Pe aceeași temă
Gide a fost, fără îndoială, cel mai cunoscut scriitor francez care a cochetat cu comunismul, părăsindu-l însă cu buza umflată, după un mare tărăboi. Căci Gide a avut onoarea de a se dezice în mod radical de regimul sovietic şi de cohortele sale de simpatizanţi mai mult sau mai puţin naivi, mai mult sau mai puţin interesaţi şi corupţi de Stalin. Descrierea aventurii comuniste a lui Gide merită cunoscută mai pe larg, iar aceasta nu se poate rezuma doar la preluarea unor informaţii lapidare sau abordând facila metodă copy-paste, ci... chiar citindu-l pe André Gide!
Romancierul francez a fost manipulat de către aparatul propagandistic aflat în strânsă colaborare cu serviciile secrete sovietice încă din 1933, când, împreună cu Malraux, a fost influenţat să facă o vizită la Berlin pentru se întâlni cu Hitler sau Goebbels, având în vedere statutul de înalte conştiinţe ale Europei pe care şi-l asumau în acea perioadă cei doi mari scriitori francezi. Conştiinţe progresiste, evident. Vizita a fost aranjată pentru ca cei doi să depună un memoriu de protest faţă de reţinerea (temporară) a lui Dimitrov şi a celor doi tovarăşi ai lui într-o celebră înscenare judiciară privind incendierea Reichstagului, care, în lumina unori cercetări recente, nu a fost decât o înţelegere subterană între cei doi dictatori. Prima dintr-un lung şir, care a culminat cu Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Când cei doi scriitori luminaţi au ajuns la Berlin, toate oficialităţile germane se aflau la un congres de partid la München. Francezii au fost nevoiţi să lase doar o scrisoare lui Goebbels. Malraux se pare că ar fi minţit pur şi simplu când a declarat, într-un interviu din 1972, că au fost primiţi de Goebbels1.
În vara anului 1936 pânza ţesută în jurul scriitorului francez părea că în sfârşit dă roade, Gide acceptând să viziteze URSS. Motivaţia vizitei delegaţiei franceze prezidată de André Gide era participarea la funeraliile naţionale ale scriitorului Maxim Gorki (un alt caz de intelectual manevrat de Stalin). Pentru a-l convinge pe Gide să meargă în URSS, se pare că serviciile sovietice au folosit şi arma sexuală, căci Gide, fiind homosexual, a fost atras în situaţii compromiţătoare. Aceste capcane au fost folosite mai întâi pentru a-l manipula, iar după apariţia celor două cărţi antistaliniste, ca materie primă a invectivelor lansate de maşinăria comunistă. Gide a fost invitat să rostească un discurs în timpul acestei noi manifestări regizate chiar de la celebrul balcon al Kremlinului, în prezenţa lui Stalin însuşi. Discursul i-a fost sugerat chiar de către agentul sovietic de legătură. După acest eveniment, care a fost propagat prin aparatul de stat în întreaga Uniune Sovietică şi nu numai, delegaţia franceză a părăsit Hotelul Metropol şi a parcurs traseul standard al călătoriilor ideologice, de convingere. Au vizitat vitrinele special amenajate din Moscova, de prin Georgia, staţiuni de pe litoralul Mării Negre (Soci) etc.
Volumul Retour de lURSS2 a apărut la scurt timp după întoarcerea delegaţiei franceze, în noiembrie 1936, şi a creat senzaţie. Gide îngrămădeşte în primele pagini ale cărţii sale zece complimente, pentru a le anula cu un pasaj critic asemănător cu o rază laser sau cu o ecografie tridimensională a sistemului totalitar comunist din toate colţurile geografice şi din toate perioadele istorice ale acestei tumori a umanităţii.
Citind volumul, este imposibil de înţeles cum a crezut Gide că o astfel de carte ar fi putut fi acceptată de către aparatul propagandistic sovietic şi de către Trustul Münzemberg.
