Pe aceeași temă
„Shakespeare a fost contemporan cu Dickens, dar am uitat numele cărţilor pe care le-a scris.“ Este o frază autentică, auzită în cursul unui examen oral la un student de anul I, care nu ştiuse, nici măcar cu aproximaţie de o sută de ani (!), când a domnit Napoleon. Nu e deloc un caz izolat, iar lipsa de repere de tip cronologic - ca să nu mai vorbim de cele culturale - a devenit o problemă frecventă a absolvenţilor de liceu.
Nu este singura, iar epopeea bacalaureatului din acest an a arătat limpede că nivelul general al cunoştinţelor de bază acumulate de un tânăr ajuns la vârsta majoratului este din ce în ce mai subţire. De cele mai multe ori, carenţe flagrante se văd în calitatea expresiei - scrise şi orale - a absolvenţilor de liceu. Ajunşi în primul an de facultate, mulţi nu reuşesc să facă faţă cerinţelor minimale ale cursurilor - diversificate şi deja specializate, fireşte, în comparaţie cu cele din liceu - şi aceasta nu din lipsa abilităţilor sau capacităţilor intelectuale, ci pur şi simplu din imposibilitatea, în lipsa instrumentelor necesare, de a pune în context şi a lega unele de celelalte informaţiile şi conceptele incluse fie în cursurile magistrale, fie în bibliografie. Există, cu alte cuvinte, probleme de comunicare a conţinutului izvorâte din slaba însuşire a reperelor culturale fundamentale, pe de o parte, şi din sărăcia bagajului lexical, pe de altă parte, fenomene prezente, în mai mică sau mai mare măsură, la mulţi studenţi.
Sursa trebuie căutată în şcoală, în primul rând, dar nu numai: o parte din responsabilitate o poartă neîndoielnic şi părinţii, iar maniera în care cei din urmă obişnuiesc să culpabilizeze exclusiv sistemul de învăţământ pentru eşecul şcolar al odraslelor este nedreaptă şi lipsită de responsabilitate. Lecturile, diverse, bogate, constante, potrivite cu vârsta, sunt în genere sursa principală de hrană atât pentru fundamentele de cultură generală, cât şi pentru competenţele lexicale şi, de ce nu, conceptuale ale viitorilor studenţi.
Or, scoaterea literaturii universale din programa şcolară contribuie din plin la îndepărtarea dramatică de lectură a elevului obişnuit. Fără a idealiza trecutul, trebuie totuşi spus că orele de literatură universală din liceu erau o sursă de bucurie chiar şi pentru cei mai puţin harnici la lectură, iar pentru pasionaţi însemna un prilej de cufundare „legitimă“ în marea literatură. Programa şcolară era şi acum 20 sau 25 de ani plină de materii care-ţi vampirizau timpul liber şi resursele de energie, astfel că aceste momente, incluse în orar, care-ţi lăsau răgazul să mai citeşti şi Faulkner sau Thomas Mann, nu numai Sadoveanu sau Rebreanu (nu că lectura ultimilor ar fi fost lipsită de interes), erau nepreţuite.
E destul de limpede că ceva s-a modificat fundamental în raportul generaţiilor actuale de elevi cu literatura şi că există o presiune din ce în ce mai mare în direcţia neglijării contactului cu cartea. În mod normal, filtrul de bază care ar trebui aici să acţioneze ar fi părinţii, primii responsabili de modul cum înţelege un copil să-şi organizeze „ses moments perdus“. Aş spune că niciodată nu e prea devreme să propui copilului tău o carte - pe gustul şi la nivelul lui - ca alternativă, de pildă, la televizor, ca modalitate de umplere a timpului.
Contactul cu lectura, aşa cum este el sugerat de şcoală, este încă, în mare măsură, modelat de predarea limbii şi literaturii române. Cu toate că există la ora actuală o mulţime de antologii de lectură şcolară, culegeri de vacanţă etc., accentele puternice cad în continuare pe selecţia operată de autorii manualelor de literatură română. Acest fapt duce la o viziune incompletă şi de departe insuficientă nu numai asupra literaturii în sine, ci şi asupra fundamentelor culturale aflate la baza acesteia.
Literatura universală nu este un accesoriu de care ne putem dispensa. Ea trebuie să reprezinte o modalitate integrată curricular de a orienta elevii către marii autori şi marile cărţi ale lumii, pe care, de cele mai multe ori, le ignoră sau de care au auzit în cel mai bun caz pentru că „au văzut filmul“. Nu poţi forma un tânăr în spiritul deschiderii culturale dacă nu-i pui la dispoziţie instrumentele de bază: stăpânirea decentă şi corectă a cel puţin unei limbi străine, accesul la marea literatură şi, nu în ultimul rând, posibilitatea de a înţelege cu adevărat rolul pe care-l joacă nu numai achiziţia unui instrument lingvistic suplimentar, ci şi porţile deschise, implicit, de acesta.
Şi nu e vorba aici numai de consecinţele îndeobşte invocate: o slujbă bine plătită, un loc de muncă decent, toate argumente de altminteri solide şi relevante, ci şi de acea calitate atât de puţin preţuită încă în societatea românească, de a fi nu numai eficient, ci şi agreabil, cu acea doză de amenitate cosubstanţială, şi nu convenţională, care transformă oamenii în membri reali ai unui corp social. Lecturile bogate, diverse, deschiderea către spaţii culturale diferite nu înseamnă numai o fereastră către ceea ce s-a scris sau se scrie, ci şi - o scria Montesquieu la jumătatea secolului XVIII - premisele unei disponibilităţi sociale autentice a fiecăruia către semenii săi.
