii definitive a dreptei radicale, a fost schimonosit de legionarism, antonescianism şi de stalinismul naţional al lui Nicolae Ceauşescu. Cum am recitit alături de colegii mei o parte însemnată a contribuţiei conservatorilor români, pot să vă spun că oricât de modeşti ar părea aceştia în comparaţie cu congenerii lor occidentali, tentativele lor nu trebuie coborâte în ridicol. A existat o mişcare gândită să contureze o conduită conservatoare şi de multe ori aceste gânduri au fost însoţite şi de caractere. Dacă mă gândesc la Barbu Catargiu sau la P.P. Carp, avem două figuri care au fost simultan inteligenţe şi caractere. Nu judecăm aici opoziţia lor poate prost plasată în raport cu schimbarea socială, ci discutăm în termeni de verticalitate etică. Primul s-a sacrificat întru apărarea unei idei, iar cel de-al doilea şi-a compromis cariera politică prin asumarea până la capăt a propriilor sale convingeri. P.P. Carp a fost şi unul dintre cei care au glosat în marginea corupţiei, rostind în Cameră un discurs memorabil despre relaţia ce îi uneşte pe politicieni cu banul public. Corupţia nu este o invenţie a epocii de după revoluţie, dar ceea ce face diferenţa dintre atunci şi acum este dispariţia graduală acum a caracterelor care să acţioneze ca o contrapondere la extinderea ipocriziei, minciunii şi falsităţii.
Unde s-a dus suflul conservator atât de puternic, după ce istoria a intrat cu bocancii în sufletele oamenilor? Şi pun întrebarea asta având în minte o evidenţă - anume că, după 1989, dintre toate curentele politice, istorice, de tradiţie din România, conservatorismul a renăscut cel mai puţin şi, când a făcut-o, a făcut-o într-o formulă absolut grotescă.
Conservatorismul a ieşit din scenă în România interbelică, lipsit de glorie, pentru că nu a avut inteligenţa de a se adapta la un context politic schimbat. În perioada de după 1920, conservatorii sunt regăsiţi la alte partide. Un număr semnificativ de conservatori au migrat către Partidul Țărănesc şi ţărănismul însuşi a fost privit de unii ca o continuare, de pe alte poziţii şi cu alt suflu, a gândirii conservatoare. Alţi conservatori au trecut alături de Alexandru Averescu, crezând că mitul averescan va reuşi să redeştepte o filosofie conservatoare agonizantă. Dar cred că principala moştenire pe care o putem salva din această aventură conservatoare românească este încrederea în principii, cultivarea rectitudinii şi opoziţia faţă de tipul politicianului care oferă un panaceu cu aceeaşi uşurinţă cu care un saltimbanc de circ oferă trucuri spre deliciul mulţimii.
