Pe aceeași temă
Oamenii au trăit mereu cu sentimentul a două lumi: o lume a viului, la suprafaţă, sub cer. Alta, subpământeană, a morţilor. Dar poate că mormintele nu sunt doar chilii de sihaştri, unde mortul meditează moroz, aşteptând totala lui înfrăţire cu pământul. Poate că între aceste reşedinţe strâmte şi solitare sunt coridoare, o reţea întreagă de tunele şi de ganguri, ca în peşteri, prin care cei plecaţi comunică între ei. Poate există şi spaţii unde toate pasajele converg în săli mai mari decât catedralele, cu înălţimi nebănuite, pierdute în beznă. Acolo sunt adunări, triste adunări.
Ei sunt meniţi întunericului şi plictisului, dar, poate, cel puţin, au răgazuri, să vorbească, înainte de-a se întoarce în hrube. Dar acum, îmi spuneam – şi nu puteam să nu fim foarte conştienţi, de vreme ce erau atâţia şi atâţia în situaţia asta, tatăl lui Kiki, tatăl Doranei – exista o lume subterană paralelă care nu mai era a morţilor, ci a unor dispăruţi; cine ştie, ei aveau chiar să se întoarcă odată. Ei nu erau mai puţin despărţiţi de noi printr-un fel de barieră de netrecut în ambele sensuri fără autorizaţia unor întregi escadroane de Caroni. O povestire îmi atrase atenţia asupra acestui infern paralel. Aveam un coleg, un anume Furnache. Era sportiv, juca rugbi la Dinamo. Nu ştiu de ce mi-a făcut o asemenea mărturisire primejdioasă, probabil că-l apăsa conştiinţa.
De ce fusese invitat într-o seară de un ofiţer de Securitate la masă, la cantina Ministerului de Interne, chiar în sediul central, în clădirea de arhitectură clasico-fascistoidă unde se găseşte şi azi zisul minister? Cred că Furnache nu-mi spusese totul, nu se ştie din ce pricini îl invitase ofiţerul la cină. În timpul mesei – băuseră ceva mai mult de două beri –, ofiţerul îi spuse, aparent fără legătură cu ce vorbeau până atunci: „În timp ce noi mâncăm şi bem, chiar aici, sub planşeul ăsta, sunt celule de arest şi camere de tortură. Chiar aici se schingiuieşte şi se omoară. Iar alţii stau legaţi, în aşteptarea torturii“. Da, arestul Ministerului de Interne nu era o grădiniţă de copii. Sângele îi fugi din cap, îmi povesti Furnache, văzu negru. Se îndepărtă de masă şi borî pe parchetul restaurantului.
Povestirea aceasta mă făcu conştient de această a doua lume subterană atât de apropiată de a noastră şi atât de apropiată de Iad. Nu ştiu ce aniversare era atunci, dar am mers odată la o conferinţă despre Dante (nu citisem un rând din Divina Comedie). Ținea prelegerea un tânăr şi ambiţios profesor, eram destul de mare să-mi dau seama că vorbirea lui era goală. Deci mă plictiseam. Dar luam aminte din ce în ce mai puţin la explicaţiile profesorului, în timp ce-mi concentram atenţia asupra unei fiinţe: o fetiţă care părea să nu fi împlinit doisprezece ani, oacheşă, cu ochii de cărbune, cu dinţii strălucitori, puţin prea vizibili în faţă, o mică imperfecţie care o umaniza, altfel aş fi luat-o sigur drept o zeiţă. În talia ei subţire abia pătrundeau formele. Inima mea fragedă şi sensibilă ca o mimoză se umplu de duioşie privind-o şi mă întrebam cum se făcea să fi venit la prelegerea despre Dante. Ascultându-l pe conferenţiar ca prin vis, atât eram de fascinat de fetiţa din celălalt colţ al sălii, am reuşit totuşi să prind din vorbirea lui cum Dante şi Beatrice se cunoscuseră de mici copii şi, poate, nu-şi adresaseră vreodată cuvântul... cu toate astea, prin ea, poetul ajunsese la contemplarea eternei frumuseţi şi, prin asta, la viziunea Divinităţii. Am aflat cine era şi cum se numea Beatrice a mea: Mara C., fiica unui cunoscut savant. Avea într-adevăr doisprezece ani, cum mi se păruse. Nu am îndrăznit să mă apropiu de ea nici în seara aceea, nici mulţi ani mai târziu.