Justificarea sa, că a descris defectele sistemului pentru a se găsi modalităţi de rezolvare/vindecare, nu (prea) stă în picioare. Sinceritatea clamată de autor este de multe ori doar o capcană disimulată, pentru a-şi atrage simpatia, compasiunea şi înţelegerea cititorului, pentru a-l avea de partea lui. „Este limpede că, la două luni după ce Gide s-a întors din călătoria în Uniunea Sovietică, pe când lucra la relatarea acestei călătorii, vigilenţii membri ai apparat-ului erau absolut convinşi că lucrarea va susţine fără rezerve Frontul Popular şi regimul sovietic. În consecinţă, au luat măsuri ca această carte să fie bestseller-ul anului, evenimentul editorial al acelei etape.“ (Stephen Koch). Iar acţiunile lor publicitare au dus la rezultatele scontate, însă într-o cu totul altă direcţie, căci, între 30 octombrie 1936-9 septembrie 1937, cartea sa Retour de lURSS s-a tipărit în nouă tiraje, vânzându-se în 146.300 de exemplare. Din şi mai acida Retouches à mon retour de lURSS, publicată anul următor, în două tiraje, s-au vândut 48.500 de exemplare. Aproape 200.000 de cărţi anticomuniste, scrise de un scriitor celebru, precum era Gide, au reprezentat o lovitură extrem de neplăcută pentru propagandiştii din Occident aflaţi în simbria lui Stalin! De altfel, organizatorul turneului, un anume agent Kolţov, avea să plătească cu viaţa eşecul, fiind deportat în Gulag.
Nu trebuie diminuată importanţa experienţei coloniale avute de Gide, experienţă care antedata călătoria sa în URSS. În 1897 el a întreprins un lung voiaj în Africa de Nord franceză (Maroc, Algeria şi Tunisia erau posesiuni franceze, printre cele mai importante ale celei de a III-a Republici), iar în 1926 a ajuns şi în Ciad şi Congo, publicând ulterior volumele de călătorie Voyage au Congo şi Retour du Tchad. Aceste cărţi au fost publicate în URSS, traduse în limba rusă, pentru că serveau de minune propagandei staliniste care dorea să dovedească perversitatea imperialismului exploatator3. Evident, în toate aceste locuri, autorităţile coloniale nu s-au deranjat prea mult să-l întâmpine cu covoare roşii, de aceea Gide s-a confruntat şi a observat realitatea colonială crudă şi injustă, pe care a condamnat-o în scrierile sale. Un alt detaliu care a contribuit la trezirea lui Gide şi la corecta receptare a realităţii sovietice a fost şi prezenţa a doi vorbitori ai limbii ruse în cadrul delegaţiei franceze. De obicei, delegaţiile străine, alcătuite din tovarăşi de drum, habar nu aveau de limba locului, serviciile de traducere fiindu-le asigurate de personaje speciale. Prezenţa unui cunoscător al limbii ruse i-a permis o mult mai mare libertate de mişcare.
În Moscova au vizitat Parcul Culturii, faţă de care Gide are numai cuvinte de laudă. În descrierea oamenilor muncii care beneficiau de acest parc model subliniază de mai multe ori faptul că distracţiile oferite nu aveau nici urmă de vulgaritate. A fost impresionat de mulţimea îmbrăcată într-o ţinută perfectă, respirând onestitate, demnitate şi decenţă. Publicul, în afara copiilor, este format numai din muncitori care merg acolo pentru a practica sporturi, pentru a se odihni, pentru a se distra sau instrui (pentru că sunt şi săli de lectură, de conferinţe, cinematografe, biblioteci). La Moscova, Gide a observat şi condamnat distrugerea vechiului oraş, pentru a se lăsa loc noului stil arhitectural comunist, dar şi cozile care şiruiau până la străzi învecinate, la care stăteau cuminţi şi calmi 200-300 de oameni. Gide trece după două ore şi vede stupefiat că oamenii erau în continuare aliniaţi la coadă. Doar primii sunt serviţi, constată el sec. Adică, pe româneşte, apucă!
