Pe aceeași temă
Nu fac parte neapărat din rândul celor care cred că manualele de literatură română ar putea să stimuleze în rândul elevilor mai ales „plăcerea lecturii“ şi „creativitatea“ (deziderate altminteri cât se poate de dezirabile). Mai întâi, nu sunt sigur că acea „plăcere“ poate fi stimulată în primul rând de literatura română per se. Marea majoritate a celor care încă mai citesc plezirist, inclusiv după liceu sau facultate (nu mă refer aici, desigur, la cititorii profesionişti… ), citesc îndeosebi literatură străină, potrivit măsurătorilor statistice. Prin urmare – îmi spun –, dacă plăcerea lecturii ar putea fi cu adevărat stimulată, asta s-ar produce mai degrabă pornind de la orele de literatură universală.
Dar poate oare şcoala să stimuleze cu adevărat plăcerea (eventual creativă) a cititului, sau plăcerea, dacă există, are mai ales un caracter extraşcolar, liber ales, nu impus? Experienţa pare să ne indice a doua variantă. Şi atunci apare inevitabil întrebarea: la ce bun să mai studiezi, ca elev, Literatura, fie ea română sau universală? Pentru raţiuni hedonist-estetice (complet „neprofitabile“) sau patrimoniale, naţional-identitare, ca acum 20 sau 100 de ani? Dacă ar fi vorba numai despre stimularea plăcerii lecturii, nu prea văd rostul atâtor ore pe săptămână, finalizate (eventual) cu un bacalaureat traumatizant. Poate doar în cadrul unor licee vocaţionale. Oricum, la angajarea pe piaţa muncii nu te întreabă nimeni, proaspăt absolvent, dacă eşti capabil să dizertezi despre Nichita Stănescu sau Baltagul. Pe de altă parte, dacă studiul literaturii în şcoală ar avea „la bază“ doar raţiuni patrimoniale, ar trebui să ne întrebăm dacă literatura „naţională“ mai poate juca, în paradigma globalizării, rolul pe care l-a avut până în 1989.
Dar – ne putem din nou întreba - cu literatura universală ce facem? O predăm tot pentru stimularea „plăcerii lecturii“ (caz în care va trebui să mizăm cu precădere pe literatura soft) sau pentru a-i confrunta pe elevi cu probleme fundamentale, exprimate cel mai „profund“ (chiar dacă adeseori plicticos) de Marile Cărţi? Mă tem că pentru elevul mediu cam toată literatura, română sau străină, e boring, cu minime excepţii, iar ceea ce e fun (viaţa) e în parte.
În opinia mea, studiul literaturii române e inseparabil de cel al literaturii universale. A-l separa înseamnă a cultiva o mentalitate izolaţionistă păguboasă. Literatura autohtonă nu poate fi înţeleasă decât în relaţie cu cea universală – aşa cum nu poate fi izolată de istorie, de societate, de evoluţia mentalităţilor şi a gusturilor. Ca să înţelegi „care-i faza cu cititul“, trebuie să te lămureşti, mai întâi, „care-i faza“ cu literatura, ce vrea, ce a vrut şi a putut ea de-a lungul timpului, la noi şi aiurea. Dacă ajungi să înţelegi cât de cât toate acestea, ai şansa să înţelegi într-un mod mai complex şi mai nuanţat lumea în care trăieşti. Realizezi astfel că literatura a fost şi încă mai poate fi o sursă de modele, că ea are o putere deloc de neglijat şi că a citi nu-i o pierdere de vreme sau un moft de loser, ci poate fi un sprijin vital, un mod de a-ţi fiabiliza gândirea. „Nu e mai plăcută şi spre folos zăbavă decât cititul cărţilor“, spunea cândva cronicarul. Unii vor ricana, probabil, în ideea că „zăbava“ boierească nu se mai poartă azi, în epoca dinamismului pragmatic. Eu aş pune însă accentul nu pe „zăbavă“, ci pe „spre folos“.
Există şi argumente care pot fi invocate împotriva literaturii ca disciplină fundamentală: or fi bune cărţile, chiar inevitabile, dar mai ales cele de economie, drept, ştiinţe exacte, self help. Literatura nu aduce profit şi nu poate fi cuantificată precis. Aparent, lucrurile aşa stau, dar până la un punct – până la punctul în care încetăm să mai vedem în literatură doar un rezervor de forme, structuri, teme sau motive abstracte şi începem să o recredităm şi ca instrument complex de cunoaştere sau de raportare la existenţă, ca formă a identităţii nu doar „naţionale“, ci sub toate aspectele ei „antropologice“. În felul acesta, noţiuni precum tragedia antică, epopeea, poemul eroic, romanul realist sau literatura subiectivă devin mai atrăgătoare prin modelele umane pe care le oferă şi soluţiile de viaţă pe care le codează. Adevărata problemă e ce profil uman dominant îşi propune să producă învăţământul nostru şi pentru ce tip de societate. Dacă „idealul educaţional“ este eficienţa economică maximă „pe piaţa muncii“, cu profit financiar imediat, atunci umanioarele şi îndeosebi literatura mai mult încurcă. Dacă însă idealul educaţional ar sta mai ales în formarea de buni cetăţeni, atunci umanioarele şi literatura - naţională sau universală - pot redobândi un rol semnificativ, cu condiţia să existe suficienţi profesori capabili să-l redefinească şi să-l pună la treabă pentru a realiza maximum de conexiuni în reţea.