Ea s-a căsătorit şi a avut copii. Şi, foarte târziu, ca oameni adulţi, am stat de vorbă, dar niciodată nu am reuşit să-i spun cât o admiram şi cât de bine înţelesesem lecţia lui Dante, graţie ei, şi poate puţin şi datorită mediocrului profesor. Dar niciodată nu aş fi reuşit să înţeleg semnificaţia lui Beatrice dacă Mara nu s-ar fi aflat şi ea acolo, atunci. Însă, în continuare, profesorul vorbi despre Divina Comedie şi cele trei părţi ale ei: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Nu am înţeles mare lucru, dar acasă aveam un exemplar al traducerii lui Coşbuc. Am început să-l citesc pe Dante, aflând mai multe despre Infern şi despre pedepsele groaznice şi veşnice pe care le sufereau osândiţii. Lectura mi-a adus aminte de fotografiile care circulau pe atunci cu deţinuţii de la Auschwitz, acei oameni goi, scheletici, camioanele încărcate cu cadavre – forme care păreau în plină dizolvare, trecând într-o pastă umană – şi mi-am spus: „dar poate că Dante e cu ceva vinovat, dacă el nu ar fi descris cu atâta forţă oroarea infernului, nici aceste orori reale nu s-ar fi petrecut, după sute de ani de la scrierea Divinei Comedii“ (nu ştiam că tot Evul Mediu se complăcuse în descrierea chinurilor Infernului, iar omenirea trăia pe vremea aceea într-o spaimă continuă a Judecăţii). Teroarea Iadului trecuse, dar oamenii care doreau puterea, puterea totală, îşi spuseseră că Infernul ar putea să existe aici, la suprafaţa pământului, şi că existenţa lui, altfel decât imaginară, ar aduce spaima încă şi mai aproape de oameni decât o adusese existenţa închipuită. Mi-am amintit de Furnache şi aventura lui la Ministerul de Interne, de reacţia lui puternică când aflase că mănâncă drept deasupra camerelor de tortură. Şi am văzut poarta Infernului, de la începutul Cântului III în versiunea lui Coşbuc: „Prin mine vii spre-a chinului cetate, prin mine vii spre veşnica jelire, prin mine vii spre cetele damnate. Dreptatea-mi fu temei de izvodire: m-a făurit puterea ziditoare, supremul rost şi cea dintâi iubire. Până la mine lucruri trecătoare n-au fost defel, şi eu durez în veci: voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare! Aceste vorbe sus, prin neguri reci, le-am fost zărit pe-o poartă încrustate; «Cumplite sunt, maestre!», zis-am deci. Iar el, ca unul preahârşit cu toate: «De orice îndoială se cuvine să scapi aici, şi de-orice laşitate, căci am ajuns în locul spus de mine, unde-ai să-i vezi în veşnica durere pe câţi pierdură-al cugetului bine»“.