Delegaţia franceză a fost dusă să vadă şi un colhoz model, căci, să nu uităm, trecerea pe la un colhoz era o etapă obligatorie a delegaţiilor tovarăşilor de drum. Gide condamnă depersonalizarea locuinţelor colhoznicilor: „acelaşi mobilier urât, acelaşi portret al lui Stalin şi nimic altceva, nici un alt obiect personal. Fiecare cameră este interschimbabilă, chiar şi colhoznicii părând a fi interschimbabili, ar putea să se mute dintr-o cameră în alta fără să-şi dea seama. De ce ar avea nevoie colhoznicii de obiecte personale, atât timp cât îşi duc întreaga viaţă în comun“. Într-o notă adăugată ulterior, Gide întreabă: „această depersonalizare către care pare a tinde? Totul în URSS poate fi considerată un progres? Din punctul meu de vedere, nu o pot crede“. Capitolul doi se încheie cu remarce ironice, care parcă-l anunţă pe George Orwell cu al său 1984: „Fericirea tuturor nu se obţine decât prin pierderea individualităţii fiecăruia. Fericirea tuturor nu se obţine decât pe socoteala fiecăruia. Pentru a fi fericiţi, conformaţi-vă“. Într-o lungă diatribă îndreptată împotriva abandonării spiritului revoluţionar care a dus la înlăturarea ţarismului putred, Gide întreabă dacă nu ar fi mai bine să se recunoască faptul că spiritul critic nu mai este de actualitate, că nu mai e nevoie de el. „Ceea ce se cere în prezent este acceptarea, conformismul. Ceea ce se doreşte şi se cere este o aprobare a tot ceea ce se face în URSS; ceea ce se caută să se obţină este o aprobare neresemnată, sinceră, ba chiar entuziastă. Cel mai surprinzător este că se obţine aceasta. Pe de altă parte, cel mai mic protest, cea mai mică critică este pasibilă să provoace mari necazuri şi să fie rapid înăbuşită. Mă îndoiesc că în oricare altă ţară de azi, chiar şi Germania lui Hitler, spiritul să fie mai puţin liber, mai puţin aplecat, mai înfricoşat (terorizat), mai subjugat.“ „În URSS este acceptat dinainte şi pentru totdeauna faptul că pentru orice problemă nu trebuie avută în vedere mai mult de o părere. În rest, oamenii au spiritul astfel educat încât adaptarea la conformism se face uşor, în mod natural, pe nesimţite, încât cred că s-a ajuns la nivelul ipocriziei. În fiecare dimineaţa Pravda îi învaţă ce se cuvine să ştie, să gândească, să creadă. Şi nu e bine să ieşi din tiparele Pravdei. Astfel încât de fiecare dată când vorbeşti cu un rus, ai impresia că ai vorbit cu toţi.“
Gide oferă şi un exemplu în această direcţie. Delegaţia scriitorilor francezi ajunsă la Suhumi a fost invitată să ia parte la un mare banchet, una dintre practicile curente de seducere. În timpul acestui banchet s-au ţinut nenumărate toasturi. Cum francezii rosteau unul, cum gazdele sovietice le replicau printr-un toast în cinstea lui Stalin. La un moment dat, Jef Last, unul dintre membrii delegaţiei franceze care vorbea rusa, s-a ridicat şi a închinat un pahar în cinstea Frontului Popular din Spania, aflat la guvernare, contestat violent de rebeliunea naţionalistă4 şi militară condusă de generalul Francisco Franco, aflată la începutul ei (izbucnită la 17 iulie 1936). Gide a observat în sală o reţinere: participanţii sovietici nu ştiau cum să se raporteze la acele evenimente din Spania, pentru că Pravda încă nu se pronunţase asupra chestiunii! După câteva zile Stalin s-a pronunţat, iar un imens val de simpatie pentru cauza Republicii spaniole a măturat Uniunea Sovietică! Se eliberase adevărul zilei şi toată lumea şi-l putea însuşi fără teama de repercusiuni, cu toate că, parafrazându-l pe Orwell, nimic nu era mai nesigur decât trecutul! Concluzia primului volum este clară: „Stalin are întotdeauna dreptate“.
După publicarea volumului Retour..., Gide a fost atacat cu virulenţă, de aceea apariţia volumului Retouches... reprezintă o adevărată descătuşare a autorului francez, care, în acest moment, nu mai are iluzii. Dar nici reţineri. În Retouches, Gide răspunde corului criticilor filocomunişti care-l insultase, mulţi foşti prieteni, camarazi de luptă, colegi de excursii sovietice, autori ai literaturii de proslăvire. Gide îşi începe volumul răspuns cu o execuţie sumară a lui Romain Rolland, care, înfeudat cauzei cum era, l-a atacat cu violenţă. Vulturul şi-a făcut cuibul şi acum se odihneşte, îl ironizează Gide. Urmează pararea criticii lui Paul Nizan, care-l acuză că nu scrie în Retour faptul că URSS se schimbă de la o lună la alta. Gide îl contrazice, afirmând că „URSS într-adevăr se schimbă de la o lună la alta. Asta mă sperie însă. Din lună în lună, situaţia din URSS se înrăutăţeşte. Se depărtează din ce în ce mai mult de ceea ce noi speram să fie sau că va fi“.
Gide continuă portretul sumbru al societăţii sovietice, subliniind că muncitorul sau colhoznicul nu mai este liber să-şi aleagă viaţa, fiind coborât la statutul de sclav al sistemului, căci, odată libertatea asumată, ea nu conduce la altceva decât la pierderea oricărei forme de asistenţă socială (putea rămâne fără modesta locuinţă care era închiriată de uzină, fără alimente, adică fără cartelă etc.). Neîncadrat, erai un om mort. Mort de foame! Descrierea mecanismului de promovare socială este minuţioasă, o ştim prea bine (doar am probat-o). „O excelentă metodă de a avansa este turnătoria. Asta vă pune bine cu poliţia, care imediat vă va proteja servindu-se însă de voi; pentru că, odată începută, nu mai rămâne nici onoare şi nici prietenie: trebuie să o faci. În rest, antrenamentul este uşor. Iar informatorul se află la adăpost. (...) Cuvintele inocente ale copiilor vă pot aduce la pieire.
Nu se mai vorbeşte de faţă cu ei. Fiecare este supravegheat, se supraveghează sau este supravegheat. Nu mai e permisă nici o neatenţie, nici o libertate de exprimare, decât poate în pat, cu soţia, şi asta doar dacă eşti sigur de ea. (...) Turnătoria face parte dintre virtuţile civice. Se exersează aceasta încă de la cele mai fragede vârste, iar copilul care dă raportul este felicitat“. „De la vârful ierarhiei sociale reformate până la baza ei, cei mai apreciaţi sunt cei mai servili, cei mai laşi, cei mai nedemni, cei mai abjecţi. Toţi cei a căror frunte se ridică sunt seceraţi sau deportaţi unul după altul.“ „Poporul nu are dreptul să-i aleagă decât pe cei care sunt aleşi dinainte. Proletariatul este păcălit. Încătuşat, legat fedeleş din toate părţile, îi este imposibil să reziste. Ah, partida a fost bine jucată şi câştigată de Stalin; în sunetul aplauzelor puternice ale comuniştilor din lumea întreagă care cred în continuare şi vor mai crede mult timp că, în URSS cel puţin, au repurtat o victorie şi-i consideră inamici şi trădători pe toţi cei care nu aplaudă la rândul lor.“
Scriitorul francez îşi pune chiar şi cenuşă în cap: „De trei ani de zile am tot ingurgitat scrieri marxiste (...) Pe de altă parte, am citit relatări de călătorie [din URSS, n.m.], descrieri entuziaste, apologii. Marea mea greşeală a constat în a mă încrede în laude. Iar ceea ce ar fi putut să mă avertizeze era scris pe un ton atât de duşmănos... Cred mai degrabă în dragoste decât în ură. Da, am avut încredere, am dat credit. (...) Bineînţeles, mi se părea normal să fiu primit bine, precum este cazul cu un oaspete, să-i arăţi peste tot ceea ce este mai frumos. Însă ceea ce m-a uimit era diferenţa între ceea ce era foarte frumos şi partea comună; privilegiile atât de numeroase faţă de o normalitate atât de mediocră şi urâtă.“ Onestitatea lui Gide este totală, căci el recunoaşte şi condamnă ceea ce zdrobitoarea majoritate a prietenilor de drum trec sub tăcere: mituirea. Gide a aflat din ziare că, în lunile ce i-au precedat vizita, 400.000 de exemplare din cărţile lui au fost vândute. „Iar articolele atât de gras plătite!