(Mi se pare mai fericit să reproduc acest pasaj fără scanziunea versurilor, cum le-am citit atunci, parcă fără a respira.) Nu reuşeam să văd cu ochii minţii decât poarta, mai departe gândul nu putea să mă ducă, numai unul singur, Dante, reuşise să vadă ce se petrecea acolo. A trebuit mult timp să înţeleg că Florentinul era pătruns de un adânc sentiment de milă văzând pe acei nenorociţi, dar oare asta îl scutea de o anumită complezenţă faţă de rău (dacă arăţi răul, nu rişti să-l propagi în lume, cu toată mila pe care ţi-l inspiră suferinzii?)? Sau poate inima lui era atât de rănită şi de ruinată, încât nu făcea decât să descrie propriile lui suferinţe? Regăseam cerul fără stele al peşterilor şi hrubelor, desigur şi al camerelor de tortură de la Interne: „De-acolo bocet lung se desluşi, ce răsuna-n văzduhul gol de stele, încât şi mie plânsul mi-l stârni. Ciudate limbi, afurisenii grele, amare plângeri, scrâşnet de mânie, suspin şi urlet, mâini plesnind a jele se-nvârtejeau în sumbră vălmăşie prin pâcla grea, de-un fel la-nfăţişare cu colbul ridicat de vijelie“.
Existenţa lumii subterane nu-mi dădea pace... nu pot să spun azi în ce ordine lucrurile acestea succedau, ce anume mă cufundase în nefericire, morţile din jurul meu, conştiinţa că stăteam pe o pânză freatică de victime sau lipsa unei iubite (o experienţă pe care nu o avusesem, dar o doream cu înfocare). Straturile trecutului îndepărtat se suprapun şi se încalecă. Tot aşa şi în geologie este nevoie de expertiza ştiinţifică pentru a deosebi straturile mai vechi de cele mai noi. Este însă mult mai greu să faci astfel de deosebiri când e vorba de memorie. În zilele de vară ale acelui an, luasem obiceiul să mă trezesc devreme, să merg la Herăstrău. Mai erau şi alţi preumblători la acea oră, privirile se încrucişau, dar nimeni nu-şi vorbea, îmi închipuiam că, aidoma mie, veneau să se umple de puritate după o noapte plină de coşmaruri şi de gânduri necurate. Apa lacului era perfect liniştită, răsfrângea sălciile, pe mal parterele de roze visau în splendoare. Pentru câteva ore simţeam că mă voi putea bizui pe soartă, că voi găsi calea cea bună fără să fie nevoie să o caut prea mult. Poate Dumnezeu... Acea Entitate despre care vorbeam destul de mult cu prietenii mei mi se înfăţişase ca ceva abstract, un fel de lege matematică. În aceste dimineţi senine, calde, dar fără să simţi arşiţa, odihnindu-mă de agitaţia nopţii pline de angoase şi de dorinţe, El devenea Încredere. Simţeam, pentru prima oară, o prezenţă temeinică lângă mine, care-mi îngăduia să păşesc fără grijă, purificat de miasmele coşmarelor şi aşternuturilor. Nu căutam mai mult. Chiar dacă, în timpul zilei şi apoi pe vreme proastă sau iarna când nu mai făceam acele plimbări, starea mea de nefericire continua, păstram amintirea acelor momente de încredere ca o fereastră spre speranţă.
Mă întorceam de la plimbare pe Şoseaua Aviatorilor, sub parfumul ameţitor al teilor, alături de dărnicia arbuştilor cu roze. Într-o dimineaţă am văzut o fetiţă care traversa strada cu un ghiozdan în spate. Am recunoscut-o pe Mara. La şaisprezece ani mă socoteam bătrân faţă de ea, a-i adresa cuvântul era exclus, ar fi fost o tentativă de seducţie odioasă. În sinea mea ştiam totuşi cât de curate îmi erau intenţiile, nu avea de ce să-mi fie ruşine. Preferam să nu mă apropiu de ea, fie numai spre a-i spune bună dimineaţa. Eram fericit în acele momente, o fericire puternic colorată de melancolie. Mara făcea parte din universul posibilului şi asta îmi era de ajuns. Cu ea descoperisem Infernul, la conferinţa despre Dante; ea avea să mă ajute să-l ocolesc. Nu mă supăra deloc faptul că amestecam trăirile mele vii cu cele citite în cărţi. Cărţile făceau parte din viaţa mea, cum făceau parte şi teii, trandafirii sau părinţii. Oricum, pe Beatrice a mea o datoram unui moment care avusese ca pretext întâlnirea cu o carte.