“ Gide menţionează şi faptul că doi dintre însoţitorii săi care aveau două cărţi sub tipar nu ştiau cum să-şi mai cheltuiască miile de ruble primite drept avans pentru drepturile de autor. Iar el nu avea cum să-şi cheltuiască banii. De ce? „De fiecare dată când scoteam portofelul pentru a achita o notă la un restaurant sau la hotel, pentru a plăti o factură, cumpăra timbre, un ziar, cu un surâs fermecător şi un gest autoritar, ghidul nostru mă oprea. Glumiţi! Sunteţi, împreună cu cei cinci însoţitori, oaspetele nostru!“ Educaţia severă de extracţie protestantă este imposibil să nu fi jucat un rol important în deşteptarea spiritului critic, căci Gide a fost atent şi la sumele mari cheltuite pentru a asigura grupului dineuri fastuoase, şase feluri de mâncare, valuri de vin, care, recunoaşte Gide, după două ore, te lăsau pur şi simplu fără suflare. De altfel, acest regim de viaţă dur a contribuit şi la moartea unuia dintre colegii lui Gide, căruia îi este dedicat primul volumul, Eugène Dabit. Gide a dat dovadă de mult curaj atacându-l pe însuşi Stalin în persoană. Credem că doar faima sa a prevenit aplicarea unei corecţii din partea serviciilor secrete sovietice, care, de altfel, erau foarte eficiente în a-i lichida pe criticii sau elementele incomode, chiar şi in Occident. Vorba aia, mâna Securităţii era lungă! Iar Securitatea română a fost creată după calapodul NKVD, nu ar trebui să o uităm, după un twininning reuşit! „Stalin nu acceptă decât aprobările; oricine nu aplaudă îi devine adversar. De multe ori îşi însuşeşte o anume reformă propusă, însă ia ideea şi îl suprimă pe cel care a propus-o. Aceasta este modalitatea sa de a avea dreptate.“ Mai mult, Gide îi menţionează pe deţinuţii politici care înfundau Gulagul, scriind că-l interesează mai degrabă aprobarea lor decât laudele sau imprecaţiile Pravdei. Motivaţia lui Gide era simplă: „Nu există un partid de care să ţin şi care să mă împiedice să prefer, Partidului, adevărul. Din momentul în care apare minciuna, nu mă simt bine; rolul meu este să o denunţ. De adevăr mă leg; dacă Partidul îl părăseşte, părăsesc şi eu imediat Partidul“.
Chiar dacă pare evident faptul că Gide nu a putut să observe toate mecanismele societăţii sovietice într-o lună de şedere, este lăudabil că a obţinut informaţii valoroase şi, mai mult, a avut încredere în sursele sale, în oamenii care l-au informat despre imensul lagăr sovietic, cauţionându-le cu imensul său prestigiu. Se pare că una dintre aceste surse a fost chiar şi Pierre Herbat, unul dintre tinerii scriitori care l-au însoţit şi care a petrecut mult mai mult timp în URSS decât delegaţia franceză. Experienţa lui Gide rămâne, indiscutabil, cea mai mare păcăleală pe care a trăit-o vreodată aparatul propagandistic sovietic, împreună cu agenţii săi externi, în materie de vizite trucate ale unor mari personalităţi prietene, dovedind că drumul camarazilor înfeudaţi comunismului nu a fost niciodată cu sens unic, răzgândirea fiind întotdeauna posibilă. Dacă Sfântul Pavel a avut nevoie de drumul către Damasc pentru a vedea adevărul credinţei, André Gide s-a mulţumit cu drumul către Moscova.
* * *
1. Stephen Koch, Sfârşitul inocenţei. Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă, Editura Albatros Universal Dalsi, Bucureşti, 1997, pag. 176-177.
2. André Gide, Retour de lURSS suivi de Retouches à mon Retour de lURSS, Gallimard, 2009.
3. Se cunoaşte marele grad de dezvoltare atins de marea majoritate a acestor colonii după obţinerea independenţei, dezvoltare dovedită de revoluţiile arabe de acum.
4. Este o întreagă dispută istorică în legătură cu caracterul ei, dacă era fascistă, naţionalistă etc. În mod cert, tabăra rebelilor era formată din multe grupări profund nemulţumite de ascensiunea Frontului Popular (gruparea militară din jurul lui Franco, carliştii, falangiştii, alte grupări conservatoare regionale etc.).
